Țiganul păscălitor

 

Zice că odată un împărat și-a pierdut inelul de credință și-i părea atît de rău după el, încît ar fi dat și jumătate din averile lui, numai să-l mai afle, că împărăteasa în toată ziua îl mustra: Așa, că nu mă mai ai dragă, că de m-ai avea dragă, ai fi grijit mai bine inelul meu de credință. Trimis-au drept aceea împăratul cărți în toate părți și răvașe în toate orașe, să bată doba și să strige din coastă peste sat, că: cine s-a afla să aducă inelul înălțatului împărat, mare cinste va căpăta. Băteau dobele de gîndeai că bubue, și vesteau porunca împărătească.

Într-o căsuță mică, în capul unui oraș, ședea un cioroi cîrpaci de cioboate, cu muierea și cu cinci danci hămisiți de foame. Cînd aude țiganul dobele și strigătul pîrgariului, strigă copiilor, care se boceau de foame:

— Tăceți la naiba, că vreau s-aud mai bine, ce zarvă-i prin oraș?

— Să dă poruncă de la înălțatul împărat, zise țiganca, că s-a pierdut un inel de mare preț, și cine l-a afla, bună cinste a căpăta.

— Auleo, dado! strigă țiganul în gura mare, eu l-am aflat.

Cum îl auziră pîrgariul și jurații, îl iau cu muiere și cu cioroi cu tot și-l duc la împăratul. Muierea plîngea, că tocma cînd era mai gata cu petecitul unei cioboate, pentru care era să capete două cupe de fărină, din care putea face omenește o mămăligă mare, ori două mai mici, tocma atuncea aduse naiba pe hela cu toba, din a cărui poruncă trebuiră să plece la drum flămînzi și zdrențăroși. Dar țiganca mai avea o frică, pentru care plîngea, că sărmana bine știa că țiganul știe despre inel cît boul la slovă, din care pricină împăratul – de nu alta – i-a tăia capul ăl hăbăuc și ea a rămîne cu atîta spuză de danci și mai năcăjită de cum este.

— Lăsați-l pentru Dumnezeu, nu-l duceți, zicea ea pîrgarilor, nu vedeți că-i nebun? el nu știe nimic de inel. Dar țiganul mergea țanțoș ca nemișii cînd aleg deputat, și numai din cînd în cînd își întorcea capul peste umăr de-și mustra muierea:

— Taci, muiere, nu te boci, că de nu știu pîn-acum nimic de inel, voi gîci, că doar de aceea-s păscălitor!

Cum ajung la împăratul, îl duc înainte la raport, iar împăratul, cum îl vede, îl întreabă:

— Da ce-i, țigane? unde-mi e inelul?

— Auleo, înălțate împărate, eu în minuta asta nu știu unde este, dar voi gîci, că sînt mare păscălitor, numai să-mi dai soroc de 40 de zile; și dacă în acest timp nu ți l-oi gîci, atunci să-mi tai capul, și pace bună.

— Bine! zise împăratul.

— Adică tocma bine nu-i, înălțate împărate, că io voi sta în slujba măriei-tale, dar copiii mei și muierea mea ce a fi cu ei? că am muiere și cinci copii, iar de felul meu d-acasă sînt meșter vestit de cioboate, cu meșteșugu-i țin popește, dar pîn’ de azi în patruzeci de zile ce să facă ei? Ia zi măria-ta!

— N-avea grijă, țigane, pe toți vă aduc la curtea mea, vă dau cele trebuincioase; dar la patruzeci de zile de nu-mi vei gîci inelul, să știi că vă tai capul la toți.

— Așa să fie, măria-ta, numai să ne înțelegem, uite, înaintea domnilor hăstora (că erau mulți domni de față), că de mîncare ce ni da? și de cîte ori pe zi? Că iacă, înainte ți-o spun, măria-ta, dacă la fiecare amiază voi căpăta o pită albă, dar de hele mari, o gîscă friptă, o varză colea cu rîncezală dă porc și o cupe dă vin roșu, apoi mă leg să gîcesc inelul, altcum, noroc bun, măria-ta, că tîrgu n-are supărare.

— Așa să fie, cum zici tu, răspunse împăratul, dar de mă vei purta cu minciuna – uite! (îi arătă sabia acățată într-un cui în părete).

— Așa să fie, măria-ta.

