2. La școală, în primele două zile

 

2. LA ȘCOALĂ, ÎN PRIMELE DOUĂ ZILE

Când au împlinit vârsta de șapte ani, Lir și Tibișir au fost duși de părinții lor la școală. Se nimerise ca ziua aceea să fie o zi de Marți.

Nici eu nu prea știu bine pricina pentru care au fost duși într-o zi de Marți și nu într-o zi de Luni, cum ar fi fost mai firesc. Se prea poate ca ziua de Luni din săptămâna aceea să fi fost o zi de sărbătoare. Fapt este că au fost duși și înscriși la școală în dimineața unei zile de Marți.

„Până acum n-ați umblat la vreo grădină de copii? îi întrebă învățătorul.

— Am umblat prin toate grădinile din comună, se grăbi să răspundă Lir, confundând „grădinițele de copii”, adică școlile la care merg copiii mai mici ca șapte ani, cu grădinile obișnuite.

La auzul acestui răspuns, toată clasa izbucni în hohote de râs, pe când învățătorul zâmbi, însă, în acelaș timp, clătină din cap în semn că Lir și Tibișir nu primiseră până atunci o creștere tocmai bună și îngrijită.

Învățătorul le mai puse o întrebare: „Din voi doi, care este mai mare în vârstă?

— Eu! răspunse Lir, care era totdeauna gata cu vorba și răspunsul, pe când fratele său Tibișir era cam bâlbâit, așa că îi trebuia timp până să spună ceva, care să poată fi înțeles.

Însă tatăl lui Lir și Tibișir lămuri pe învățător, în ce privește vârsta acestor doi copii, zicându-i: „Sunt gemeni. Lir spune însă că e mai mare, fiindcă s-a născut cu două ore mai înainte”.

În sfârșit, părinții lor au plecat de la școală, iar Lir și Tibișir au fost puși de învățător într-o bancă mai în fundul clasei.

Prima zi de clasă a trecut fără să se întâmple ceva deosebit, adică fără ca Lir și Tibișir să facă vreo poznă. Ba mai de grabă ei au fost sâcâiți de alți copii, care au vrut să petreacă pe socoteala lor și să-și bată joc de dânșii.

Așa, în ora de recreație, când fuseseră scoși în curtea școlii, un copil, care trecea drept cel mai voinic și mai cu seamă cel mai bătăios din clasă, se apropie de Lir și îi zise, râzându-i în nas: „De ce ai crescut tu ca o prăjină și nu l-ai lăsat pe maimuțoiul acesta de frate-to să mai răsară, puțintel?”

Întrebarea aceasta îl zăpăci pe Lir, care, împotriva obiceiului său, nu găsi ce să răspundă. Tăcu și plecă în jos capul. Tăcerea sa dete și altor copii curajul să se distreze cu el și să-l supere cu tot felul de întrebări răutăcioase.

— Lir, ține-ți bine nasul, că-ți intră în ureche, îi zise unul.

— Mă Lir, de ce ți-ai schimbat capul tău cu un cap de maimuță? îl întrebă râzând un alt copil.

Alții îl înconjuraseră pe Tibișir, cu care nu se purtau mai drăguț.

— Ce ai în burtă, de ești așa de umflat?

— De ce nu-ți legi ochii cu două sfori și să-i mai tragi afară?

— De ce nu-ți prinzi nasul într-o mașină de presat, ca să-l mai îndrepți?

— De ce i-ai furat fratelui tău toată carnea și grăsimea și l-ai lăsat să fie mai slab și mai uscat decât un țâr?

Iată cam ce fel de vorbe și întrebări de batjocură curgeau ploaie pe capul lui Tibișir, care, din pricina că era bâlbâit, putea să răspundă și mai puțin decât Lir. E adevărat, încercase el să răspundă, adică să ocărască pe ceice își băteau joc de el, dar supărarea îl făcea să se bâlbâie mai rău.

