10. Lir și Tibișir își aleg locuința într-o pădure

 

10. LIR ȘI TIBIȘIR ÎȘI ALEG LOCUINȚA ÎNTR-O PĂDURE

Lir și Tibișir plecară de la casa țăranului și ieșiră din comună. Nu știau insă, dacă au ieșit prin partea opusă sau tot prin partea prin care intraseră. Din pricina că era noapte, iar ei dormeau duși, nu văzuseră nimic, atunci când țăranul intrase în comună.

Se opriră, așa dar, la marginea comunei și se întrebară: „Dacă ținem drumul acesta, mergem înainte ori ne întoarcem îndărăt de unde am venit?”

Tibișir, care nu dorea alt ceva decât să se întoarcă, își închipui că în adevăr drumul duce înapoi și se bucură în sinea sa. Însă, vrând să-l înșele pe frate-so Lir, zise cu un aer de siguranță: „Me... me... mergem îna... înainte”.

Așa crezu și Lir și porniră deci amândoi drept înaintea lor. Merseră așa vreo trei, patru ore, fără să li se întâmple ceva deosebit, când iată că se pomeniră din nou înaintea unei păduri mari și dese. Era aceiași pădure din ajun, numai că acum Lir și Tibișir ajunseră la ea prin partea cealaltă. Intrară în pădure, fără să le fie vreo teamă de hoți. Ce le-ar fi putut lua hoții? N-aveau niciun ban și nicio coaje de pâine. Hainele de pe dânșii nu erau nici noui, nici curate, iar încălțămintea începuse să se rupă și să se găurească.

Mergând ei așa în pădure și afundându-se din ce în ce mai mult, la un moment dat auziră un sgomot puternic. Se opriră, trăgând cu urechia, ca să înțeleagă de unde venea și ce era zgomotul acela. După ce ascultară puțin, Lir vorbi cel dintâi, zicând: „Trebuie să fie o cădere de apă. Haidem să o găsim, fiindcă mi s-a făcut sete”.

Călăuzindu-se după direcția de unde venea zgomotul, merseră înspre partea aceea. Își făceau cu greu loc prin desișul arborilor și la fiecare câțiva pași li se agățau hainele și li se cam rupeau.

În sfârșit, ajunseră și văzură că în adevăr era o cădere de apă. După ce băură și își potoliră setea, Lir zise lui Tibișir: „N-ar fi rău să ne spălăm și pe corp la apa aceasta, fiindcă c cam mult de când n-am făcut bae”.

Așa dar, se desbrăcară și se spălară, făcând câte un duș bun și răcoritor. Însă, pe când era sub căderea de apă, Lir văzu că nu departe de căderea de apă erau tufișuri cu mure coapte, iar ceva mai încolo într-o poiană, se zăreau cireși, meri și nuci.

Ba mai văzu ceva care îl făcu să ia o hotărâre extraordinară. Văzu anume că la dreapta căderii de apă era o stâncă scobită, așa că se făcea un fel de peșteră, în care doi oameni s-ar fi putut adăposti foarte bine.

Încântat de descoperirile acestea, se grăbi să iasă de sub apă, să se îmbrace și să-i zică Iui Tibișir: „Ai citit cartea, care scrie despre viața lui Robinson Crusoe?

— Ci... ci... citit!” răspunse Tibișir, mirându-se de întrebare.

Dar Lir nu-i lăsă timp să se mire, ci îi împărtăși numaidecât gândul ce-i venise pe neașteptate: „Să facem și noi ca Robinson Crusoe! Să ne așezăm în pădurea aceasta și să trăim aici toată viața noastră. Vezi colo peșterea aceea? Este o locuință minunată. E răcoroasă vara și este caldă iarna. Apoi o vom împodobi cu frunze și cu flori și ne vom face câte un așternut moale și plăcut.

— Dar ce mâ... mâ... mâncăm?” întrebă Tibișir, care, mai înainte de orișice, avea grija stomacului și nu părea de loc încântat de propunerea de a trăi în pădure ca fiarele sălbatice.

Însă Lir avea răspuns la toate. „Prost mai ești! îi zise el fratelui său. Ori îți ține nasul și nu vezi câte bunătăți sunt în jurul nostru? Nu vezi murele acestea coapte, care ne fac cu ochiul, pof-tindu-ne să le mâncăm? Nu vezi mai încolo în poiană cireși, meri și nuci? Apoi în pădure mai trebuie să fie ciuperci, fragi și alte lucruri bune de mâncat.

