22. Sfârșitul bandei de hoți și soarta lui Lir și Tibișir
22. SFÂRȘITUL BANDEI DE HOȚI ȘI SOARTA LUI LIR ȘI TIBIȘIR
Am văzut ce fel de om era șeful bandei de hoți și am aflat că numele lui era Niță Ioniță, zis Curau. Adică numele cu care era mai bine cunoscut, era Cârnu. Ii spunea așa, pentru că, în adevăr, avea nasul foarte cârn.
Din felul cum a vorbit și cum s-a purtat cu călătorii prinși, am înțeles că este om deștept și că nu face fapte de cruzime ori vărsare de sânge, fără să fie silit la așa ceva. Însă, la nevoc, împușca pe un om, așa cum ar tăia «cineva un pui de găină.
Acum era în toane bune — și înțelegem lesne pricina. își pipăia buzunarele și simțea o nespusă mulțumire, știind că în buzunare sunt douăzeci și șase de mii de lei. Ziua aceea era pentru el și pentru ceilalți patru tovarăși ai săi una din zilele cele mai bune. Nici nu-și aminteau ca dintr-o singură „lovitură” să pună mâna pe atâta bănet.
De obicei, ci atăcau și jefuiau pe țărani, la care nu găseau decât două 'sute, o sută de lei, uneori chiar mult mai puțin. De necaz, țăranilor acestora le luau și hainele de pe ei. Astăzi însă, norocul îi ajutase să se aleagă dintr-o dată cu o sumă așa de frumușică și, pe deasupra, cu patru ceasornice, dintre care trei erau de aur, cu brățări de aur, cu inele și cercei de diamant.
Cârnu avea, prin urmare, de ce să fie în toane bune și foarte mulțumit. În mulțumirea sa făcu și un gest de dărnicie, care nu plăcu celorlalți hoți. Chemă pe Lir și pe Tibișir și dându-le fiecăruia cale o sulă de lei, le zise: „Iată că vă facem și vouă parte din banii ce am câștigat. Căutați numai să fiți băieți deștepți și credincioși, căci a dat peste voi norocul!”
După aceea, le porunci să meargă la locurile lor de pândă, iar el și cu cei doi hoți se ascunseră în șanțul din apropierea drumului.
Trecu așa ca un sfert de oră, când un fluierat răsună de trei ori în pădure. De rândul acesta fluierase Tibișir, care zărise venind în spre partea lui un car cu boi.
Carul cu boi se apropia, pășind încet, încet. Când veni aproape de locul unde Cârnu și cei doi tovarăși ai săi stăteau ascunși, aceștia săriră din șanț și eșind în drum strigară țăranului: „Stai!”
Țăranul opri boii, fără să se sperie prea mult de vederea hoților. Avu chiar curajul să-i întrebe: „Ce treabă aveți cu mine, om sărac și necăjit?”
—Scoate toți banii ce ai și dă-i încoace! îi porunci Cârnu, vorbindu-i cu glasul aspru.
— Să scot și vă dau toți banii?! repetă țăranul liniștit. Apoi adăugă: „Dar toți banii ce am sunt șapte lei. Să mă jupuiți și de piele, că n-am un ban mai mult”. Și scoase dintr-o pungă veche și murdară șapte lei. întoarse chiar punga pe dos, pentru ca să vadă hoții și să se încredințeze că a spus adevărul.
„Pune-ți banii în pungă și cară-te!” îi zise Cârnu supărat, mai ales că țăranul era numai în cămașă, așa că n-avea măcar un cojoc ori un suman, pe care l-ar fi putut lua hoții.
Ba vrând să-și arate supărarea și nemulțumirea că a dat peste un țăran așa de sărac și calic, Cârnu îl lovi odată cu patul puștii.
Țăranul nu spuse ceva, ci, înghițindu-și durerea, porni înainte la drum. Însă unul din hoți zise lui Cârnu: „Șefule, de ce i-ai dat drumul să plece? Țăranul acesta merge în comuna cea mai apropiată și dă jandarmilor de veste că noi suntem aicea. De aceea, e mai bine să-l prindem și să-l legăm de vre-un copac.
— Dă-l încolo! răspunse Cârnu cu un aer de dispreț. Până să ajungă el la comună, îl apucă noaptea pe drum, iar noi avem tot timpul să o ștergem de aicea”.
