7. Razna pe drumuri

 

7. RAZNA PE DRUMURI

Trecu și noaptea — o noapte despre care să credem că Lir și Tibișir n-au să o mai uite așa de repede. Trecu noaptea, de mult se lumină bine de zi, dar nu venea nimeni să le deschidă și să-i scoată din grajd. Lir și Tibișir așteptară leșinați de foame, galbeni și trași la față, din pricina că nu putuseră dormi toată noaptea și suferind încă de bătaia primită în ajun.

Așteptară, înțelegând după felul cum înainta ziua, că se apropie ora de prânz, dar la urmă își pierdură răbdarea.

„Nu cumva au de gând să ne lase in grajdul acesta să murim de foame?” zise răstit Lir, încruntând sprâncenele și încleștând pumnii. Iar fratele său Tibișir, neputând să repete, cum avea obiceiul, tot ce spusese Lir, se mărgini să zică: „Foa... foa... foame!” Și îi treiriurau buzele și tremura din tot corpul.

Dirpă ce mai așteptară puțin, Lir zise: „Hai să batem cu pumnii în ușă!

— Să ba... ba... batem!” făcu și Tibișir.

Bătură, bătură până ce obosiră și simțiră că-i dor pumnii. Însă, afară de niște găini și doi pureci, care se plimbau prin fața grajdului, nu-i auzise nimeni alt cineva.

Ce se întâmplase? Ziua aceea era o zi de sărbătoare, așa că Primăria fiind închisă, nimeni nu venise pe acolo. Nimeni — nici primarul, nici jandarmul. Abia într-un târziu, așa cam pe la n-minzi. jandarmul își aduse aminte de Lir și Tibișir, pe care îi închisese în ajun la grajd. Merse, așa dar, la primar, ca să-l întrebe ce are de făcut cu cei doi copii.

Primarul, care uitase cu desăvârșire de toată chestiunea aceasta, se învârtea prin curtea casei sale, mai îngrijind, ba de una, ba de alta.

— Domnule primar, îi zise jandarmul intrând în curte, ce facem cu cei doi copii?

— Care copii? întrebă primarul mirat.

— Cei doi copii, pe care i-am închis aseară in grajdul primăriei, fiindcă au fost prinși în cireșul lui Niță Ploaie.

— A, da, zise primarul, aducându-și, în sfârșit, aminte. Era vorba să-i chem și să-i judec azi de dimineață, dar am uitat. Apoi, vezi că astăzi e sărbătoare, așa că nu pot merge la Primărie pentru astfel de treburi. De aceea du-te și dă-le drumul. Le ajunge, cred, pedeapsa că au stat închiși o noapte șl o jumătate de zi.”

Jandarmul făcu întocmai. Descuie ușa grajdului și chemând pe Lir și pe Tibișir, le zise: „Haideți, luați-vă tălpășița și să nu vă mai prind pe aicea!

— Dar ni e foame, îndrăzni să zică Lir. De douăzeci și patru de ore n-am mâncat nimic.

— Ni... nii.. nimic! făcu și Tibișir, repetând ultimul cuvânt spus de Lir.

— Hm. da! Cred că vi e foame, zise jandarmul râzând. Decât, aproape de comuna aceasta, așa, cam la vreo douăzeci de cliilo-metri, este orașul unde sunt restaurante foarte bune.”

Cu toate acestea, jandarmului i se făcu milă, văzând că Lir și Tibișir erau așa de palizi la față și că abia puteau să se miște. De aceea, le zise: „Stați puțin aicea și așteptați să mă întorc!”

Jandarmul plecă și se înapoie după vreo zece minute, aducând o strachină plină cu ciorbă de fasole și o bucată mare de pâine cam neagră și uscată. „Pofti ți, le zise el, și să iertați că nu v-am adus ceva mai bun.”

Ce să-l ierte? Că atât Lir cât și Tibișir se repeziră ca lupii la ciorba de fasole și la bucata de pâine și în vreo trei minute dădură totul gata.

Jandarmul îi privea, făcând haz de pofta lor. După ce isprăviră, îi întrebă: „Acu încotro vi e drumul?”

