12. Un pădurar care le strică planurile

 

12. UN PĂDURAR CARE LE STRICĂ PLANURILE

Soarele răsărise de mult, însă Lir și Tibișir nu se treziseră încă. Dormeau duși după atâtea zile și nopți de chinuri și suferințe. Căzuse peste dânșii rouă dimineții. Ei însă nu o simțiseră. Răsări apoi soarele, ale cărui raze uscară rouă.

Dormeau și din când în când mișcau buzele. Era semn că visează. Ba Lir spunea chiar in somn cuvinte cu o voce destul de tare, așa că puteau fi auzite și înțelese. Cuvinte ca: „Robinson, Vineri, arcuri, pici de mistreț, blăni de urs” și altele.

Însă, tocmai când li era lumea mai dragă, adică tocmai când se găseau în somnul cel mai plăcut, auziră că strigă cineva lângă dânșii cu o voce aspră: „Ce căutați aicea, ștrengarilor?” Ba mai simțiră cum sunt sguduiți puternic.

Lir deschise cel dintâi ochii și zise, încă buimăcit de somn:

— Eu sunt Robinson Crusoe.

— Poți să fii și băiatul lui Han-Tătar, se auzi răspunsul, dar te întreb ce căutați aicea?”

Trezindu-se bine din somn și venindu-și în fire, Lir văzu că înaintea sa sta în picioare un om ca de vreo patruzeci de ani, îmbrăcat într-o uniformă verde și având o pușcă pe umeri. Omul acesta era pădurarul, care păzea să nu taie sau să nu fure cineva lemne din pădure. Fața lui, bătută de vânturi și arsă de soare, căpăta o înfățișare și mai aspră prin perechea de mustăți stufoase, care îi ajungeau până la urechi.

Mai înainte de a răspunde, adică, mai înainte de a putea găsi un răspuns la întrebările pădurarului, Lir se ridică de jos și se frecă de câteva ori la ochi, vrând să se trezească mai bine și să alunge vedeniile din vis, Însă Tibișir, care de asemenea se trezise, privea mirat și aiurit la pădurarul ce stătea înaintea lor. Privea așa culcat cum era, nehotărându-se să se scoale.

„Ce tot mă privești? îi zise pădurarul, vorbindu-i aspru. N-ai mai văzut până acum oameni? Și ce nu te miști și nu te scoli, că doar n-oi fi olog?”

Abia atunci îi dete lui Tibișir în gând să se scoale și el de jos.

„Ce căutați aicea?” îi întrebă pădurarul pentru a treia oară.

Cam slabă nădejde ca Tibișir sa fi putut răspunde. Buimăcit de somn și speriat de vederea și felul aspru de a vorbi al pădurarului, lui Tibișir i-ar fi trebuit un sfert de oră, ca să poată spune un cuvânt întreg. Cel mult, ar fi putut urla, numai că ar fi urlat de foame, deoarece se simțea așa de flămând, că ar fi fost în stare să-și mănânce încălțămintea, ba chiar și hainele de pe el.

Însă, nu de florile mărului lui Lir îi mergea gura ca o moară. După ce îi pieri buimăceala somnului, îi veni darul și puterea de a îndruga verzi și uscate și de a îngrămădi unele peste altele minciuni, care de care mai gogonată,

„Domnule pădurar, începu Lir, însoțindu-și vorba de gesturi, așa cum avea obiceiul, mergeam spre casă, adică la moara din comuna Oneștii-de~deal. Știi, poate, că moara din această comună este ținută de tata, cu care cred că vă cunoașteți.

— Dar cum vă spune vouă? întrebă pădurarul.

— Pe mine mă cheamă Lir, iar pe băiatul acesta, care este fratele meu mai mic, îl cheamă...

— Ti...ti...ti...bi...bi..., se încercă el să-și spună numele.

— Ti ti tibibi ?! făcu mirat pădurarul. Dar ce nume mai e și acesta?

— Nu Ti ti tibibi, ci Tibișir, îl îndreptă Lir. Pe mine, cum v-am spus, mă cheamă Lir, iar pe fratele meu îl cheamă Tibișir.

— Ian ascultați, le răspunse pădurarul supărat, vroiți să vă bateți joc de mine, când spuneți că vă cheamă Lir și Tibișir? Dar acestea pot fi nume de câini, însă nu sunt nume de oameni.

Lir se jură că acestea — și nu altele — sunt numele lor adevărate. Pădurarul îi crezu ori numai se prefăcu că-i crede. De altfel, puțin îi păsa lui cum îi cheamă pe cei doi ștrengari, pe care i-a prins dormind în pădure. Tot ce vroia, era să știe ce căutau ei acolo. De aceea, îi întrebă din nou: „Să vă cheme cum v-o chema, numai să-mi spuneți mie ce ați căutat aicea?

