„Note și schițe”
Când autorul Nopții furtunoase, al Scrisorii pierdute și al lui
Conul Leonida a dat la lumină Năpasta, a fost o neîncredere
aproape generală și anticipată în publicul care-l aplaudase cu
câțiva ani în urmă. Din toate părțile n-auzeai decât: „Ei, aș!
Caragiale și dramă! Auzi comédie!” Și neîncrederea asta a publicului, care nu putea ierta veselului Caragiale încercarea-i de a-l
face să plângă cu Ion Nebunul, a continuat la unii chiar după
ce au văzut ori au citit drama. Nu vreau să zic că din pricina
asta a căzut Năpasta, ci numai caut să arăt cât e de ușuratică
judecata obștii cititoare în materie de artă. Căci pentru puținii
aleși din mulții chemați, Năpasta este și va rămâne cea mai
merituoasă dramă românească ce s-a scris vreodată.
De la Năpasta și pân-acum, Caragiale caută, pesemne, să-nvingă credința asta a publicului cum că nu-i dat autorului
Nopții furtunoase să-și încrețească fruntea, și — una după alta — au apărut Făclia de Paște, și Păcat. Acum în urmă — încă o lovitură —Caragiale a scos Note și schițe — cea mai mare parte publicate în răstimpuri prin unele gazete din București. Cu orice preț, spiritualul autor vroiește să ne aducă lacrimi în
ochi. Și reușește.
Citind volumu-i din urmă, nu știi să spun care din doi e mai
talentat: Caragiale care râde, ori Caragiale care plânge?
Iaca, de pildă, două bucăți: În Nirvana și 25 de minute.
Sunt ieșite din același condei, sunt publicate în același volum — puse, parcă, dinadins pentru comparație — și, cu toate astea,
nu poți să spui că una ori alta din ele e cea mai bună — încât,
la urma urmei, sentința atârnă de dispoziția ta sufletească, și
nu poate fi privită ca judecată, ci ca părere. Un altul le va citi
și el pe amândouă și va admira mai mult pe aceea pe care tu
o găsești inferioară.
În Nirvana vezi toată amărăciunea unui suflet chinuit; tot
amarul artistului care a înțeles pe Eminescu și care se vede el
însuși aproape în aceeași stare, copleșit și întrecut de mișuna
de secături ce se agață în sus, pe scară, până-n vârful piramidei,
și privesc apoi, de acolo, cu tot cinismul târâtorilor cocoțați. Și
atunci, într-unul din ceasurile astea în care artistul vede negrul
ce-l înconjoară într-o țară de băcani sau de monșeri și privește
cum se ating aceste două extreme, într-unul din ceasurile astea
el scrie despre colegul ce s-a stins, uitat de aceia pe care i-a
adăpostit sub aripile lui:
„În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență, cel
mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când
l-au așezat prietenii și vrăjmașii sub teiul sfânt, n-am plâns de
moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această
iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.
Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame.
Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată și
nu dintr-una care se găsește pe toate cărările ...”
Iar apoi — definitivă răzbunare și mângâiere slabă — el
scrie plin de mândrie și înseninat de vedenia izbândei finale:
„Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la
Șerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o
bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate.”
Nu-i așa că suntem departe de explicația Conului Leonida
asupra evoluției fandaxiei în ipohondrie! Și, cu toate astea, e
aceeași mână, mână de maestru, care a scris rândurile astea, ca
și pe acelea. În ziaristica noastră nu-mi aduc aminte să fi citit de
multe ori un articol, atât de simțit și atât de „lucrat”, ca Nirvana
asta a lui Caragiale. Și, cu toate astea, nu-mi aduc iarăși aminte
să fi râs vreodată mai mult ca de cursul de istorie contemporană
al Conului Leonida, care explică consoartei dumnealui cum papa
a pus pe „Galibardi” de i-a botezat un copil.
Iar dacă-ntorci numai câteva file de la articolul ăsta, dai
peste 25 de minute. Povestea e scurtă: Vine vodă într-un oraș
de provincie. La gară-l întâmpină autoritățile și cocoanele din
societate (mă rog, nu toate femeile sunt din societate!). Între
aceste cocoane e, firește, în rândul întâi soția locțiitorului de
prefect. Venerabila matroană — parcă o văd! — știe că o damă
care se respectă nu trebuie să tacă din gură când se găsește în
societate, ci să vorbească — fie chiar și prostii, numai să
vorbească. Și deodată, nici una, nici două, începe a turna o
serie de gogoși de salon. Și cum salonul în care onorabila și-a
făcut deducația a fost, pesemne, în vreo mahala oarecare,
discursul e de calibrul următor: „Am auzit, dragă, — zice
doamnei, nevasta directorului — că ați fostără cam bolnăvioară!
Mi-a părut grozav de rău... Încă îi ziceam Iu dom profesor,
amicul nostru, zic: vezi dumneata, dacă o prințesă, și tot nu se
poate pune cu voia lui Dumnezeu, dar noi, ăștia! Dar acu te-ai
făcut bine... Se vede... Fie, că frumoasă ești! să nu-ți fie de
deochi! să trăiești!...”
Totdeodată unul dintre copiii domnului director, care privesc
foarte curioși pe suverani, își scobește o nară cu degetul. Mama
îi dă o palmă peste mână: „Nu ți-e rușine să bagi mâna-n nas?!
Șezi frumos! te vede madam Carol!”