Țăranul merse înainte pe drumul său, iar Cârnu și cei doi hoți se ascunseră -din nou în șanțul din apropiere. Cât despre Lir și Tibișir, ci nici nu se mișcascră de la lacurile lor de pândă.
În cele vreo două ore ce urmară, atât Lir cât și Tibișir avură prilej să mai fluiere câte odată, adică să dea hoților de veste că au zărit drumeți, care se apropie. Însă, nici drumeții aceștia n-au fost mult mai bogați decât țăranul de adineauri.
Așa, la unul din noii drumeți hoții găsiră vreo șasezeci de lei, iar la un altul vreo patruzeci și cinci. Aveau însă și unul și celălalt cojoace, pe care hoții li le luară.
Drumeților acestora Cârnu nu le mai de te drumul, așa cum făcuse cu primul țăran, ci îi duse la locul unde se găseau cei patru călători prinși mai înainte și acolo îi legă strâns pe fiecare de câte un copac. Apoi se întoarse la șanțul din apropierea drumului.
Acum trecu mai bine de o jumătate de oră, fără să se mai ivească vreun drumeț. Plictisit de atâta așteptare fără folos, Cârmi zise tovarășilor săi: „Cred că pentru astăzi am muncit îndeajuns. Slavă Domnului, am pus mâna pe o pradă bogată, așa că putem să ne mai odihnim. De aceea, să-i chemăm să vie încoace cei doi copii, să dăm boierilor drumul și să dcslegăm pe drumeții pe care i-am legat de copaci. Iar noi să mergem și să petrecem noaptea în pădurea ursului. Trimitem pe Lir, care c mai dezghețat decât bâlbâitul său frate, să ne cumpere de ale mâncării și ceva băuturică. Acum avem de unde!” își încheie Cârnu vorba, pipăindu-și buzunarele.
Însă, abia isprăvise de vorbit, că se auzi un fluierat din partea lui Lir. Ba nici nu trecu la mijloc mai mult de un minut, că răsună alt fluierat din partea lui Tibișir.
„Dacă-i așa, zise Cârnu, mai stăm și nu ne grăbim să ne ducem. Te pomenești că pică și ceva drumeți mai puțin calici decât cei trei, pe care i-am prins, după ce am pus mâna pe boieri.”
Așa dar, atât el, cât și ceilalți doi hoți își pregătiră puștile și se ținură și ei gata să sară din șanț și să iasă înaintea drumeților, care veneau acum din două părți.
Însă Cârnu și cei doi tovarăși ai săi nu puteau încă să vadă ce fel de drumeți sunt și în ce număr sunt. Altfel, și-ar fi dat seama că drumeții aceștia nu sunt puțini, nici într-o parte, nici în partea cealaltă a drumului și că nu merg așa cum merg de obicei călătorii.
Înfășurați în cojoace și având pe cap. căciuli mari de piele, atât drumeții, care veneau din spre partea în care Lir stătea la pândă, cât și cei, care veneau din spre partea lui Tibișir, mergeau resfirați, cu băgare de seamă și scrutau cu privirile desișul pădurii. Dacă ai fi stat să-i numeri, ai fi văzut că erau vreo douăzeci într-o parte și cam tot atâția în partea cealaltă a drumului.
Dar dacă te-ai fi uitat sub cojoacele lor, ai fi văzut că unii poartă uniforme militare și că sunt înarmați cu toții.
Erau, prin urmare, drumeți ce dedeau de bănuit.
Însă bănuiala se întări, când drumeții, care veneau din spre partea unde Tibișir stătea de pândă, se apropiară de acesta, puseră mâna pe el și poruncindu-i să nu țipe, îl întrebară încet : „Unde sunt ascunși hoții și câți sunt? Dacă nu ne spui drept, să știi că te tăiem ca pe un pui de găină”.
Nu era nevoie de amenințarea că va fi tăiat ca un pui de găină, pentru ca Tibișir să spună tot ce știa despre hoții pe mâinile cărora încăpuse, precum și despre isprăvile acestor hoți. Tibișir era chiar bucuros că poate să-și descarce necazul și să scape din mâinile hoților. De aceea, se grăbi să răspundă, hotărât să spună tot adevărul.