Lir, căruia îi venise din nou voia bună, se grăbi să răspundă: „Înlumea largă să ne căutăm norocul.”

— Numai să nu-l căutați prin grădinile și în pomii oamenilor”, le zise râzând jandarmul.

Lir și Tibișir își luară rămas bun de la el, mulțumindu-i pentru mâncare, apoi își văzură de drum, adică eșiră din comună, mergând drept înaintea lor.

„U... u... unde me-mergem? întrebă Tibișir.

— N-ai auzit, când i-am spus jandarmului? îi răspunse Lir, supărat. Înlumea largă, să ne căutăm norocul.

— Ma... ma... mai bine a... a... acasă”, îi întoarse vorba Tibișir, pe care cele întâmplate în ziua și în noaptea cât au lipsit de acasă, îl cam vindecaseră de gândul de a o lua razna prin lume. Norocul după care porniseră, fugind de acasă, era făcut din bătaie, din închisoare și din foame. încă puține zile de le-ar fi mers așa cum începuseră, și n-ar fi rămas dintr-înșii decât pielea și oasele, dacă nu s-ar fi prăpădit pe undeva chiar cu totul.

De aceea Tibișir, cu toate că era gras și bondoc ori, poate, tocmai din pricina că era gras și bondoc, nu ținea să se întoarcă acasă doar atunci, când ar fi ajuns să fie ca un schelet. Știa că, înapo-indu-se acasă, îl aștepta o bătaie de la tatăl său, dar mai știa că după aceea, mamă-fea i-ar fi dat de mâncare și că nimeni nu l-ar fi trimis să se culce întrTin grajd cu șoareci.

Însă Lir nu dorea deloc să se înapoieze acasă și să dea ochi cu tatăl său. Incăpăținat de felu-i, vroia să se țină de hotărîrea luată, adică de nebunia de a o lua razna prin lumea largă și de a-și căuta norocul. E drept că dacă l-ar fi întrebat cineva ce înțelege el prin acest noroc, după care pornise fără un ban în buzunar, și în ce fel îl vede, Lir ar fi rămas încurcat și n-ar fi știut ce să răspundă.

Numai un lucru îl știa el bine. Anume, după ce va cutreera cât mai multe sate și orașe și după ce va da de noroc, se va întoarce apoi mândru acasă și va povesti părinților săi și tutulor oamenilor din comună toate isprăvile sale, le va spune minunății despre locurile ce a cercetat, despre frumusețile ce a văzut prin orașele pe unde s-a abătut. Toți îl vor asculta cu gura căscată, se vor mira și îl vor invidia. Iar el se va umfla în pene și va spune: „Nimeni n-a văzut, ceea ce am văzut eu!”

De sigur, nu va spune un cuvințcl despre bătaia ce a măncat și ce ar mai fi să mănânce, despre zilele în care ar mai fi să stea flămând, despre închisoare și despre alte neplăceri și necazuri. Toate aceste lucruri trebuiau să rămână un secret între el și fratele său Tibișir.

În schimb, s-ar fi lăudat cât mai mult, spunând ca ar fi făcut așa, că ar fi dres pe dincolo, că el s-a dovedit pretutindeni mai deștept și mai grozav decât toată lumea cu care avusese de aface.

Și toți din comună, ascultându-l, vor zice: „Bravo, măi Lir!

Nu-i un al doilea ca tine!”

Iată la ce se gândea, ce visuri își făcea Lir, când Tibișir îi spuse în graiul său bâlbâit că c mai bine să se întoarcă acasă.

„înainte, fricosulel îi zise Lir. Ai să vezi ce bine o să ne meargă de azi încolo.”

Tibișir, căruia, pe lângă toate celelalte, nu-i făcea nicio plăcere mersul pe jos, nu prea credea că o să le meargă bine, dacă hoinăresc fără rost ca niște haimanale. Totuși, nu vroia să se despartă de Lir și să se înapoieze acasă. Mai întâi, pentru că nu prea avea curajul să facă singur drumul 'înapoi. Al doilea, nu-l lăsa nici inima să-l lase pe Lir singur. De acea, zicând cu jumătate de gură: „Bi... bi... bineP” merse înainte alături de fratele său.

