„Un idealist” : Apostol Mărgărit
De două lucruri are parte românul din partea alor săi: în viață, de cîte ori nu încape cineva de dînsul, îl stampilează îndată — se potrivește ori nu se potrivește — ca trădător de țară, vînzător de neam, rău patriot și rău naționalist[1]. Iar, cînd face loc în sfîrșit, murind — totdeauna cu mult prea tîrziu pentru cei ce așteaptă afară — se zice din toate părțile, cu o duioasă unanimitate a prietenilor cari nu știu cum să laude, a dușmanilor cari, încercînd să spuie o vorbă bună, simt oarecum că prin accasta-și îngroapă și mai adînc adversarul, și a indiferenților, cei mulți, cari totuși nu vreau să tacă la ocazii mari; se zice : „oricum, a fost un bun patriot!“.
Acest gînd îmi trecea prin minte cînd comparam la moartea, întîmplată deunăzi, a lui Apostol Mărgărit, strigătul de ură de odinioară, pîrile deputaților, călătoriile de tînguire ale localnicilor macedoneni (veniți la București, cum s-ar duce la Stambul „cu rogojina în cap“, ca să-și arate focul), artileria zgomotoasă și grosolană a ziarelor de partid, care-și aveau scopurile lor, și, acum, înaintea celui ce nu mai poate jigni și împiedeca pe nimeni, complimentul funerar de „bun patriot”, arun¬cat în treacăt de „organele opiniei publice”, cum a fost aruncat, desigur, și de atîția, în judecăți spuse prin grai. Din aceste două prețuiri, diametral opuse, care e cea adevărată ? Se spune deseori că „în focul luptei” scapă osînde prea aspre, lovituri mînioase, care aduc pe urmă păreri de rău. Și se spune iarăși că la moartea cuiva trebuie să zici totdeauna ceva de bine ; poate chiar dacă ea nu este în viața celui ce a dispărut, trebuie să descoperi acea însușire sau faptă bună în închipuirea ta miloasă, de creștin. Amîndouă îndreptățirile n-au nici un temei adevărat. Nici oamenii politici, nici cugetătorii, nici scriitorii vrednici de acest nume nu se aprind în acel sens încît să nedreptățească în loc să distrugă nedreptatea. Și nici un om cinstit nu-și poate schimba judecata asupra unei personalități îndată ce aceasta nu mai cade sub simțuri, cu toate că înrîurirea ei nu pornește din ceea ce se poate îngropa. De fapt, Mărgărit a suferit pe nedrept, fără ca pentru aceasta să trebuiască a scotoci marmură pentru statuia lui. Căci el n-a fost — păstrînd umilele proporții — nici Iuda și nici Hristosul mișcării naționale din Macedonia (cîtă a fost, și cîtă este).
Inainte de dînsul, fuseseră dascălii, studenții, negustorii iubitori de neam din Pesta și Vicna : oamenii îmbătați de ideea nouă a romanității, și nu a „românismului”, mecenați, tipăritori de cărți înainte de toate — fără gînd însă la izvorîrea unui curent de cultură românească în provincia de unde ei porniseră. Apoi urmă un al doilea rînd de „frați macedoneni" : negustori si călugări veniți în Bucureștii ce se străduiau către civilizația Apusului, ei cerură bani pentru școli, care, puține la numărv se lăsară în căutarea sau necăutarea cui se găsea la fața locului. A treia perioadă o deschide Apostol Mărgărit, și ea a fost așa cum a înțeles și a voit el.
Era un om ager și hotărît, cum se găsesc în Orient mai mulți decît în Apus, cu toată școala, disciplina și organizația acestuia. Cînd i se ivi în minte ideea că se poate crea o conștiință, o cauză, un viitor românesc în Balcani, cu elementele romanice, el își găsi îndată drumul și ajutoarele. Așa, fără carte multă, fără creștere aleasă, fără cunoștință de lume cum era, el izbuti să se impuie respectului, să deștepte încredere, să încălzească simpatii. Regele Carol a crezut în cinstea și destoinicia acestui om simplu, venit de departe ; vorba lui avea o mare trecere în cercurile înalte ale dregătorilor turcești; consulii, misionarii catolici vedeau cu ochi buni silințile lui „latine” : un cunoscător ca d-l Weigand a socotit cauza românească bine reprezentată printr-însul. E sigur că pe urma lui, dacă s-au încasat banii noștri, au răsărit școlile noastre.
