18. După ce au scăpat de la țigani

 

18. DUPĂ CE AU SCĂPAT DE LA ȚIGANI

Ne închipuim lesne ce s-a întâmplat in bâlci, când se răspândi vestea că țiganii furaseră doi copii de Români și că ursul, «care juca și sărea, nu este un urs adevărat, ci unul din cei doi copii.

Sutele și miile de oameni veniți la bâlci — bărbați, femei, copii — își lăsară orice treburi aveau, nu se mai gândiră la cumpărături și distracții, ci alergară grămadă la locul unde jandarmii prinseseră pe bulibașa. Fiecare era doritor să vadă ce are să se întâmple.

Însă Lir striga mereu: „Ajutor! Scăpa|i-ne de țigani!” Iar fratele său Tibișir se sbătea să iasă din pielea de urs.

Strigătul lui Lir și svârcolirile lui Tibișir, care de asemenea țipa, îi îndârjiră pe oamenii de la bâlci împotriva țiganilor așa de mult, încât vreo zece flăcăi mai voinici se aruncară asupra lui bulibașa, îl trântiră la pământ și începură să dea în el cu bețele și să-l calce cu picioarele. Dacă cei trei jandarmi n-amenințau pe tinerii, care snopeau în bătaie pe țigan, că vor trage cu puștile, este sigur că țiganul n-ar fi scăpat cu viață din mâinile lor.

În învălmășeala produsă, ceilalți țigani au rupt-o la fugă. Însă Lir a strigat: „Țiganii ne iau hainele, cu care eram îmbrăcați, când am fost răpiți— Hainele noastre sunt într-un sac din căruța, care fuge înainte”.

Atunci, un jandarm, urmat de o mare mulțime din bâlci, s-au luat după căruțe, le-au ajuns și le-au oprit. Lir a arătat sacul în care erau hainele lui și ale lui Tibișir. Înadevăr, hainele și încălțămintea lor au fost găsite in sacul acela. Precum știm, nu— erau chiar așa de noi și curate, dar nici nu erau ca zdrențele, cu care fuseseră îmbrăcați Lir și Tibișir.

În sfârșit, jandarmii au arestat vreo zece țigani, l-au scos pe nenorocitul de Tibișir din pielea de urs și i-au dat lui și lui Lir să-și îmbrace hainele. Țiganii arestați au fost conduși, între baionete, la postul de jandarmi din comuna aceea.

De oarece din pricina bâlbâielei Tibișir nu se amesteca în vorbă, Lir, pe care îl știm că era foarte bun de gură, ba chiar și meșter priceput în minciuni și născociri, povesti cum într-o seară, fiind apucați pe drum de ploaie, au cerut adăpost la corturile țigănești și cum din seara aceea țiganii n-au mai vroit să le dea drumul.

„Ne-au desbrăcat de hainele noastre, zicea Lir, și ne-au dat in locul lor zdrențele cu care m’ați văzut la bâlci. Apoi ne-au văpsit cu negru pe față, pe cap, pe mâini și pe picioare, ca să creadă toată lumea că suntem copii de țigani. Ne-au mai luat toți banii, adăugă Lir, ceea ce era o minciună, deoarece știm că Lir și Tibișir n-aveau un ban.

„Și ne băteau Înfiecare zi, continuă el, și ne lăsau flămânzi. Apoi ne trimiteau să cerșim și să furăm”.

Lir, cât de isteț era, ar fi rămas însă în încurcătură, dacă șeful de post de jandarmi l-ar fi întrebat ce căutau ei pe drumul în apropierea căruia erau corturile țiganilor, de unde veneau și încotro mergeau. Dar șeful de post, înduioșat de cele spuse și de halul în care se găseau cei doi frați, nu se gândi să le facă astfel de întrebări.

Ii întrebă doar: „Cum vă cheamă pe voi?

— Numele meu este Lir, iar pe fratele meu îl cheamă Tibișir!”

Auzul acestor nume ciudate stârni mirarea și chiar râsul jandarmilor și al mulțimei, care venise la postul de jandarmi.

După aceea, șeful de post îi întrebă: „Din care comună sunteți?

— Din Bălenii-de-câmp, răspunse Lir, spunând adevărat.

— Dar comuna Bălenii-de-câmp e departe de aicea, zise șeful jandarmilor.