„În afară de bunătățile acestea, vorbi mai departe Lir, căruia gura îi mergea ca o vârtelniță., vom avea și carne. Vom împușca iepuri, potârnichi — poate, intr-o zi, împușcăm și un mistreț.

— Dar n-a... n-a... n-avem pu... pușcă! îi întoarse vorba Tibișir.

— Nici nu ne trebuie pușcă! îi se împotrivi Lir. Chiar de mâine, ne apucăm și ne facem câte un arc și săgeți, ca sălbatecii din insula în care trăia Robinson. Mai știi? Poate că mai prindem și o căprioară, o înblânzim, o obișnuim să trăiască pe lângă noi și așa avem și lapte. Iar căprioara o să facă pui și peste câțiva ani, avem o turmă de căprioare și ajungem oameni bogați”.

Inchipuindu-și că chiar s-a și făcut tot ce înșirase el cu vorba, Lir a început să-și frece palmele și să sară în sus de bucurie.

Asupra lui Tibișir însă, toate acestea nu făcuseră nicio impresie. De aceea, în loc să se bucure și să sară și el, zise lui Lir: „Dar lu...Iu...lupii?”

Vroia, adică, să spună că se poate întâmpla să fie atacați și sfâșiați de ceva lupi. Însă, precum știm, Lir era oricând gata cu răspunsul.

„Mai întâi, trebuie să știi, prostule, răspunse el supărat că Tibișir îi strică mereu cheful și bucuria, că lupii nu se dau niciodată la oameni Întimpul verii, ci numai iarna, când sunt flămânzi. Apoi, ne vom face rost de un câine, care să stea noaptea de pază la intrarea peșterii noastre. II vom găsi sau îl vom fura de la vreo turmă de oi.

„Vom mai face ceva, îi dete Lir înainte cu gura. În fiecare seară, mai înainte de a ne culca, vom aprinde un foc mare lângă peșteră. Se știe că lupii și celelalte sălbăticiuni se sperie de foc și fug departe.

— Dar n-a... n-a... n-avem chi.. chibrituri! făcu Tibișir.

— Ce chibrituri? Ce să facem cu chibriturile, mă, prostule?” strigă Lir din ce în ce mai supărat ca Tibișir găsea la orișice o piedică și un cusur. Apoi adăugă: „Parcă Robinson Crusoe avea în insula sa chibrituri, ca să aprindă focul? Nu știi tu că putem face foc și într-altfel? Găsim două bețe de lemn uscat, le frecăm tare unul de altul și din pricina frecăturii, betele se aprind. lata cum vom face foc! Lemne avem din belșug, așa că la noi focul o să ardă și ziua și noaptea și vara și iarna.

— Dar ha...ha...haine?” întrebă din nou Tibișir, aruncându-și . o privire asupra hainelor lor, din care începuseră să atârne zdrentele și gândindu-se că va veni și iarna, când hainele cu care erau îmbrăcați acum nu le-ar fi ținut de loc de cald.

Lui Lir îi venea să turbeze de mânie și să-l strângă de gât pe Tibișir.

„Mă tâmpitnle, mă nătăfleață, mă bâlbâitule! se porni el să țipe din ce în ce mai aprins. Bine că nu mă întrebi: „Dar ciocolată? Dar cozonaci? Dar plăcintă?” Nu ți-am spus, măi prostule, că o să împușcăm iepuri și că într-o zi o să împușcăm, poate, și un mistreț? Cu pieile de iepuri ne facem încălțăminte și chiar mănuși, dacă avem poftă să purtăm și mănuși. Din pielea de mistreț — ba e mai bine să împușcăm și doi mistreți, ca să avem fiecare câte o piele — ne facem câte o blană,care să ne ție de cald, chiar dacă ar fi să mergem în toiul iernei la Polul Nord.

„Eu, continuă Lir spunând tot ce-i trecea atunci prin cap, m-am gândit și la alte lucruri mai mici, ca să ducem un trai cât mai bun și mai frumos. Vom prinde de vii sau vom împușca păsări ce sboară, mai încolo, în spre toamnă, vom împușca rațe și gâște sălbatice. O să le punem la frigare și o să le mâncăm carnea, iar cu penele și fulgii dor ne vom face perne și saltele, ca să dormim pe moale, ca niște boieri.

„Mai vrei ceva? Dar stai, că m-am gândit eu și la alt ceva. Din mațele păsărilor și iepurilor vom face ață de cusut și șireturi pentru încălțămintea noastră. Grăsimea de mistreț o vom întrebuința ca ulei, ca să ne lumineze noaptea în peștera. Pieile de iepuri, de vulpi, de mistreți și alte animale sălbatice ce vom împușca sau prinde de vii, au să se strângă așa de multe, așa că îi o să avem ce face cu ele. Noi însă le vom usca și apoi le vom duce la oraș, unde le vom vinde pe prețuri foarte bune.