Acțiunea lui n-a fost cea mai bună ce se poate închipui. Dar, cînd stai s-o judeci, trebuie să ții seamă de două lucruri, care au fost uitate. Intîi că era un oriental, lucrînd între orientali, și apoi că și-a început și urmat lupta sub influența normelor de propagandă grecești.
La București, unde păcatele se acopăr cu mănuși franțuzești de fățărnicie vicleană, se auzea cu indignare despre tirania lui Apostol Mărgărit, despre risipa lui Apostol Mărgărit, despre desfrîul lui Apostol Mărgărit. E evident că ar fi fost mai bine ca inspectorul atotputernic al școlilor românești din Macedonia, reprezentantul politic neoficial și omul de încredere al guvernului român să fi avut toate virtuțile unui apostol: și blîndeța, și iubirea de sărăcie, și castitatea unui apostol. Dar el nu era un apostol, și nu s-a înfățișat niciodată în această calitate. Era un om de ispravă răsăritean, cum e călăuzul unei caravane, păzitorul vieții unui sultan, apărătorul unei măriri amenințate, uneltitorul sau potolitorul unei răscoale. El garantează de succes : caravana va ajunge la țintă, nimeni nu se va atinge de viața stăpînului, dușmanii nu vor ruina situația amenințată, va fi liniștea sau neliniștea dorită. Dar să se lase toate lucrurile pe seama lui, și să nu se ia socoteli! Cu atî't mai puțin să i se impuie un cod de maniere sau un catehism de moralitate privată, să i se poruncească sfințenie sau cuviință. Era destul că-și punea viața lui în primejdie: încolo, în pîrile, în prigonirile, în cheltuielile și chefurile lui să nu se amestece nimeni. Ii trebuia adică întreaga stă- pînire asupra unui fond secret al Macedoniei.
In utilizarea acestui fond, în toată combinația mișcărilor sale, el avea înainte întrecerea cu grecii. Aceștia voiau toată provincia, unde nu cunoșteau încă pe atunci alt popor decît al lor, alte drepturi naționale și istorice decît ale elenismului, vechi ca Omer, trecînd prin Constantin cel Mare. Spiritele trebuiau pregătite pentru ceasul cînd Europa va da Eladei regelui Gheorghe Macedonia lui Filip și Alexandru cel Mare. Apostol Mărgărit știa geografia și vedea bine că de la el pînă la Dunăre mai sunt hotare, dar, numai pentru că idealul lui cuprindea o și mai mare iluzie romantică, doar nu era să se dea învins, să se facă de batjocură, cerînd și sfătuind nimicuri ca școli primare în dialect și îndemnul spre imigrația economică în România. Se jucă și el cu sutele de mii de oameni, născoci cifre și aruncă banii „poetic”, pentru forme și închipuiri.
Se găsiră însă alții, printre foștii lui ucenici, cari găsiră că banii noștri se pot împărți altfel și, după mult zgomot, Apostol Mărgărit căzu, pentru „imoralitatea” sa, și fu uitat. Dar sistemul lui rămase. Statul român îl luă în regie și pretinse a face de la București ceea ce nu se putuse face de la Bitolia, și nu se poate face nici din cer, nici din iad. Așa se începu a patra fază a chestiei române din Macedonia, al cării rezultat îl vedem cu ochii.
Dar ceea ce a fost la o anumită persoană un joc de bursă al politicii, iar, la cele cari n-au apucăturile politice, dezorientare, era la Apostol Mărgărit desigur idealism. Acesta e meritul lui. 19 octomvrie 1903[2]
Note
modifică- ↑ Aici, ca șl în alte articole, cuvîntul „naționalist" este întrebuințat cu sensul originar de „iubitor al națiunii".
- ↑ Profesorul Apostol Mărgărit (1834—1903) a publicat și unele lucrări despre românii macedoneni, aliați pe atunci sub stăpînire otomană : Les Grecs, Ies Valaques, Ies Albanais et L’Empire Ottoman (Bruxelles, 1838), Școalele române din Macedonia (1895).