Pe când mergeau așa, iată că din urmă fură ajunși de o căruță cu cai. Căruța era goală, nefiind în ea decât stăpânul ei, un țăran cam în vârstă.

Lui Lir îi veni numaidecât un gând. Se opri în mijlocul drumului la câțiva metri de căruță și întorcându-se cu fața spre țăran, îi făcu semn să se oprească și el. Țăranul opri caii și întrebă mirat: „Ce vrei, măi piciule?”

— Unchiule, nu ne iai și pe noi în căruță? îi zise Lir cu un aer smerit și rugător.

— V-aș lua, răspunse țăranul zâmbind, decât eu merg în comuna Oneștii-de-deal.

— Păi și nouă tocmai acolo ni e drumul”, se grăbi să zică Lir, mințind ca un nerușinat, mai ales că până atunci nici n-auzise de vreo comună cu numele Oneștii-de-deal.

După ce se suiră în căruță, Lir lovi pe furiș pe Tibișir cu cotul, voind oarecum să-i spună: „Vezi că a început să ne meargă bine?”

Tibișir însă se gândea la alt ceva. Se gândea că este ora prânzului și că nimeni nu-l așteaptă Ia masă. De aceea, nu se arăta așa de bucuros și încântat de norocul cu căruța.

Însă stăpânul căruței avea poftă de vorbă și mai cu seamă era curios să știe cine sunt și pe unde merg acești doi copii singuri. Așa dar, întrebă: „încotro ați pornit-o, flăcăilor, așa, aposto-lește?

— La nașul nostru”, se grăbi să răspundă mincinosul de Lir.

Iar Ia o nouă întrebare a țăranului și la un nou răspuns al lui Lir, că nașul acesta — un naș născocit chiar atunci — este din comuna Oneștii-de-deal, țăranul întrebă din nou: „Dar cum îi spune nașului vostru?” Lir, fără să se zăpăcească și fără să stea pe gânduri, răspunse numaidecât, spunând un nume, care îi venise atunci în minte: „Stan!

— Stan și mai cum? întrebă iarăși țăranul.

— Nu știu cum îi mai spune, zise Lir, fiindcă noi așa îl știm: „nașul Stan.”

Bine că țăranul n-a întrebat în care parte a comunei stă acest „naș Stan”, deoarece lui Lir nu i-ar fi fost tocmai lesne să mintă.

Însă atenția țăranului fu atrasă de altceva: de faptul că la toate întrebările lui răspundea numai Lir, pe când Tibișir nu deschise măcar odată gura, ca să spună și el un cuvânt.

„E mut fratele tău, de nu vorbește? întrebă țăranul cu un aer de compătimire.

— Nu este mut, dar se cam bâlbâie. Însă se bâlbâie numai când vorbește”, se grăbi Lir să-l lămurească.

Omul râse de lămurirea aceasta și zise: „Păi, cum să se bâlbâie, dacă tace și ține gura închisă?” După aceea, întrebă din nou: „Dar cum vă cheamă, voinicilor?

— Pe mine mă cheamă Lir.

— Și pe... pe... mi... mi... mine”. Însă Lir îi tăie vorba și răspunse în locul lui: „Iar pe el îl cheamă Tibișir”.

— Lir și Tibișir! zise țăranul mirat. Ce mai ciudățenii de nume! Până astăzi, așa bătrân cum sunt cu, n-am auzit ca pe cineva să-l cheme Lir sau Tibișir. Și nașul vostru Stan v-a ales această frumusețe de nume?

— Da, chiar el!” răspunse Lir.

Cil vorba aceasta, iată că intrară în comuna Oneștii-de-deal.

La intrare, țăranul opri căruța și zise: „Drumul meu este la dreapta. Pe unde e casa nașului vostru?

— Drumul nostru e la stânga, răspunse Lir, dându-i înainte cu minciunile.

Așa dar, atât el, cât și Tibișir, săriră din căruță și își luară rămas bun de la țăran, căruia Lir îi mulțumi în cuvinte destul de bine alese.