„Cu banii ce luăm pe pici și pe blăni, o să ne cumpărăm câte o pușcă de vânătoare, dar o să alegem din puștile cele mai scumpe. Atunci n-o să mă mai întrebi cu ce o să împușcăm iepuri, lupi și mistreți. O să ne cumpărăm câte un pieptene, oglindă, pânză de cămăși și de pat și tot ce ne dorește sufletul.

„Mă Tibișir, își încheie Lir vorba, care părea că nu se mai sfârșește, o să ducem un trai, ca să crape de ciudă și de necaz toți câți or afla despre noi.

— Dar pă... pă... părinții no... no...

— Părinții noștri? îi întregi Lir vorba. Ne vom gândi și la dânșii și nu-i vom lăsa să piară. Le vom trimite și lor din prisosul nostru și o parte din banii ce o să câștigăm cu vânzarea picilor și blănilor. Au să vadă ce fel de copii suntem noi și au să se căiască și ei că n-au știut să se poarte cum trebuie. Ba chiar, când au să ajungă bătrâni de tot, poate să-i aducem aicea, ca să trăiască și ei cu noi în peștera noastră. Noi însă, să jurăm că nici morți nu ne mai întoarcem acasă!”

Decât Tibișir nu se grăbi de loc să facă un astfel de jurământ Tot ce îi înșirase Lir despre fericirea și belșugul ce i-ar aștepta, nu goneau din el gândul că mult mai bine ar fi să meargă îndărăt acasă, precum nu potoleau doriil cc-l cuprinsese de tatăl său și de mama sa.

Precum se vede, Tibișir nu semăna nici pe departe cu Lir și nici cu Robinson Crusoe. Tibișir era din oamenii, care nu dau vrabia ce au în mână pe o mie de vrăbii din pom.

Cu toate acestea, trebuia, vorba ceea, să joace și el, așa cum îi cânta fratele său Lir. Știa că este departe de casă și nici n-avca curajul să se întoarcă fără Lir. Pe Lângă aceasta, nici nu se îndura să-l lase pe Lir singur în pădurea aceea, o pădure așa de mare și deasă.

De aceea, tăcu și nu mai puse vreo întrebare, când Lir, apu-cându-l de umeri, îi zise: „Mă Tibișir, nu vezi că a dat peste noi norocul, pe care îl căutăm de atâtea zile?”

Deocamdată, „norocul” nu erau decât peștera, aleasă ca locuință a lor, și murele din apropierea căderii de apă. Toate celelalte „bunătăți” locuiau încă în gândul lui Lir, pe când iepurii, vulpile, lupii și mistreții stăteau liniștiți în vizuinile lor și fără să se sperie de soarta ce-i aștepta din partea lui Lir și Tibișir. Tot așa, păsările cerului sburau și cântau vesele, fără să le pese de primejdia ce le-ar fi amenințat.

Până una alta, Lir și Tibișir se gândiră mai întâi să-și potolească foamea, care începuse să-i chinuiască. Deteră, așa dar, năvală la mure și nu se opriră, până nu mân cară cea din urmă mură. Deși mâncaseră destule, totuși nu simțeau că s-au săturat. Însă, de jur împrejur, cât puteau cuprinde cu ochiul, nu se mai zărea nici umbra vreunei mure.

„Trebuie să fie și altele prin pădure, zise Lir. Apoi, trebuie să mai fie fragi și ciuperci. Hai să strângem și să avem pentru masa de seară”.

Porniră amândoi prin pădure, având însă grija să se uite mereu îndărăt, ca să nu se rătăcească și apoi să nu mai poată găsi peștera și căderea de apă. Se uitau îndărăt, dar priveau și în jos în căutarea de fragi și ciuperci.

După un umblet și o căutare de trei ore, n-au găsit decât vreo zece fragi — și acelea verzi și mici de tot. Ce-i drept, ciuperci au găsit în deajuns. Însă nu știau care sunt bune și care sunt otrăvitoare.

Totuși, Lir zise: „Toate ciupercile acestea sunt bune și gustoase. Vom face foc la înapocre și le vom frige la peștera noastră”.

Când au văzut că în zadar umblă după fragi și că au ciuperci destule, Lir și Tibișir se întoarseră la peșteră..., ca să pregătească masa.

Ce fel de masă a fost și ce li s-a mai întâmplat, vom povesti în capitolul ce urmează.