„Întâiul gropar”
| „Întâiul gropar” de Liviu Rebreanu |
Era atât de amărât, că strângea umbrela subțioară, deși ploua cu găleata. Adus puțin de spinare, pălăria trasă pe ochi, pardesiul fluturat de vântul tăios care vâltora neîncetat firele de ploaie, mergea grăbit pe trotuarul lunecos, mormăind în răstimpuri:
— Asta-i bătaie de joc…
Se întunecase. Strada Unirii, punctată cu rare becuri electrice, era aproape pustie. Ferestrele și vitrinele aburite răspândeau pâlpâiri galbene-cenușii.
Nu știa încotro merge, dar ajunse acolo unde se ducea totdeauna înainte de cină, la „Cafe Minerva”. Împinse ușa cu cotul. Când se văzu leoarcă, simți umbrela subțioară și se rușină.
— Ce idiot!
O scutură totuși, se uită împrejur și zâmbi. Toate mesele erau ocupate. Zări niște cunoscuți în apropiere și murmură spre ei:
— O ploaie mizerabilă… M-a pătruns până la piele, și doar am venit cu umbrela…
Trecu printre mese, salutând ici-colo. În sfârșit, lângă o fereastră, în colț, dădu peste un domn singuratec, cufundat într-un jurnal.
— Alexandre, bună seara!… îmi dai voie?
Domnul ridică ochii:
— A, tu ești, Aurică?
Îi întinse mâna. Era foarte oacheș, cu barba neagră, știrbită de fire albe.
— Așa de tare plouă? adăogă apoi, scoțând batista să-și șteargă mâna pe care i-o strânsese cellalt.
— Grozav…
Se așeză în fața lui, își răzimă umbrela de fereastră. Se sculă iar, își scoase pardesiul și-l puse pe un scaun liber.
— Ia seama, să nu-mi pătezi pălăria!
Aurică, jicnit, nici nu mai răspunse. Își trase scaunul mai aproape și-și propti coatele pe marginea mesei, netezindu-și părul cu amândouă mâinile. Înaintea lui, în spatele celuilalt, se afla o oglindă îngustă și înaltă până-n tavan. Își văzu înfățișarea și oftă. Avea o figură de pasăre, smeadă, cu nasul subțire și ridicat, bărbia ascuțită, fruntea joasă și plecată înapoi, urechile lipite, ochii castanii mici, rotunzi, neliniștiți. Pielea negricioasă, aproape stacojie de multele rasuri, era boțită de cute aspre la ochi și pe frunte.
Actor la Teatrul Național din localitate și profesor de gimnastică și dexterități la Școala comercială, se numea Aurel Barberini. Criticii, fiindu-i prieteni de chefuri, îi preziceau mereu un viitor strălucit, iar el se lăuda cu succesele din cei douăzeci și cinci de ani de teatru. De când a improvizat odată pe scenă o glumă cu aluzii locale, toată lumea îl socotea om de spirit. El însuși regreta deseori că s-a născut român, și era convins că numai străinătatea i-ar putea făuri gloria ce se cuvine talentului său.
— Ia mai lasă gazeta, dragă Alexandre, când vezi că omul e necăjit! izbucni deodată Barberini, încercând să dea la o parte jurnalul.
— Numai două minute, suflete, și am isprăvit, mormăi Alexandru fără să ridice capul.
Actorul suspină iar și-l măsură batjocoritor, gândindu-se cât poate să fie de nesimțitor un burghez chiar când e directorul Liceului central. Disprețuise toată viața pe burghezi, ca orice artist de provincie. Dar pe Alexandru îl socotise o excepție. Erau prieteni din copilărie, amândoi piteșteni și amândoi stabiliți aici de vreo douăzeci de ani. De când ajunsese directorul liceului, Barberini începuse chiar să-l respecte, mai ales că toată lumea îl prețuia ca pe un dascăl deosebit de serios și conștiincios.
— Așa se înșală omul în prietenii cei mai buni… șopti actorul, clătinând din cap de câteva ori.
— Ei? făcu directorul în aceeași clipă, și înfășură ziarul cu grije, ca să-l vâre în buzunar.
— Dragă, ce să-ți spun? zise Barberini, luând brusc o înfățișare tragică. Trebuie să-ți închipui!… Directorul d-tale!
— Ce director?
— Prietenul d-tale!
— Adică directorul tău? zâmbi Alexandru.
Barberini se înfurie:
— E un ticălos, înțelegi? Un… un… Să-i fie rușine!
Alexandru zâmbea mereu.
— Nu-i glumă, te rog să crezi! urmă actorul, încurcat puțin de surâsul lui, dar din ce în ce mal mohorât. Când ți-oi spune ce mi-a făcut, n-ai să mai zâmbești!