„Să... să... să... ba... ba... ba...” începea să zică Tibișir, iar toți copiii, făcând mare haz de această bâlbâială a lui Tibișir, băteau dîn palme și repetau în cor: „Să...să... să... ba... ba...” Adăugând chiar și de la dânșii și strigau, potrivind un fel de arie: „Ti... ti... ti... bi... bi... bi... și... și... șir... și... și... șir!”

Vedem, prin urmare, că prima zi de școală n-a fost tocmai bună și frumoasă pentru Lir și Tibișir. Alții în locul lor ar fi plâns de necaz, sau întorcându-se acasă, le-ar fi zis părinților lor: „Nici morți nu mai mergem la școală, unde toți copiii își râd de noi!”

Ei însă nici nu plânseră, nici nu spuseră un cuvânt despre tot ce pățiseră. Ba chiar, când mama lor i-a întrebat: „Cum a fost azi la școală?” Lir se grăbi să răspundă scurt: „Bine!” pentru ca și Tibișir să-i întărească vorba, zicând la rândul său: „Bi... bi... bi... ne!”

Însă, în aceiași seară, Lir chemă afară în curte pe Tibișir și amândoi stătură mai bine de o oră la vorbă și la sfat. Adică, Lir vorbea și Tibișir asculta. Doar din când în când, auzeai că și Tibișir spune: „Da... da... da! Bi... bi... ne!”

Ce-și vorbeau în seara aceea Lir și Tibișir, care până atunci nu prea aveau obiceiul să stea de vorbă frățește și să trăiască în bună înțelegere?

În seara aceea Lir și Tibișir legau adevărata frăție, jurând să nu se mai certe niciodată și să nu se mai bată între dânșii, ci să fie pururi unul alături de celălalt, ajutându-se și sprijinindu-se cu vorba și cu fapta.

— Când văd, spunea Lir, că ești luat în râs și necăjit de alți copii, eu voi alerga să te apăr. Așa să faci și tu.

— Vo... vo... voi... fa...face, răspundea Tibișir.

— Când e vorba pe bătaie, să sărim iarăși amândoi. Uite, să începem chiar de mâine și să-l luăm la bătaie pe păcătosul acela, care mi-a spus că am cap de maimuțoi.

Bâlbaindu-se, Tibișir povesti că lui îi spusese că, în loc de cap, are un dovleac. După aceea, încheie zicând: „Îl ba... ba... batem!”

— Iar noi doi, vorbi mai departe Lir, să nu ne certăm și să nu ne batem niciodată, ci totdeauna să ne avem ca frați.

— Ca...fra...frați!” îi întări Tibișir vorba.

Așa dar, în seara primei zile de școală s-a legat între Lir și Tibișir adevărata frăție și, precum vom vedea, amândoi s-au ținut de legământul acesta.

Ziua următoare, Lir și Tibișir se sculară mai de dimineață și merseră la școală mai de vreme. Clasa nu începuse încă, așa că și alți copii, care, de asemenea, veniseră de vreme, stăteau ori se jucau în curtea școlii.

Printre aceștia, era și elevul, care trecea drept cel mai voinic și bătăios — era un elev din clasa a treia primară — și pe care Lir avea mai mult necaz. Cum i-a văzut pe cei doi frați, s-a pornit să râdă și să strige: „Iată că au venit și Pat cu Patașon!”

Toți ceilalți copii, cărora le plăcuse porecla dată lui Lir și Tibișir, începură să strige și ei, repetând oarecum ca un cântec: „Pat și Patașon! Pat și Patașon!”

Însă Lir parcă n-auzea ce spuneau alți copii, ci tot necazul său se îndrepta numai spre elevul, care strigase cel dintâi. De aceea, făcând un semn lui Tibișir, îi zise: „Pe el!”

