10 Mai 1915

 

Și azi mi-aduc aminte... și astăzi mă-nfioară
O veche arătare ca smulse din povești,
Clipita de cutremur, când ochii-ntâia oară
Mi-au fluturat deasupra oștirii românești,
Părea c-un râu de flăcări m-a năvălit prin vine,
Că undeva departe s-a sfărâmat un lanț,
Tăcerile de veacuri cereau cuvânt în mine
Când s-a ivit din neguri întâiul dorobanț.

Sub flamura visată, dar nevăzută mie
Treceți umbrind pământul în soarele de mai,
Treceți o înfricoșată și multă vijelie
Cu tropotul de oameni, cu tropotul de cai.
Treceți ostași ai țării... și zările albastre
Păreau mai largi, atuncea când eu înțelegeam
Că-n fulgerul ce joacă pe sulițele voastre
Se oglindește visul măriri unui neam.

De-atunci muriră anii la pragul porții mele
Și farmece și doruri s-au dus cu-al vremii val,
Dar n-au putut să-mi frângă lucirea de oțele
Ce-mi lumina în noaptea tăcutului Ardeal.
Voi mi-ți rămas tovarăși de zbucium și-prigoane
Și când din carnea noastră dospită de nevoi,
O pajură dușmană fura batalioane,
Cu mintea-nfrigurată eu mă gândeam la voi.

Azi hora morții negre cu brațe de văpaie,
În orice bătătură ne sap un țințirim
Se clatin ale lumii aprinse măruntaie,
De clocotul de ură cu care noi murim
Un neam întreg se culcă în fiecare seară,
Visând la arătarea acelei zi de Mai,
Ce-a-nfiorat odată un suflet fără țară,
Cu tropote de oameni, cu tropote de cai.

De-atâtea ori amurgul v-a zugrăvit în zare
Au fost atâtea unde de ispitiri și vești,
Că-s biruiți acuma de atâta așteptare,
Vitejii fără nume ai taberei nemțești.
Acum când primăvara din nou pe văi se lasă
Și visul lor zadarnic e tot atât de gol,
Să știți că lungi șiraguri vin morții mei de-acasă
Și fiecare groapă trimite câte-un sol.

Cum treceți azi în jocul luminei diafane,
Și sugrumați în praznic avântul de erori,
Văd oastea de schelete a bietelor cătane,
Cu piepturi ciuruire cum vine după voi.
În umbra fiecărui, mort după mort s-așează,
Pășesc cu voi alături, întunecați și cruzi,
În marșul de paradă ei dârz înaintează
Cu mâinile întinse arată peste munți.