10 mai 1881

 

În viața mea avut-am un dor și-un vis de-acele
Ce poartă pe-a lor aripi resfrângere de stele,
Un vis frumos ca dorul ce naște dintr-un vis.
Prin umbră de-abia ochiul țintit îl întrevede,
Și mintea nu-ndrăznește în el a se încrede…
Dar iată!… Azi la soare el sborul și-a deschis!

Priviți! Această țeară, de alte țeri uitată,
Avea asemănare cu-o ramură uscată,
Ce-o duce pe-a lui valuri torentul dunărean.
Uimit de trista-i soartă, eu o priviam cu jale
Și-i tot ziceam: “Ah! cine te va opri din cale
Pân-a nu fi înghițită de-al mărilor noian?

Răspunde, creangă mică, din care arbor mare
Te-a rupt cumplitul Crivăț cu aspra lui suflare
Și te-a svârlit departe de trunchiul strămoșesc?
Cuprinsu-te-au în ghiare un vultur gol pe frunte?
Făcut-au el cu tine un cuib în vârf de munte?
Sau fost-ai tu atinsă de fulgerul ceresc?

Mergi unde? vii de unde? și care-i al tău nume?
Mai simți în tine viață, sau moartă ești pe lume?
Mai este pentru tine un viitor ascuns?…”
O! stranie minune!… Cea ramură-necată
Din tulburele spume s-a ridicat de-odată
Și falnic peste valuri, ea astfel mi-a răspuns:

“Poete! nu mă plânge, n-ai grijă de-a mea soartă.
Plutind, privesc eu cerul, și prin deschisa-i poartă
Zăresc lucind de-asupră-mi o rază de altar;
Mulți au făcut cercare din cale-a mă culege,
Dar n-au putut s-atingă odrasla unui rege,
Căci rege e stejarul, și-s viță de stejar!
Pe malul României voi prinde rădăcină,
Și-oi crește în putere, și fruntea mea senină
Va trece cătră soare prin norii dușmănești.
Gigant voiu fi, cu fală privind peste-orizonuri.
Eu port în sânu-mi lemnul din care se fac tronuri
Și arme de izbândă și sceptri-mpărătești!”
A zis! Și creanga verde crescând, mândră coloană,
Nălță până la ceruri frunzoasa ei coroană
Sub care lumi voioase găsiau un adăpost.
Ah! cine-ar putea crede și cine-ar putea spune
Cum astă necrezută gigantică minune
A devenit ce este, din ceea ce a fost.

Așa, tu Românie, tu țeară mult iubită,
De soarta-ți cruntă, oarbă, mulți seculi prigonită,
Ai re-nviat puternic, în clipă, glorios.
Pe când păreai menită a piere din lumină,
Tu ți-ai adus aminte de mama ta latină
Și-ai scuturat trecutul amar, întunecos.

Ai fost, vai! prinsă-n luptă cu moartea nemiloasă
Dar smuls-ai tu din mâna-i a sa cumplită coasă
Și ai cosit din cale funebrul siminoc.
Acum ți-e calea largă și larg ți-e viitorul!
Pe orice-mpiedecare tu pui acum piciorul
Și treci tot înainte, strigând la lume: „Loc!

Loc celui ce se simte de viță-mpărătească!
Loc celui cu menire în glorie să crească!
Loc sufletului tare! loc brațului viteaz!
Cine-a domnit pe-o lume, fie-n mormânt, nu moare.
Un soare ce declină, din nou renaște soare,
În somn adânc de moarte e sufletul mai treaz!”

O! țeară de mari fapte, ce porți un nume mare!
Pe margine de groapă redevenind mai tare,
Ai provocat destinul și l-ai înfrânt pe el.
Și azi învingătoare ca-n timpii de-altă dată,
Tu însăți, tu Regină, acum neatârnată,
Depui pe a ta frunte coroana de oțel.
Onor, mărire, fală, și viață și tărie
Să fie a ta parte în seculi, Românie!
Oțelul din coroană cu glorie-i bătut.
În taină ajutată de sacra providință
Oricare fapte grele păreau cu neputință
Tu le-ai dorit pe toate, pe toate le-ai putut!

Frumos, sublim spectacol e-n fața omenirii
Când un popor se-ntoarce din marginea pieirii
Și pasă plin de zile pe câmpul strămoșesc,
Când el își face armă din lanțul-de-apăsare
Și-n foc redobândește a lui neatârnare,
Stropită și plătită cu sânge vitejesc!

Mult scumpă, luminoasă, și vie și ferice
E ziua când poporul se simte-n drept de-a zice
C-a fost privit în față de însuși Dumnezeu.
Ferice de tot omul a cărui scurtă viață
Se leagă cu vecia prin astă zi măreață,
Ca prin o cingătoare de vesel curcubeu!

Săltați în piepturi, inimi, cu-o mândră exaltare!
Tunați, viteze tunuri, lungi salve de serbare!
Mișcați a voastre coame, vechi codri de pe plai!
Azi Patria Română apare triumfală
Purtând cu maiestate coroana sa regală
Și falnica hlamidă a soarelui de mai!