Și duc pe toată laia țiganului și o pun într-o casă deosebită și sub pază bună, nu cumva să scape vrun danciu, că peste patruzeci de zile trebuiau să plătească cu capul gîștele cele grase și găluștele cele bune. Țiganul era pus pe gînduri, că el bine știa că în capul lui nu-i duh de păscălitor nici cît negru sub unghie, dar nu se da răului, făcea gură, împăratul era mîngîiat barem în cîtva, își pusese în țigan nădejdea mai bine de jumătate; țiganca însă și copiii plîngeau, că peste patruzeci de zile le taie capul. Dar odată sare țiganul oblu în picioare, ca fript de pe scaun, și prinde a-și dojeni hada:

— Dar tăceți odată, mînce-vă amarul vostru, că decît 40 de ani hămisiți, mai bine 40 de zile sătui de gîscă cu varză și de pită cu vin; iacă vă spun, care s-a cuteza a mai grămujda numai mir, cu mine o dă de popa Grigore, lua-v-ar Sărsăilă să vă ieie!

Împăratul, îndată după ce făcu legătura cu țiganul, cheamă înainte pe omul cel mai încrezut al său și-i porunci ca să dea țiganilor de mîncare, ca să nu hămisească, și din care bute să le dea vin, vinars și celelalte.

Dar era lucru dracului la casa nănașului! Inelul împăratului era chiar la încrezutul ăsta; îl găsise din întîmplare o slujnică de ale curții, care-l arătă unuia și altuia din slugi, destul că patruzeci în capăt erau, care știau de inel, și toți patruzeci hotărîseră, că omul cel mai încrezut al împăratului, acela să ducă inelul. Dar inelul era scump și lăcomos, încrezutul nu bucuros l-ar da de la el avîndu-l chiar pe deget, deci zice slujitorilor, peste care era și pus de înălțatul împărat:

— Mă, tăceți, voi, făceți-vă ca cum nimic n-ați ști de inel, și uite, vă dau cîte un bun aldămaș la fiecare. Ceia să învoiră bucuros, că doară el le era mai-marele, el le măsura porțiile de mîncare, dar el le număra și cu măcăul cel de alun, pînă se mai coșeau de spate. Drept aceea slugile toate erau învoite, ca lui să-i rămînă inelul, că ei nimic n-or grămujda împotriva lui. Și așa făcură: inelul rămase la el, iar împăratul își sfărma capul, unde să-l poată afla? Cine să-i poată gîci, unde e? Pîn-acum încrezutul împăratului habar n-avea să se gîndească la inel; dar de cînd văzu că împăratul aduse pe strajnicul păscălitor la curte, de atunci nu știu cum, parcă nu-i tigneau mîncările și băuturile cele bune, era hăbăuc, cu gîndul tot la inel. În dimineața cea dintîi, cînd trimise încrezutul mai întîi gîsca și curechiul la țigan, zise cătră slugă:

— Pune bine seamă cîtă vreme-i sta în casă la gîcitorul, și vezi ce zice? ce semne de gîcit are? că eu mă tem că țiganul acela-i al dracului, prost cum se vede, acela încă ne poate face o poznă; apoi hai! luați lumea-n cap vreo patruzeci de oameni, cu rușine, de nu ne va înfunda încă prin cele temnițe împăratul, ba la cei mai vinovați poate să le taie și capul. Eu îmi aduc de multe aminte. Așa zice încrezutul, iar sluga plecă la țigan cu mîncările legîndu-se, că nici o vorbă nu-i va scăpa nechibzuită.

Țiganul, hămisit de foame cum era, gîndea că i s-a spînzurat gura, oare de ce nu mai prinde a rumega ceva, și de inel nici habar n-avea. Atunci intră sluga cu bucatele înlăuntru:

— Noroc bun, jupîne gîcitor, ți-a trimes înălțatul nostru împărat de mîncare și băutură, poftim la masă. Și era cu mare băgare de seamă: ce va zice țiganul?