— Tocmai asta începusem să vă povestesc, îi întoarse Lir vorba.

Ne întorceam spre casă, la moara noastră din comuna Oneștii-de-deal. Mergeam liniștiți pe drumul din pădure, fără să privim la dreapta ori la stânga. Însă, cam pe la jumătatea drumului, tocmai la locul unde pădurea este mai deasă, auzim deodată un urlet, un răcnet îngrozitor. Mai, mai, să înghețăm de frică.

Am auzit apoi troznind în desișul pădurii. Ba am simțit cum trozniturile acestea se apropiau din ce în ce mai mult de noi.

— Trebuie să fie vreun urs, care vine să ne mănânce, i-am zis eu tremurând fratelui meu Tibișir. Și am rupt-o la fugă, fără să știm încotro mergem. Am nimerit tocmai la locul acesta. Ne-am ascuns mai întâi în peșteră, după aceea, am ieșit și ne-am culcat aicea”.

Însă, pe când Lir povestea toate gogoșile acestea, pădurarul, aruncându-și privirile pe jos, văzu grămada de ciuperci, culese în ajun de Lir și Tibișir. „Dar și ciupercile s-au speriat de ursul vostru și au venit să se ascundă aicea? îl întrebă el.

— A, da, ciupercile, răspunse Lir cam încurcat și silindu-se să râdă. Apoi făcându-și curaj, adăugă: „Ni era foame, domnule pădurar, fiindcă nu luasem merinde cu noi. Am cules, așa dar, câteva ciuperci, dar n-am avut foc în care să le frigem, așa că nici nu ne-am atins de ele. Uite, acum nu mai putem de foame și dacă ai vrea d-ta.

— Mu... mu... murim! se căzni Tibișir să-i întregească vorba.

— Ce tot bombăne fratele ăsta al tău și de ce vorbește în felul acesta?

— E cam speriat și se cam bâlbâie, când vorbește, îi răspunse Lir.

Pădurarul stătu puțin pe gânduri, apoi vorbi din nou, zicând: „Spuneți că sunteți copiii morarului din Onești-de-deal. Dacă-i așa, haideți cu mine, fiindcă și eu merg în comuna aceea, unde am o treabă”.

Propunerea aceasta nu fu de loc pe placul lui Lir și Tibișir.

Știm că din comuna Oneștii-de-deal ei nu cunoscuseră decât pe țăranul, care îi luase în căruță și îi dusese pună la marginea comunei. De aceea, dacă pădurarul i-ar fi dus până acolo, i-ar fi prins cu minciuna, ceea ce nu le-ar fi ieșit tocmai bine.

Totuși, Tibișir nu era chiar așa de nemulțumit. Știa că mergând la Oneștii-de-dcal, se găsește și se apropie de drumul, care ducea acasă la părinții săi. Iar gândul de a se întoarce acasă nu-l părăsise nicio clipă. Vedea că „norocul”, după care îl târa fratele său Lir, însemnase până atunci să mănânce bătaie, să stea în închisoare, să doarmă în pădure și să se prăpădească de foame.

Lir însă se gândea cu totul într-altfel. închipuirea sa lucra mereu. În ajun, era hotărât să se așeze pentru toată viața în pădure și să trăiască așa cum trăise în îndepărtata insulă din Oceania vestitul Robinson Crusoe. Acum, când pădurarul veni să-i strice planul acesta, Lir începu să-și făurească alte planuri în neastâmpărata sa închipuire.

La câte nu se gândea Lir și câte planuri nu-și făcea el! Numai un singur gând era departe de el: gândul de a se întoarce acasă și de a cere părinților săi iertare. Poate că s-ar fi întors o dată și o dată, ansă numai după ce dedea peste „norocul” în a cărui căutare pornise. Adică, după ce ar fi ajuns om bogat și vestit.

De aceea, nu simți nicio plăcere, când pădurarul le spuse că vrea să-i ducă la Oneșlii-de-deal. Se frământă deci cu gândul cum ar face, ca să scape de pădurar și de drumul până la comuna aceea.

Dar pe când mergeau alături de pădurar, Tibișir se opri deodată și zise cu o voce de om desperat: „Nu...nu... mai...po...poot de fo...foa.. foame!

— Da, domnule pădurar, se grăbi și Lir să se arunce în vorbă, nu mai putem de foame! Dacă ai, te rugăm, dă-ne ceva să mâncăm. iar tata îți dă totul îndărăt

— Hai să vă dau, ca să vă potoliți foamea”, zise pădurarul, cuprins de milă. Scoase din traista ce purta trecută pe umeri o bucală de pâine neagră și uscată și o bucată de brânză mai tare decât piatra.