— Da, e departe, li întări vorba Lir, care habar n-avea nici la ce depărtare este comuna sa de naștere și nici măcar direcția în care se găsește. Apoi zise din nou: „E departe, iar noi n-avem un ban și murim de foame, fiindcă de două zile țiganii nu ne-au dat nimic de mâncare”.

Spusele acestea stârniră o ură și mai mare împotriva țiganilor, dar și o milă tot așa de mare pentru Lir și Tibișir. Din mulțime începură să le dea bani — care doi lei, care cinci, care zece. Ba și șeful de post dete din partea sa douăzeci de lei. Încâteva minute se strânse o sumă ca de patru sute de lei, sumă pe care până atunci, Lir și Tibișir nu o văzuseră nici în vis.

„Luați banii aceștia, le zise șeful de post, întoarceți-vă la părinții voștri, care trebuie să fie tare necăjiți, și păziți-vă de azi înainte din drumul țiganilor”.

Lir strânse banii, îi băgă în buzunar și plecă împreună cu Tibișir de la postul de jandarmi. Lui Lir, care, pipăindu-și buzunarul, se credea omul cel mai bogat de pe pământ, îi venea să sară și să joace de bucurie.

Și Tibișir se simțea vesel și mulțumit, însă nu din cauza banilor, ci pentru că a scăpat din mâinile țiganilor și, mai ales, pen-trucă s-a liotărît și fratele său Lir să se întoarcă acasă.

Dar deocamdată aveau de făcut ceva urgent de tot. Anume, să-și potolească foamea. Se duseră, așa dar, la un birt din bâlci și mâncară și se îndopară, așa cum nu mâncaseră și nu se îndo-paseră de foarte multe zile. Iar când a fost vorba să plătească, stăpânul birtului le zise: „Nu primesc bani! Am auzit și eu ce ați pățit de la țiganii, care vă răpiseră, și de aceea m-am bucurat că am putut să vă ospătez”.

Lir și Tibișir mulțumiră omului și plecară de la birt. Însă Tibișir începu să-l îndemne pe Lir: „Hai să me... me... mergem a...a...acasă!

— Ei, mai stai, că acum nu e nicio grabă, îi răspunse Lir. Să mai vedem și noi ce e prin bâlci și să ne mai distrăm puțin.”

Au început să viziteze bâlciul și au văzut că ajunseseră să fie cunoscuți de toți negustorii din bâlci și de mulțimea, care venise. Erau cunoscuți și priviți cu compătimire. Compătimirea aceasta le-a folosit mult. Negustorii le făceau diferite cadouri, le dedeau gratis prăjituri, turte dulci, zaharicale. Ba chiar, un bogătaș, care venise la bâlci pentru a face cumpărături, văzând că încălțămintea li e ruptă, le cumpără câte o pereche de ghete noui, iar un negustor le dărui două perechi de ciorapi.

Iată dar că „norocul”, după care Lir umbla de atâtea zile pe drumuri, începu să le surâdă și să le iasă întru întâmpinare. Numai că e o vorbă înțeleaptă, care spune: norocul dă și pe omul, care nu e cuminte, dar nu se oprește la el. De aceea, norocul atârna de cumințenia lor, mai ales de cumințenia lui Lir, care, uitând repede tot ce pățise până atunci, începu să se gândească iarăși la năzbâtii și nebunii.

Oricum, ziua aceea se sfârși cu binele pentru cei doi copii, iar seara fură găzduiți de primarul comunei Crețeștii-de-sus, comună în care, precum știm, se ținea bâlciul.

În dimineața zilei următoare, primarul le zise: „Omul meu merge cu căruța până la comuna Mocreni. Dela Mocrcni și până la gara cea mai apropiată mai sunt vreo zece kilometri, pe care cred că îi puteți face pe jos. Luați apoi trenul și mergeți cu bine în comuna voastră și la părinții voștri”.

Înnumele său și al lui Tibișir, Lir mulțumi primarului pentru găzduire și pentru toată grija. își luară apoi rămas bun de la el, se siliră în căruță, care aștepta gata în curte, și porniră la drum.

Tibișir nu mai putea de bucurie, văzând că, în sfârșit, au luat drumul, care ducea acasă. De bucurie, vorbea acum, bâlbâindu-se mult mai puțin. Lir însă nu era așa de vesel, ba mai de grabă arăta că nu este mulțumit. Se gândea chiar ce ar putea face să nu se întoarcă acasă și să o ia iarăși razna în căutarea „norocului”.

