Țiganul vîndut

Țiganul vîndut de Cezar Bolliac

I

„Vai! ieri aveam soție, aveam și tată, mumă,
Aveam un copilaș! –
Viața-mi părea lesne, robia-mi părea glumă
Privind al meu sălaș!

Cînd triști veneam, pe noapte din munca cea în silă
În care ne-osîndeam
Și dam o roată vetrii, – oh! ne priveam cu milă,
Dar tot ne mîngîiam;

Măcar că de la muncă veneam obosiți foarte
De foame și bătăi;
Măcar c-adesea-oară rugam a noastră moarte
Ca să scăpăm de răi.

Cînd este-ntre-ai săi omul își află mîngîierea
D-ar fi oricît mîhnit!
Dar cînd străin e omul, atunci e grea durerea
Și focul îndoit!...

II

O! oameni fără lege! Stăpîni fără-ndurare
Cu inimă de fier!
Cînd smulgeți unei mume un singur fiu ce are,
Gîndiți atunci la cer?

Gîndiți oari la durerea ce cearc-acea săracă?
L-acele reci sudori
În care desperarea și lacrima îi seacă,
L-acele cruzi fiori

Ce se deșțept într-însa cînd își aduce-aminte
Că nu mai are fiu,
Că nu o să-l mai vadă! – îi piere dinainte! –
Îl dă-n mormînt de viu?

O! cînd ne dați botezul ziceți că suntem rude;
Ziceți că suntem frați!...
De Domnul nu vă temeți? Nu știți că el v-aude?
Gîndiți că-l înșelați?

Cînd vă jucați cu oameni întocmai ca cu vite, –
Și ce zic! – mult mai reu!...
Căci voi cătați de vite; sunt mult mai îngrijite;
Iar noi, munciți mereu!...

Un cal în grajdul vostru ce îngrijire n-are?
P-un cal cîți robi n-ați da!
Țiganul rob, sărmanul, ar fi el oare-n stare
C-un cal a măsura?

III

M-or fi plîngînd părinții!...
De mumă-mea mi-e teamă
C-o fi murit jelind!
Cînd îi întreabă fiu-meu: «Unde e tata, mamă?»
Of! cum l-or fi mințind!

Cînd să-l mai văd o dată, parcă mi-ar fi mai bine,
Parc-aș putea să mor!...
Nevasta mea, săraca! o fi plîngînd de mine,
O fi murind de dor!

Acela ce ne vinde nu vinde și gîndirea;
Măcar că s-a tocmit
Pe sufletele noastre; măcar că omenirea
Nimic a socotit!

Și-a rîs el d-astea toate! și-a rîs el de durere
Pentru puțin venit!...
Să-i fi luat lui fiii, părinții și muiere, –
Oari cum ar fi trăit?

O! cît ar fi mai bine să fim ca dobitoace,
Să nu simțim deloc
A noastră chinuire!
Să nu știm ce ne face
Pe cînd în cărți ne joc!

IV

Ce-o fi luat pe mine?... A fi-n mai bună stare!
Of! ranele mă dor
Și lanțul rău mă strînge!
M-au strîns, cumpliții, tare...
Cum aș voi să mor!...

Vedea-va fața-ți, Doamne, stăpînul ce mă vinde?
Copiii i-or trăi?
Pe neamul său păcatul oari nu se va întinde
Cînd el nu va mai fi?

Oare-mi păstrezi acolo ceea ce-aci-mi lipsește?
Voi fi eu răsplătit
De muncile și chinuri, la care m-osîndește
Acest nelegiuit?

Bagi tu de seamă, Doamne, la astă omenire,
Cum merge treaba-aci?
Știai ce am a trage cînd îmi dedeși simțire
Și ce fel voi trăi?

Cînd îmi dedeși viață, cînd îmi dedeși soție,
Cînd tată m-ai făcut,
Știai ce-mi scrie soarta? – 'Născut că-s în robie,
Și c-o să fiu vîndut?’’

V

Așa vorbea-ntr-o noapte, flămînd, închis în casă,
Țiganul cumpărat.
Privea gemînd la lună; dar nu putea să iasă,
Căci strîns era legat.

A doua zi, stăpînul mai că se întristase
Aflînd c-a păgubit
Patrusprezece galbeni; – atîta cumpărase
Țiganul ce-a murit.