„Ăștia mănâncă, nu glumesc!” zise pădurarul în sinea sa, pri-nea și brânza, nelăsând să cadă jos măcar o fărâmă cât de mică.

„Ășta mănâncă, nu glumesc!” zise pădurarul în sinea sa, privindu-i și admirându-i pentru pofta ce aveau.

După ce își potoliră foamea, simțiră că li e sete, numai că era mai lesne de găsit cum să-și potolească setea decât foamea. În pădure erau doar izvoare destule.

Tibișir mergea acum mai vesel și mai curajos, pe când Lir se gândea mereu cum să scape de pădurar și de drumul până la Oneștii-de-deal. Când erau aproape să iasă din pădure, zâmbi cu șiretenie. Era un zâmbet care arăta că a găsit ceea ce căuta el în gând. Apoi, prefăcându-se că s-a poticnit, s-a trântit de odată jos, țipând și urlând: „Aoleu, piciorul! Aoleu, mi-am scrântit piciorul!”

— Care picior ți-ai scrântit? îl întrebă pădurarul, plecându-se spre el.

— Uite, ăsta, piciorul drept. Aoleu, mă doare! Aoleu, nu te atinge!”

Și țipa și urla, de făcea să răsune pădurea. Pădurarul îi spuse să se descalțe, ca să vadă el, care se cam pricepea la astfel de lucruri, ce s-a întâmplat și să caute să-i îndrepte piciorul scrântit.

Însă Lir știa una și bună: „Aoleu, nu mai pot! Aoleu, nu te atinge!”

Pădurarul îl apucă apoi de subsiori, vrând să-l ridice. Dar Lir se porni să țipe și să urle și mai tare.

„Dacă țipi și urli așa, zise pădurarul, n-am ce-ți face... Eu am treabă și nu pot să-mi pierd cu voi toată vremea. Mă duc, iar voi așteptați aicea, până ce trece vreun țăran să vă ia în căruță”.

Zicând acestea, pădurarul își văzu înainte de drum. Deci, se întâmpla tocmai așa cum dorise blestematul de Lir și cum își făcuse planul.

De aceea, încântat că izbutise așa de bine, începu să dea cu tifla și să se strâmbe la pădurar, îndată ce acesta întorsese spatele. Iar când pădurarul pieri din ochii lor, Lir sări de jos, pornindu-se să sară și să chiue de bucurie.

Tibișir, care crezuse că lui Lir i se scrântise în adevăr piciorul, nu se mai dumerea în niciun fel. „Cu...cu...cum? Nu..nu-i... nu-i?” vroi el să întrebe.

— Nici un cuc și niciun nun” îi răspunse Lir, bătându-și joc de felul lui de a vorbi. Ii puse apoi mâna pe umăr și î-l sili și pe Tibișir să joace sârba. Tot sărind și jucând, zicea: „Măi, da, prost e pădurarul, Măi, da, prost e pădurarul!”

După vreun sfert de oră, potolindu-se, zise lui Tibișir: „Acum, haidem cu Dumnezeu înainte!

-— U...u...unde? întrebă Tibișir neliniștit.

— În lumea largă, să ne găsim norocul!”

Ce să facă și sărmanul Tibișir? Vedea că nu e chip sa se împotrivească nebuniei fratelui său. Și nici acasă nu se hotăra să se întoarcă singur. Porni deci și el alături de Lir, însă fierbând de mânie.

Lir începu să-și dea din nou trăncănelii drumul: „Să nu crezi, îi spunea lui Tibișir, că m-am lepădat de gândul de a locui în pădure și de a trăi așa cum a trăit Robinson Crusoe. Însă, m-am gândit că e mai bine să câștigăm întâi câțiva bani cu care să ne cumpărăm câte o pușcă, vase de bucătărie și niște scule. De sigur, nu vom uita să cumpărăm și sare, cât mai multă sare, ca să nu mai mâncăm ciuperci nesărate. Apoi nu e rău să ne cumpărăm și un măgăruș, ca să ne care la oraș pieile și blănile de sălbăticiuni ce vom împușca.

„Și când fiecare din noi doi va avea câte o pușcă, să poftească pădurarul <să ne întrebe ce căutăm în pădure și să ne gonească. Ii arătăm noi lui!”

Lir vorbea înainte, depănând fără întrerupere ghemul său de gogoși. Tibișir însă nu-l asculta de loc. Se gândea acasă și se mai gândea că o să-l apuce iarăși foamea.