Și așa mai departe, pe tema asta, urmează mai tot volumul:
Temă și variațiuni, A zecea muză și Din carnetul unui vechi sufleor.
În toate, aceeași vioiciune de spirit caracteristică celui mai
inteligent autor român.
Cu toate astea, tot spiritul acesta revărsat cu profuziune în
volum nu-i în stare să întunece partea serioasă, Nirvana, Ironia
și Două note. Asta-i o dovadă că talentul nu întreabă nici ce
gen place publicului, nici de trecutul autorului. Și apoi, în orice
manifestare a unui om de talent — fie ea în orice gen — se cunoaște marca fabricii.
Fără îndoială, Caragiale nu trebuie judecat după Note și
schițe, oricât de bun ar fi volumul acesta. În țara noastră, unde
nu o operă de artă, dar nici o gazetă nu se poate susține prin ea
însăși — fac amendă onorabilă în ce privește Universul — o carte nu se scrie nici când, nici cum vrea autorul. Când știi cu
câte piedici ai de luptat pentru ca să asiguri viață operei tale și
cât trebuie să te frămânți pentru ca să ți-o lansezi, nu-ți vine
nici să publici pe alese, nici să stai mult la tocmeală atunci
când prilejul ți se înfățișează. Aș! Ai găsit un editor care se
însărcinează să dea unei producții de-a ta viața vitrinei, repede
la scris, și nu te codi mult, și nu sta mult să alegi, căci adeseaori
un editor e mai variabil ca un barometru și te-i pomeni că-și
schimbă gândul! Nu suntem în Franța, unde o carte bună are
50 de ediții, care-ți produc atâta cât să te poți odihni ani întregi
și să scrii pe-ndelete, să ștergi, să adăugi, să faci toate prepara-
tivele trebuincioase unei nașteri fără pericol.
Așa fiind, e ușor de-nțeles pentru ce unele bucăți Din
carnetul unui vechi sufleor nu sunt așa cum ar fi putut să fie
bucată de Caragiale. Editorul era găsit, vremea nu putea fi
pierdută, căci nu se știe ce aduce ziua de mâine și nu se știe
când va veni fiul omului, Editorul-Mesie. Când ai pățit-o o
dată, când ai dat Păcat la Universul, n-ai vreme să aștepți
„momente de inspirație” pentru ca să produci o lucrare care să
te satisfacă și pe tine, și pe puținii aleși care știu să aprecieze
bucățile de o valoare serioasă, reală.
Bineînțeles, astea toate nu însemnează că bucățile Din carnetul unui vechi sufleor nu merită să fie iscălite de Caragiale.
Deloc; căci, precum am zis-o, marca omului de talent se
cunoaște cale de o poștă în orice producție a lui, fie cât de
neînsemnată. Vreau numai să explic celor ce s-ar întreba pentru
ce Caragiale n-a publicat alte lucrări mai de valoare în volumul
acesta. Atâta tot. Trebuie să cunoști les dessous în chestie pentru
ca să-ți poți da seama de ce e așa și nu altfel.
De altmintrelea, cine cunoaște pe Caragiale, cu neîntrecu-
tu-i talent de causerie spirituală, trebuie să fie perfect mulțumit
că el și-a publicat crâmpeiele astea de amintiri. Citindu-le,
vezi pe Caragiale veșnic în vervă, mereu gata să-ți povestească
o amintire din vremea când întârzia jucând biliard, pe când
Pascali îl aștepta la teatru ca să vină să sufle. Și toate astea
povestite de el, așa cum numai el știe.
Vorbeam deunăzi cu dânsul despre un birtaș din București.
Și-mi spunea lucrul ăsta, amestec de ironie și de dezgust: „Acum
25 de ani, când am venit în București și am intrat sufleor la teatru și corector la Telegraful, a venit și Nae de a intrat băiat
pă pricopseală la birt. Ce-am ajuns eu și ce-a ajuns el?”
Și așa e. Nae băiatul e azi om cu stare — cel puțin o sută
de mii de lei capital — pe când Caragiale al nostru e proprietarul
unei perechi de ochelari și... nici al volumelor pe care le-a
scris, pentru că alea sunt acuma proprietatea editorului.
Nu-i așa că e deștept bărbat d. Danieleanu, profesorul
universitar care scrie în albumul presei că n-ar voi să trăiască
în altă epocă decât în cea actuală? În adevăr, mai nostimă
epocă nici că se poate! Musiu Nae, care nu știe pe de rost
decât „îndată!”, „vine!”; musiu Nae, care n-a învățat din
gramatică decât numele de mâncăruri și din aritmetică numai
adunarea, e azi dom Nae, alegător în colegiul I — pe când
Caragiale, care și-a frământat toată viața ca să lase un monument cu care, odată și odată, ne-om putea mândri că la 1892
aveam o literatură serioasă, Caragiale e văzut de toată lumea
lui dom Nae ca un zgârie-hârtie de rând, pe mâna căruia n-ai
lăsa conducerea unui „magazin de coloniale și delicatese”.
Fără doar și poate, degeaba ne batem capul și cei cu mai
mult, și cei cu mai puțin talent: e vremea băcanilor și a cârciumarilor, cea mai nesuferită rasă!...
Să nădăjduim, cu toate astea, că un curent serios se va
forma și că literatura nu va mai fi numai un obiect de lux
pentru câțiva gourmés intelectuali.