Lir acesta merita să i se dea obătaie bună, apoi sa fie dus acasă legat burduf.

Cam pe la ora prânzului, sosiră în comuna Mocreni. Acolo, căruțașul, adică omul primarului din Crețeștii-de-sus, le zise: „Am poruncă de la stăpânul meu să vă duc la primarul de aci, care este cumătrul lui, și să fiți ospătați acolo”.

Lir și Tibișir n-așteptară să fie rugați, ca să primească invitația aceasta, ci porniră spre casa primarului din Mocreni, fără să stea o clipă pe gânduri. Primarul acesta, aflând ce este cu dânșii, îi primi cu multă dragoste și îi ospătă cu tot ce avea mai bun.

Ba mai făcu ceva. După masă le zise: „Dragii mei copii, de ce să faceți pe jos drumul până la gară? După câte ați pățit din partea păcătoșilor de țigani, nu mai trebuie să obosiți, umblând așa de mult. De aceea, am să spun căruțașului meu să înhame caii la căruță și să vă ducă până la gară”.

Așa le propuse primarul din Mocreni. Însă Lir se grăbi să răspundă spre marele necaz al lui Tibișir: „Nu e nicio nevoie, domnule primar! Știm drumul până la gară (ceea ce era o minciună) și vrem să mai umblăm, ca să ne desmorțim picioarele.

— Cum doriți, zise primarul, fără să mai stăruie.

Tibișir ar fi vrut să vorbească și el și să spună că nu cunosc deloc drumul și că sunt foarte slăbiți și obosiți și că ar fi foarte mulțumiți să poată merge până la gară cu căruța. Însă, pe de o parte, îl împiedecă nenorocita bâlbâială, iar, pe de altă parte, nu mai avu curajul să încerce a vorbi, văzând că primarul n-a mai stăruit în propunerea ce le făcuse. își înghiți, așa dar, necazul și tăcu.

Plecară de la primar, străbătură comuna și ieșiră la marginea ei.

Tibișir Însă nu era sigur că drumul, pe care apucaseră, duce în adevăr la gară. De aceea, se apropie de un țăran și încercă să-l întrebe:

„Dru... dru... drumul la... la... la ga... ga... ga...

— Nu înțeleg ce vrei să spui, băiete”, îi întoarse țăranul vorba, fără să aștepte ca Tibișir să isprăvească ceea ce avea de spus.

Țăranul își văzu înainte de drum, iar Lir, râzând mulțumit de întâmplarea aceasta, zise lui Tibișir: „Nu mai întreba pe nimeni și nu te mai bâlbâi de pomană. Asta e drumul, care duce la gară — lasă că știu eu.”

Adevărul este că Lir nu știa nimic, ba chiar dorea ca drumul, pe care porniseră, să ducă cu totul întralt loc, decât la gară. Și s-a nimerit ca dorința să-i fie îndeplinită, fiindcă, după ce au mers așa, la întâmplare, vreo trei, patru ore, au ajuns la marginea unui râu destul de lat și de adânc. Peste rau ??? jiu era pod, iar de jur împrejur nu se zărea nicio urma de gară, ori altă locuință de omeni.

„Vai, ne-am rătăciți” zise Lir, prefăcându-se că este foarte supărat de întâmplarea aceasta, pe când în sinea sa era mulțumit.

„Dar, adăugă el, după ce, chipurile, se gândi puțin, podul trebuie să fie undeva prin apropiere. Hai să-l căutăm! Iar după ce îi găsim, trecem peste el și nimerim drept la gară”.

Tibișir, neavând încotro, se ținu după Lir. Porniră amândoi în direcția în care curgea râul. Tecură prin lunci, prin mlaștini, dar nu întâlniră niciun pod. Soarele se pregătea să se culce, iar ei mergeau mereu dealungul râului în căutarea podului.

Merseră așa o oră, două, până ce se însera de-a binelea. În sfârșit, iată că ajunseră la o colibă de pescari și bătură în poartă. Lir îi zise pescarului, care venise să le deschidă: „Am plecat din comuna Mocreni, ca să mergem la gară și ne-am rătăcit pe drum. De aceea, te rugăm să dormim noaptea aceasta la coliba d-tale”.

Pescarul îi primi și îi ospată cu mămăligă și cu pește fript.