26. Cum totul se sfârșește cu bine

 

26. CUM TOTUL SE SFÂRȘEȘTE CU BINE

Dc când s-a întâmpla! tot ce am povestii pana aci, au trecut mai mulți ani de zile. Doriți isă aflați ce este astăzi cu Lir și Ti-bișir sau, mai bine, doriți să-i vedeți?

Dacă aveți astfel de dorință, mergeți în orașul B. din Moldova. Când ați sosit acolo și v-ați dat jos din tren, întrebați pe primul om pe care II întâlniți. Vă va arăta numaidecât strada sau, mai bine zis, străzile în care Lir și Tibișir își au fiecare prăvălia, căci nu există în tot orașul om, carcisă nu-i cunoască, să nu știe toate întâmplările lor din viață și să 'ini țină la dânșii cu toată prietenia.

Prăvălia lui Lir are ca firmă „La cizmarul pocăit”, iar firmei prăvăliei lui Tibișir îi spune „La tâmplarul cinstitDin aceste firme înțelegem că Lir este cismar, iar Tibișir c tâmplar. S’au apucat fiecare de meseria sa, după ce au terminat clasele primare, ieșind printre cei dintâi și după ce au învățat și la o școală de meserii.

În tot timpul acesta, președintele Curții cu jurați se interesa de purtarea lor și primea scrisori atăt deîa dânșii, cât și de la tatăl lor. Scrisorile acestea arătau ca Lir și Tibișir se ținuseră în adevăr de cuvânt. Se lăsaseră cu totul de ștrengării și se făcuseră băieți cuminți, ascultători și sârguitori, mai întâi la învățătură, apoi la muncă.

De aceea, când au terminat școala de meserii, președintele le-a scris să vie în orașul B. unde se găsea el. Aicea, după ce îi găzdui căteva zile acasă la dânsul, îi puse ca lucrători pe Lir, la cizmarul cel mai hun din oraș, iar pe Tibișir, la tâmplarul cel mai iscusit.

După ce în trei ani Lir și Tibișir s-au perfecționat, unul în cizmărie, al doilea în tâmplărie, președintele, cârc ținea la dânșii, ca și cum ar fi fost copiii săi, îi ajută să-și deschidă fiecare câte o prăvălie sau atelier. Tot el, care acum era la pensie, se silea a le aduce clienți, recomandându-i prietenilor și cunoscuților săi.

Cu ajutorul bunului președinte, cu iscusința și purtarea lor cinstită, Lir și Tibișir aveau mult de lucru. Încâțiva ani putură să economisească și să pună fiecare de o parte câte o sumă bunicică de bani. își aduseră la oraș și pe părinții lor, locuind cu toții împreună. Însă, de trei ori pe săptămână, ei și părinții lor trebuia să ia masa la preeșdintele, ocrotitorul lor și tot acolo să petreacă ziua de Duminică. Pentru președinte, ziua de Duminică era o zi de mare bucurie.

„Acum simt și eu că nu mai sunt singur în viată!” zicea el plin de voc bună. Am și eu o familie, am pe acești copii drăguți”, adăuga preeșdintele, arătând spre Lir și Tibișir.

Însă, Într-una din Duminici, președintele nu prea își găsea astâmpăr. Era neliniștit și se vedea că c frământat de ceva gânduri importante.

Ce fel de gânduri erau acestea, vom vedea după ce Lir și Tibișir, însoțiți de părinții lor, s-au dus, ca de obicei, acasă la el. Președintele rugă pe Lir și pe Tibișir să aștepte puțin în salon, apoi chemă în biroul său de lucru pe tatăl și pe mama lor și stătu cu ci de vorbă aproape o jumătate de oră.

Când eșiră din birou, aveau câteși trei acrul foarte mulțumit. Președintele însă arăta mai mulțumit și mai vesel.

„Și acum, zise el mergând la Lir și Tibișir și punând câte o mână pe umerii fiecăruia, să vorbim deschis și de față cu toții despre o chestiune serioasă și care vă privește.”

Se opri puțin, zâmbind de privirile mirate ale celor doi frați. Apoi continuă zicând: „Am aflat — nu mă întrebați cum și prin ce mijloace — că tu, Lir, ții la fata fostului tău patron și că ție, Tibișir, îți este dragă fata negustorului de cherestea Mihai Pătruț. Am făcut cercetări despre aceste fete și despre starea părinților lor și am fost foarte mulțumit ca felele sunt fete cuminți și bune gospodine și că părinții lor au o avere destul de bună.

„De aceea, ca să scurtez vorba, vă cer voia să merg cu și să cer de la părinții lor, să cer în numele vostru și al părinților voștri mana fetelor lor. Primiți ori nu primiți?

Primim!” — fu răspunsul celor doi frați.

— Însă, pun încă o condiție, adăugă președintele zâmbind. Anume, cer ca eu să fiu nașul vostru, iar nașă sa fie soția bunului meu prieten doctorul, care v-a găzduit acum mai mulți ani, după ce vă judecasem și vă iertasem. Primiți condiția aceasta?”

Drept orțce răspuns, Lir și Tibișir, cărora le dăduseră lacrimile, apucară mâinile președintelui și le sărutară în semn de mulțumire și recunoștință, pentru grija ce avea de dânșii și pentru dragostea ce le arăta.

Însă președintele mai avea ceva de spus. Se pare chiar că lucrul acesta era cel mai important, fiindcă se vedea că șovăe și nu se hotărăște <să vorbească. La urmă, dete la o parte șovăiala și vorbi zicând: „Acum mai am de făcut, nu o propunere, ci o rugăminte. Și ca să înțelegeți și mai bine rostul rugăminții mele, trebuie să vă spun că eu, care n-am avut copii și am rămas de mulți ani văduv, simt în fiecare zi mai mult cât de greu este să-mi trăiesc anii bătrâneții singur în casa aceasta.

— De aceea, rugămintea mea este ca, după căsătorie, unul din voi să se mute cu soția aici, la mine și să socotească această casă, ca și cum ar fi casa lui. Mai ales că, după moartea mea, a lui are să fie de veci. Primiți rugămintea mea?” întrebă președintele cu ochii plini de lacrimi.

Lir și Tibișir nu se așteptau la astfel de propunere, la care nici nu îndrăzniseră măcar să viseze. Ii podidiră și pe ei lacrimile și îndreptară spre președinte priviri recunoscătoare.

„Vă mulțumesc, iubiții mei copii, răspunse președintele, care înțelese ce spuneau privirile lor. Acum să tragem la sorți, care din voi doi este osândit să trăiască cu acest moșneag nesuferit, care sunt eu.”

Sorții căzură asupra lui Lir, ceea ce a fost spre mulțumirea tuturor.

O lună mai târziu avu loc, în aceiași zi, căsătoria lui Lir și Tibișir.

Acum Lir locuiește în casa președintelui, iar Tibișir cu soția și cu părinții săi, într-o casă cumpărată de președinte. „Este cadoul meu de nuntă”, zise el.

Aicea se încheie tot ce am avut de spus mai de seamă despre Lir și Tibișir.

— SFÂRȘIT —