Însă, începu să se bâlbâie de la primul cuvânt. Acela care îl întrebase, închipui n-du-și că Tibișir se preface numai că e bâlbâit, îi trase o palmă și îi zise răstit :„Să nu faci pe nebunul și pe bâlbâitul, că nu se prinde cu mine.
— Nu... nu... fa... fac”, încercă Tibișir să răspundă și să se apere, dar acum, speriat de palma primită, se bâlbâia și mai tare. Totuși, izbuti să spună că trei hoți, printre care și șeful lor Cârnu, stau ascunși colo, în șanț, — și Tibișir arată cu mâna locul unde erau ascunși. Mai putu, cu chiu, cu vai, să spună că ceilalți doi hoți păzesc înlăuntrul pădurii pe „boerii” prinși și pe cei doi țărani, care au fost legați de câte un copac.
Aflând acestea, drumeții în loc să meargă drept înainte, se abătură din drum și se afundară în pădure, înaintând împrăștiați în spatele șanțului în care se găseau Cârnu și cei doi tovarăși ai săi. Totuși, vreo cinci, șase din drumeții aceștia trecură în partea cealaltă a drumului, cșiiul înaintea hoților din șanț, însă fără să fie văzuți de aceștia.
Cârnu era mirat că trecuseră atâtea minute de când fluiera-seră Lir și Tibișir și cu toate acestea nu venise până atunci niciun drumeț, fie dintr-o parte, fie din partea cealaltă. Ncînțclegând pricina acestui fapt, se ridică în picioare, ca să privească pe drum și să vadă ce se întâmplă.
Dar abia se ridicase, că răsună o salvă de puști și Cârnu, lovit de trei gloanțe, se prăbuși din nou în șanț, urlând de durere.
Salva de puști venise de la grupul de drumeți din fața șanțului. Văzând aceasta, ceilalți doi hoți, se întoarseră cu spatele la drum și târându-se pe brânci, încercară să fugă și să se ascundă în desișul pădurii. Dar nici ei n-avură parte de o primire mai bună decât aceea făcută șefului lor. Ba chiar fură primiți cu o salvă de puști și mai puternică.
Trăgeau într-înșii drumeții, care, abătându-se din drum, se împrăștiascră înlăuntrul pădurii cu gândul de a lua pe la spate pe hoții din șanț.
Această salvă de puști culcă mort la pământ pe unul din cei doi hoți și răni, dar nu așa de grav, pe al doilea hoț. Hoțul acesta, văzând că nu e alt chip de scăpare, asvârli departe de el pușca din mână și ridicând in sus brațele, strigă: „Nu trageți, mă predau!” Și rămase nemișcat locului.
Veniră doi din drumeții, care nu erau altceva decât jandarmi, îmbrăcați în cojoace și cu căciuli de țărani, ca să nu fie recunoscuți, prinseră pe hoț și cu o frânghie îi legară mâinile la spate.
??? Tot de vii/și cili ar fără să fie răniți, căci nici nu încercaseră să se apere, fură prinși și ceilalți doi hoți, care fuseseră puși de Cârnu să păzească pe călătorii prinși și pe cei doi țărani legați de copaci.
Ce s-a întâmplat însă cu Lir? Ceva destul de rău. Grupul de drumeți, care erau tot jandarmi înfășurați in cojoace și cu căciuli de țărani pe cap, se găsea ceva mai departe decât celălalt grup, de șanțul în care erau ascunși Cârnu și cei doi hoți. De aceea, venise ceva mai târziu.
Era însă destul de aproape, când Lir, auzind împușcăturile, se ridică de la locul său de pândă, încercând să fuga. Dar o salvă de puști îl răni la picior și-l trânti la pământ. Așa că și Lir fu prins de celălalt grup de jandarmi, cărora le dăduse de veste și le povestise totul țăranul, care trecuse cu carul cu boi prin pădure și căruia Cârnu îi dăduse drumul.
Doi jandarmi, care asvârliseră cojoacele de pe ei, îl apucară pe Lir, unul de un braț, al doilea de brațul celălalt și merseră așa întru întâmpinarea jandarmilor, care, parte prinseseră de vii, parte omorâseră, ori răniseră, pe hoții din pădure.