Îi povesti, cu foarte multe amănunte că i-a dat un rol de mina a treia, după ce toată stagiunea trecută l-a ținut la carantină.
— Închipuiește-ți, eu, artist, pe care mă admiră o lume… Și dumnealui își bate joc de mine cu Întâiul gropar!
S-a dus, fierbând de indignare, cu rolul la director. Adineaori. Nici n-a vrut să-l asculte. Trebuie să-l joace pentru că are nevoie de ansamblu… Atunci i-a spus că el nu iese în Întâiul gropar pe scenă, mai bine își dă demisia. Și directorul, calm, ba chiar ironic, l-a sfătuit să nu se joace de-a demisia, că i-o primește numaidecât.
— Va să zică, după douăzeci și cinci de ani de succese în slujba artei, iată-mă amenințat pur și simplu cu izgonirea din teatru, ca un simplu servitor oarecare! Asta e răsplata artiștilor de valoare în țara noastră!
— Și pe urmă?
— Pe urmă ce mai puteam face? Obrăznicia domnului m-a încremenit. Sunt omul ordinei și al disciplinei. I-am zis „vă salut” și am plecat. Dar ce clocotește în sufletul meu numai bunul Dumnezeu știe!
Actorul își trecu degetele prin păr, oftă și se uită, peste capul lui Alexandru, în oglindă, unde își văzu mutra dramatică cu privirea îndurerată.
— Un artist ca mine, care am jucat și tragedie, și comedie! adăogă cu mândrie muiată în mâhnire.
Alexandru Rătescu, fire blajină, stătea nedumerit, cu zâmbetul uitat pe față. Îl vedea pe Aurică amărât, simțea amărăciunea și din glasul lui, totuși, nu înțelegea. În cele din urmă, întrebă:
— Bine, drăguțule, bine, dar Întâiul gropar poate fi o jicnire atât de mare? Ș-apoi, dacă trebuie pentru ansamblu…
— Adică eu sunt artist de ansamblu? sări Barberini deodată furios, bătând cu pumnul în masă încât vecinii întoarseră capetele. Așa m-am lăsat eu totdeauna călcat în picioare, de am ajuns să-și bată joc de mine toți nepricepuții cocoțați în capul teatrului!… De-acuma însă s-a sfârșit! S-a sfârșit!
Se opri. Se uită în oglindă. Îi plăcu expresia de energie. Continuă:
— Mai bine plec din teatru! Uite-așa!… Mă duc la București! Acolo-i locul meu, acolo-i presa, critica, elita… De ce n-aș fi și eu apreciat cum se cuvine, și sărbătorit?… Mi s-a propus de atâtea ori și am refuzat, ca un prost ce sunt. Credeam că o să mi se recunoască meritele…
Iar tăcu, iar se uită în oglindă și se însufleți:
— Pentru ce n-aș fi sărbătorit și eu?… La București actorii își aranjează jubileuri și banchete în fiecare stagiune. Eu nu merit?… Spune tu, Alexandre, nu merit?
— Negreșit, murmură directorul fără convingere.
— Dacă ar fi aici adevărați iubitori de artă, crezi că nu mi s-ar putea face mie o manifestație de admirație, spune?
— Desigur…
În clipa aceasta îi veni o idee și repede își aruncă ochii în oglindă, să vază cum e când îi vine o idee. Se însenină, apucă mâna directorului:
— La urma urmelor, chiar Întâiul gropar ar merita o manifestație! Tocmai pentru că dumnealor vor să mă umilească. Ar fi cea mai frumoasă revanșă pentru mine! Idioții cred că numai rolurile mari trebuiesc răsplătite. Ei bine, să le dovedim că talentul adevărat e mare și în roluri mici! Nu-i așa, Alexandre?
Rătescu încercă să spună ceva. Actorul nu-i dădu răgaz:
— Și să știi că numai de tine depinde, Alexandre! Absolut numai de tine!… Nici să nu zici nimic… E în joc soarta mea, înțelegi?… Directorul umblă să mă distrugă. Ți-e prieten, dar e un mizerabil, degeaba îl aperi. Trebuie să-mi dovedești că mi-ești prieten. Nu uita că am copilărit împreună!
— Aurică, m-ai zăpăcit de tot, izbuti directorul să zică.
Barberini se întinse peste masă, stăruitor:
— N-ai înțeles?… Și cât e de simplu!… Dacă nu joc întind gropar, directorul e în stare să-mi facă cine știe ce. De jucat, iarăși nu-l pot juca, fiindcă e onoarea mea de artist. O singură modalitate ar putea aranja lucrurile: să joc, dar să mi se facă o manifestație… Ar fi ceva simplu și superb pentru reputația mea!