Atunci țiganul se uită odată lung la muiere, apoi zise:

— Numărul unu! O venit la noi în casă cu cinste și cu omenie. Dar tu adă-ți aminte, că patruzeci e numărul bătrîn, deci 39 încă mai rămîn. El adică făcea socoata gîștelor. Dar sluga luă vorbele lui cu totul altcum: el credea că țiganul vorbește de cei 40 ce știau despre inel; deci tremura ca varga înaintea țiganului, temîndu-se nu cumva să-l deie de gol, de abia aștepta să se vadă dus și să spună ispravnicului, că țiganul știe tot chiripirul lor. Ispravnicul încă se îngrozi cînd îi spuse servitorul vorbele țiganului, că adică numărul unu a venit cu cinste și cu omenie. În ziua a doua trimite ispravnicul altă slugă cu demîncare la țigan; acela cum îl vede intrînd, zise către țigancă:

— Muiere, cesta-i numărul doi, treizeci și opt îs înapoi. Țiganca știa că despre gîște e vorba, dar sluga credea că despre cei vinovați cu inelul împăratului, deci era cît p-aci să-l prinză frigurile de frică. Cum merse la ispravnicul, îi spuse verde-n buze, că el mai mult la țigan nu merge, că de departe, cum l-a văzut, a spus la țigancă: acesta-i numărul doi, și 38 îs înapoi. Ispravnicul clăti numai din cap și fluieră una lung a pagubă, apoi zise: nu-i lucru bun cu gîcitorul ăst îndrăcit: o să merg eu să cerc a face pace cu el, că de ne spune la înălțatul împărat, e vai și amar de zilele noastre. Voi însă să nu grămujdați mic cuvînt despre lucrul acesta!

În altă zi, colo pe la prînzul cel bun, se duse ispravnicul, cu o gîscă grasă friptă, cu o oală mare de curechiu cu găluște, cu o pită mare albă ca spuma și cu o cupă de vin. Cum intră în casă, dă binețe:

— Bună ziua, jupîne gîcitor! Dar țiganul mai întîi se întoarce cătră țigancă, și zice:

— Asta-i numai numărul trei, încă treizeci și șapte mai sînt din ei! După aceea se întoarce cătră ispravnicul împăratului și-i mulțămește:

— Să trăești cu bine, jupîne ispravnice, dar cam tîrziu îți aduseși aminte de noi!

Acum ispravnicul îngălbeni odată, el credea că țiganul îi dă a pricepe, că trebuia să vină mai devreme la uneală; deci zise:

— Să nu fie lucru cu supărare, jupîne gîcitor, am tot gîndit că doară – doară nu-i ști lucrul din fir în păr cum stă, și de aceea am întîrziat, dar acum văd că ești chiar gîcea. Drept aceea, hai să cercăm a face noi o uneală, să nu mai știe lumea și țara de noi. Bine știi că inelul e la mine, bine știi și aceea, că toți slujitorii împăratului, patruzeci la număr, sîntem pîngăriți la aflarea lui, drept aceea fie-ți milă de muierile noastre și de copiii noștri, nu ne da de gol, că și dumneata ai copii, și ce mai ști cîte pot să ajungă pe om, trăind în astă lume plină de ispite. Fă ce crezi că ar fi de făcut și ne mîntuiește, ca să rămînem tot în slujba înălțatului împărat.

— Noa vezi, asta am așteptat-o, zice cioroiul, apoi adăugă:

— Jupîne ispravnic, știu eu că lumea-i cu greșele; dacă aș descoperi io tot cît știu, ai vedea moarte de om, jupîne ispravnice, auzi? moarte de om ai vedea. Dar eu nu-s atît de negru precum mă văd. Adă inelul încoace, apoi mai gîndește-te și la suflet. Uite: sîntem șase suflete și cu al muierii cu tot cinci, adică nu... cu al ei șapte...

— Pricep, jupîne gîcitor, Dumnezeu să te ție, placă numai și te ospătă, că minteni sînt aci.

Și se duse ispravnicul, iar cioroii rămaseră mîncînd și lingîndu-și degetele, de bunele bucături ce le aveau dinainte. Iar țiganca începu a se mira de înțelepciunea bărbatului ei.

În scurtă vreme fu ispravnicul îndărăt cu inelul și cu o pungă de galbeni.

— Noa vezi așa, acuma vii de acasă, așa sîntem prieteni! zice țiganul. Lasă numai pe omenia mea. Dar să știi, jupîne ispravnic, nici o grijă să nu mai ai, nici dumneata, nici cei 39 ai dumitale, eu însă mai stau treizeci și șapte de zile aci; pînă atunci să-mi vină porția mea omenește, iar atunci, cînd s-o împlini vremea, să vii chiar dumneata cu capul dumitale la mine, să punem lucrul la cale cît se poate de bine; pricepuși, jupîne ispravnic?