Și unde tăbărâră amândoi frații pe elevul, de care până atunci toată școala avea frică. Zăpăcit de atacul acesta neașteptat, elevul cu pricina nici nu putu să-și arate vitejia. Lir îi trase mai întâi la repezeală două palme, apoi îl apucă de mijloc, strângându-l cu putere, pe când Tibișir îi puse cu piciorul o piedică. Elevul fu trântit la pământ și atât Lir, cât și Tibișir începură să-l lovească cu picioarele pe unde nimereau.

Lir îl lovea și zicea: „Na, cap de maimuțoi! Na cap de maimuțoi!”

— Și...și....do..do..vleac!” se căznea să zică și Tibișir, care nu se lăsa mai prejos în cecace privește loviturile.

Ceilalți copii, mirați de curajul celor doi frați și aproape neînțelegând cum este cu putință ca elevul cel mai voinic din școala să fie trântit și bătut, nu se mișcară de la locurile lor și nu-i veniră în ajutor. De altfel, le și părea bine că mănâncă bătaie, de oarece până atunci el bătuse, rând pe rând, pe cei mai mulți dintr’înșii. Lir și Tibișir îi răzbunau, prin urmare, pe toți pentru bătăile ce mâncaseră de la elevul cel voinic și bătăios.

Dar Lir și Tibișir loveau înainte, iar elevul trântit jos nu se mai putea ridica. Cine știe cât ar mai fi ținut bătaia aceasta, dacă nu venea învățătorul să-i dea la o parte pe Lir și Tibișir și să ridice de jos pe elevul cel bătut.

Acesta se sculă și se porni să plângă. Plângea mai puțin de durere și mai mult de rușinea ce pățise. Să mănânce bătaie el, care bătea pe toți și să-și piardă renumele de elevul cel mai voinic! Era o rușine ce nu putea fi ștearsă așa de lesne și nu putea fi uitată așa de repede.

E drept, că în gând jură să se răzbune și să plătească lui Lir și Tibișir cu vârf și îndesat bătaia ce primise. Însă, până atunci se duseseră, pieriseră faima și trecerea lui printre ceilalți elevi. Nu mai putea cere, așa cum avea obiceiul să ceară, ca elevii ceilalți să-i aducă de la casele lor ceva bunătăți de mâncare, ca fructe, bonboane, vreo bucată de cozonac.

De asemenea, nu mai avea curajul să le ceară cu împrumut tocuri, penițe, hârtie de scris, lucruri pe care nu le înapoia nicio data. Acum, de față cu atâția elevi, fusese bătut, fusese călcat în picioare — într-un cuvânt fusese biruit, trecut în rândul elevilor de care n-ai decc să-ți fie teamă.

În schimb, Lir și Tibișir — biruitorii — ajunseseră să fie ținuți în mare cinste și temuți de toți copiii. Ba fiecare elev căuta să se împrietenească cu dânșii, uitând cu toții cum îi ocărâseră și îi batjocoriseră cu o zi mai înainte.

Ce-i drept, învățătorul îi pedepsi pe Lir și Tibișir. Ii puse să stea la colț în genuchi în ora de lecție și nu le dete voie să iasă în curte în ora de recreație. Dar pedeapsa aceasta întări și mai mult stima elevilor din clasă pentru cei „doi viteji” ai zilei.

Lir și Tibișir primiră pedeapsa, fără să plângă și fără să murmure. Din potrivă, amândoi se simțeau mulțumiți și încântați de isprava lor.

„I-am făcut-o păcătosului aceluia!” șoptea Lir la urechea lui Tibișir, pe când, unul alături de celălalt, ședeau în genuchi la colțul clasei.

„Fă... fă... cut-o!” repeta mulțumit Tibișir.

Ca și în ajun, tot așa și în ziua aceasta, acasă nu spuseră nimic ceea ce se întâmplase cu dânșii la școală. Nici despre bătate, nici despre pedepsa ce le dase învățătorul. Numai când mama lor i-a întrebat: „Ei, cum v-a mers astăzi la școală?” Lir s-a grăbit să răspundă vesel: „Foarte bine!” iar Tibișir să repete tot așa de vesel: „Foa-foa-foarte... bi... bi... bine!”