— Ar fi, ar fi, dacă publicul ar vrea, zise directorul cu bunăvoință.
— Apoi de ce-ți spun ție, dragă? clipi misterios actorul. Parcă manifestațiile pică din cer, ca ploaia? Și, cum zic, numai de tine depinde… Liceul, înțelegi, și știi bine cât mă admiră elevii. Baremi despre ai mei de la Comerț, nici nu vorbim. E curată pasiune… Cu toate astea, răuvoitorii ar zice că i-am pus eu să mă aplaude. Nici nu există ceva mai intrigant ca provincialul. Tu mi-ai face un serviciu imens, dragă Alexandre! Doar să arunci o vorbă, tot orașul va fi cu tine și va ieși o manifestație splendidă… îți dai seama ce ar fi asta pentru mine, pentru arta mea?… Aduceți elevii din cursul superior, că e o piesă clasică, și unul pronunță câteva cuvinte, pe scenă, firește. Eventual și un profesor… Dacă mi-ați da și un cadou, ar fi perfect. Poate să fie orice fleac, indiferent, chiar aș putea să-l cumpăr eu… Dar, știi, face impresie un cadou… cadou…
Alexandru Rătescu își încheie haina. Se posomorise. Murmură jicnit:
— Mie să-mi ceri asemenea lucruri? Se poate, Aurică? Demnitatea mea de îndrumător al tineretului… Ar însemna…
— Stai, stai, nu fi ridicol, Alexandre! se înflăcără Barberini. Ce ți-am cerut, dragul meu? O crimă?… Nu spui tu — ca toată lumea de altfel — că mă admiri?
— Te admir, firește, dar eu sunt profan în chestie de teatru, se scuză directorul.
— Ei și? Ori n-ai încredere în talentul meu? Îmi pare rău!… Fii sigur că voi face din Întâiul gropar o creație cum nu s-a pomenit nici la București. A, nu-ți fie teamă, n-am să te dau de rușine! Și, dacă tocmai vrei să știi, am mai jucat rolul acum treisprezece ani, și am avut un succes monstru… Dar azi, cu experiența mea! Încât vezi bine că scrupulele tale…
Rătescu se codi, se împotrivi o jumătate de oră. Actorul îl copleși cu argumente, strivind chiar câteva lacrimi între gene la momentul oportun.
„Săracul! se gândi la sfârșit directorul, înduioșat. E băiat de treabă și suferă”…
Se sculă, se îmbrăcă și-i zise ocrotitor:
— Fii tare, Aurică!… Trebuie să-ți ridicăm moralul… Suntem datori…
— Bine zici, Alexandre, moralul… Mulțumesc, salvatorule!
— Am întârziat de la masă și mă așteaptă nevasta, adăogă Alexandru îngrijorat, strângându-i mâna. La revedere!
— Și discreție absolută, Alexandre, șopti actorul strălucitor. În astfel de cazuri surpriza e totul!
Își frecă mâinile, fericit, privindu-se în oglindă, își zâmbi și se felicită. Chipul din oglindă îi plăcea… Apoi se uită împrejur. În cafenea lumea se rărise, dar zgomotul era mai mare. Alături, un domn cu burtă respectabilă bătea cu halba goală în marmura mesei, bâiguind gros: „Plata, băiete!” De la altă masă, chelnerul cu socoteala răspundea supărat: „Vine! vine!” Privirea domnului se întâlni cu a lui Barberini și se învioră:
— Bună seara, bună seara! ce mai noutăți pe la teatru?
— Iacă, stătui nițel de vorbă cu directorul liceului, răspunse actorul foarte încântat. Minunat om! Inimă de aur!… Dar știi că jucăm Hamlet, ai auzit?… Da, duminica viitoare! O să fie un spectacol superb!… Am eu acolo o creație, ceva strașnic de tot, Întâiul gropar… Nu s-a mai văzut pe-aici așa ceva, crede-mă!… Sper că vii…
Chelnerul sosi, domnul plăti și, plecând legănat, zise:
— Venim, venim, negreșit… M-ar lăsa nevastă-mea să nu venim?
— Oprește și pe la noi cu plata, onorabile! strigă Barberini triumfător și confidențial către chelnerul care strângea bacșișul de pe masa domnului. Ai fost vreodată la Hamlet? E o minune! Eu joc pe Întâiul gropar… Să vii să mă vezi, tovarășe! Așa ceva n-ai mai văzut nici la Paris… Creația mea… Ce-am avut? Da, o bere… Să vii, tovarășe, să mă vezi!..