— Priceput, jupîne gîcitor.

Acum era pace la curțile împăratului; slugile îmbiau tot fluierînd, ispravnicul tot glumind, țiganii mînca și bea boierește, iar împăratul trăgea nădejde. Cînd se împlini sorocul, des-de-dimineață intră ispravnicul la lăieți în casă:

— Bună dimineața, jupîne gîcitor!

— Să fii sănătos, jupîne ispravnic; dar ce-i, împlinitu-s-au sorocul?

— Împlinit, jupîne.

— Noa bine-i; acum să-mi spui, ce galițe are împăratul mai dragi la curtea lui?

— Are vreo șase sute de lebede, acelea-i sînt mai dragi. „Vai, mîncu-le”, gîndi țiganul, apoi zise:

— Noa bine, acum na inelul cel împărătesc și să bagi de seamă, cînd oi merge pe trepte-n sus să-mi dau răportul, dumneata să bagi inelul la o lebădă pe grumazi, și să stai pe lîngă ele, – de l-ar lepăda din grumazi, să nu pună cineva mîna pe el; ba de ai putea, să-mi chiar însemni lebăda.

Colo către prînzișor trimise împăratul pe ispravnic să cheme pe gîcitorul în sus. Țiganul sui treptele, iar ispravnicul merse de vîrî inelul la o lebădă pre grumaz.

— Noa da ce-i, gîcitorule? întrebă împăratul.

— Bine, luminate împărate, e bine cum se cade. Că uite – zise cioroiul uitîndu-se în palma stîngă, care era neagră-n mijloc de scrumul din pipă, uite cum stă scris la păscălie: inelul înălțatului împărat l-a înghițit o lebădă cînd l-a scăpat înălțatul împărat de pe deget.

Toți curtenii se mirară și clătiră din cap, iar împăratul zise:

— Poate că-i așa, că-mi era cam larg, și ieșea lesne de pe deget. Dar apoi să-mi spui, tu gîcitorule, la care lebădă-i inelul în gușă?

— Apoi, înălțate împărate, nici io nu-s chiar Dumnezeu să știu anume la care, destul că la una este!

— Bine, țigane, zise împăratul, tu mă faci să tai o grămadă de lebede, dar de va fi să le tai chiar toate, eu tot nu las inelul necercat; dar de o fi să nu găsesc inelul, atunci să știi că și capul tău ți-l retez ca la un pui de cioară!

— Că nici n-aș fi vrednic de alta, înălțate împărate!

Atunci și sfetnicii împăratului se mirară, cît de hotărît spune țiganul că să-i taie capul de n-a fi inelul la careva din lebede; iar împăratui porunci de tăiară cap după cap de lebedă, pînă în urmă găsiră la una în gușă inelul cel scump al împăratului. Bucuria și mirarea tuturor celor de față nu se poate spune, dar mai presus de toate fala și sfătoșia țiganului. „Spusu-v-am” zice el, „că capul mi-l dau, dacă mințește păscălia mea?”

Împăratul de bucurie că-și vede iară inelul cel de credință în deget, era cît pe aci să sară să sărute pe cioroi, dar băgînd de seamă, cît e de negru, se trase iară înapoi, porunci însă de i se făcură haine nemeșești și cioboate cu pinteni și-i dădu o casă pe vecie și premîndă pe viață.

Cîtăva vreme să află bine țiganul cu parpangeii lui lîngă curtea împărătească, aveau ce le trebuia și de lucru nu aveau nimic, dar țiganca, din cînd în cînd ofta și prindea a plînge. Dacă o întreba țiganul, de ce plînge? ea suspina numai și-i spunea cu frumosul:

— Du-te, dănciucule, dragul meu, la înălțatul împărat, și te roagă pe iertare și-i spune să ne lase să mergem de unde am venit, spune-i că ni-a ajuns dor de neamuri, că io mă tem că iară te-a mai pune să gîcești – te miri ce – și nu-i putea, apoi a fi vai și amar de zilele noastre.

