1917

 

Stau vastele câmpii nesămănate,
Visăndu-și înrodirea și belșugul,
Iar el, posomorât, privindu-și plugul
Își murmură fărâma de dreptate,

Parc’a uitat de mult și meșteșugul
Ce l’a legat de câmp, ca de păcate,
Ce l’a’nvățat cu ochii buni să cate
La boii ce ca el își poartă jugul.

Cum stă așa, încătușat de glie,
Cu fiii morți, pândit de sărăcie,
Pe buze cu blestemul și cu gluma,

Cu capul gol, cu pieptul ars de soare,
Îți pare-un bronz, turnat de noi, acuma
Ca mărturie vremei viitoare.