— Că bine zici tu, răspunse țiganul, și dă să meargă la împăratul. Dar în prag se întîlni cu ispravnicul, care tocma venea după gîcitorul, că sosise carte de la împăratul vecin, să meargă gîcitorul acolo că i s-a pierdut împărătesii nește mărgele scumpe de aur și nu le află nicăiri, să meargă numaidecît să le caute. Și căruță trimisese după el. Cînd auzi cioroiul vestea asta, îngălbeni odată, dar iară își veni în fire numaidecît și-și zise: te miri de n-oi gîci! Cu căruța, și trimisese împăratul chiar pe ispravnicul său, care te miri cum pilise mărgelele și nu bucuros le-ar fi dat. Și era grozav de supărat ispravnicul, că tocmai el trebui să ducă pe gîcitorul, care i-a pune capul.

Pleacă deci amîndoi mîhniți, țiganul căci nu știa să gîcească, iar ispravnicul căci își ducea moartea în căruță lîngă el. Nici un mic cuvînt nu scoase niciunul din gură. Caii zburau, nu mergeau, cum trag toate vitele cătră casă, iar cei doi jupîni stăteau ca opăriți unul lîngă altul. Cînd era pe la miezul nopții, rătăciră calea și huzdup! într-o mocirlă. Bucuria țiganului, că doară n-or putea merge mai departe; dar bucuria ispravnicului că doară țiganul și-a rupe capul să nu mai poată gîci pe hoțul mărgelelor. Dar amîndoi s-au înșelat, că auzind oamenii din jur că carul împăratului s-a răsturnat în glod cu ispravnicul împărătesc și cu gîcitorul cel vestit, au alergat mari și mici și i-au scos din mocirlă. Era încă mult pînă-n ziuă, cînd ajunseră la curtea împăratului, dar socotiți că s-a culcat careva? Nici o minută rea n-au stat locului, ei s-au tot preumblat prin grădină, puși pe gînduri, dar nu laolaltă, ci țiganul pe o cărare și Ciacșir pe alta, că așa se chema ispravnicul împăratului. Coalea cînd se omizea de ziuă, bătea un vîntuleț subțire de făcea pe cioroi să zgribulească cu deosebire căci era tot ud și înglodat, iar afară de aceea avea nește pantaloni subțirei și lărguți de intra vîntul prin ei și mi-i înfoia ca pe nește foi de suflat. Simțind țiganul răceala pe la pulpele picioarelor, zise încetișor: hei ciacșir, ciacșir! că așa se numesc pantalonii aceia în limba țigănească. Iar ispravnicul împăratului, care încă se numea Ciacșir, auzindu-și numele, se gîndi, numaidecît, că țiganul pe el îl văietă, deci se apropie binișor de cioroi și-i zice:

— Cunosc, jupîne gîcitoriu, că știi toate; fii bun nu mă da de gol că iată-ți dau mărgelele să le dai la înălțata împărăteasă, și-ți mai dau și o pungă de bani, numai să nu spui că la mine le-ai aflat.

— Hm! zice țiganul, d-apoi nu vedeai tu cît sînt eu de îngîndurat și cît îmi părea de rău pentru ceea ce ți se găta? Noroc că vii de te pocăiești, că altcum eram silit să te fac de rușine înaintea gloatelor și să-ți pierzi cinstea cu cap cu tot!

Ispravnicul să mai încălzi o leacă, văzînd că țiganul se dă tîrgului, merse deci în casă și-i aduce o pungă cu bani și mărgelele împărătești.

— Acum – zice țiganul – să-mi spui dumneata ce dobitoc are împărăteasa mai drag?

— Are un cățeluș, răspunse ispravnicul, care tot cu ea îl poartă.

— Noa bine, mărgelele te dă și le vîrește pe gură la cățeluș să le înghită, și să stai tot în apropierea lui, ca să nu le arunce afară. Aceasta să o faci cînd voi fi eu chemat înlăuntru să gîcesc.

După ce se sculă împăratul, îi spuse ispravnicul, că gîcitorul e aci.

— Să vină înlăuntru! zise împăratul.

Ispravnicul cheamă pe țigan înlăuntru, iar el văzu să bage mărgelele pe gură la cățeluș.

— Să-mi spui, gîcitorule, zise împăratul, unde ai gîndi să fie mărgelele cele scumpe ale înălțatei împărătese?

Atunci țiganul se uită în palma lui cea neagră și zise: în păscălia mea stă scris că le-a înghițit un cățeluș, s-a tot jucat cu ele și le-a scăpat pe grumaji.

— Să tăieți cățelul, strigă împăratul, dar vai de capul tău, gîcitorule, de mă faci să omor cățelul înălțatei împărătese în zadar!

Și, minune! mărgelele cele scumpe le aflară în cățel. Bucuria împăratului și a împărătesei, că ei țineau că cutare curtean le-a furat și se temeau că-și îngreună sufletul cu păcate, năpăstuind pe cei nevinovați, precum așa și era. Plătiră deci țiganului omenește și porunciră să-l ducă iară cu căruța în țara lui. Ispravnicul însă credea și nu credea în cele văzute; era la îndoială, că oare de nu-i spunea el, gîcea țiganul ori ba? Deci băgă o vulpe într-un sac și leagă sacul la gură, apoi – pînă nu se sui țiganul în trăsură, zise cătră împăratul:

— Înălțate împărate, fii bun pune pe țigan să gîcească ce-i în sac? Deci împăratul, ca să facă o leacă de glumă, zise cătră țigan:

— Jupîne gîcitoriu, de mi-i gîci ce-i în sacul ăst legat, îți mai dau o pungă de bani. Țiganul se uită lung la sac, își puse degetul pe frunte și-și gîndi: Acum văd că-s al dracului! îi veni deci în minte zicătoarea românului: Pîn-acum a fost ce a fost, ai umblat tu vulpe cît ai umblat, dar acum ți s-a înfundat. Dar știți că țiganii nu gîndesc tăcînd, ca alți botezați, ci ei ce gîndesc, aceea și zic atunci. Așa făcu și țiganul nostru ăst gîcitor, cînd își gîndi zicala românului, atunci o și zise. Iar împăratul și cei din jur, auzind că zice: Pînă acum a fost ce-a fost, ai umblat tu vulpe cît ai umblat, dar acum ți s-a-nfundat! îndată strigară bravo! gîcit-ai, că vulpe este-n sac.

— Știut-am eu, zice țiganul, că de nu știam, nu ziceam.

Pentru astă gîcitură mai căpătă o pungă de bani, apoi se sui în căruță și hai cătră casă. Pe drum cătră casă avu țiganul destulă vreme să se gîndească, cum s-ar scăpa de gîcit, că vedea el bine că trebuie să se înfunde odată, că cu minciuna mergi cît mergi, dar de la o vreme n-ai încotro, trebuie să te poticnești. Cînd era mai acasă, strigă bravo! apoi iar tăcu, dar era veselos de gîndeai că o cumpărat un parip sur.

— Mă muiere, zice colo noaptea-ntr-o vreme, mă, de noi îi bine acum, dar știi zicala românului: Așa lasă Dumnezeu, după bine s-aștepți rău! Rău mă tem, că minciunile mele n-or avea sfîrșit bun. Hai să scoatem băieții afară, cum dorm, și io mă pun și aprind casa.

— Vai! să nu faci un lucru ca acela, zise țiganca, că ne spînzură împăratul.

— Ba fac, muiere, fac, și să știi, că asta ne-a duce la bine.

Și atunci în puterea nopții scoaseră copiii afară și dădură foc casei de toate părțile. Lumea prinse a se aduna la foc, doar vor putea scăpa cîte ceva și aflară pe țigan bocindu-se:

— Vai dă eu, și dă eu, lăsați-mă să mă arunc și eu acolo, să ard acolo unde arde și norocul meu!

Împăratul încă venise la foc și auzi vaietele țiganului, se apropie deci de el și-i zice:

— Nu te mai văieta în așa măsură, că face-vom altă casă, știu că n-a mai fost cel lucru mare!

Dar țiganul își smulgea părul și blăstăma ceasul, în care a venit la curtea împărătească.

— Dar ce te blastemi așa? întrebă împăratul.

— Dar cum să nu blastăm, că acolo în casă-mi arde cartea cea de păscălit, și nu mă lăsați să mă arunc să ard și eu cu ea că tot fără ea n-oi mai avea eu nici un cîștig și nici o omenie nicăiri.

Împăratul a crezut minciuna țiganului și i-a fost milă de el. Drept aceea a zis:

— Nu te supăra nimic, casă-ți voi da eu alta, și ca să ai cele de lipsă încă voi griji în toată viața ta, că mare bucurie mi-ai făcut cînd mi-ai aflat inelul.

Și așa țiganul cu hada lui a rămas și de aci încolo tot în curtea împăratului, și de n-a murit – și astăzi trăiește; dar la gîcit nu l-a mai pus nime, că și de-l punea cineva, el răspundea oftînd: doară știți că mi-a ars zodiacul.