ACIEA-S CODRII LUNEI...

 

Aciea-s codrii lunei; din corn de-argint ea cheamă
Pe zimbrii tari și mândri la caru-i [îi] înhamă
Și coarnele li-ndoaie cu dulci mânuțe dalbe
Pe frunte îi sărută de rămân steme albe

Aș vrea ca la-a mea moarte pădurile să-nvie
În toat-a lor antică și sântă măreție
Imperiu să devie, regina din stejar
Puternică în lume să redevie iar,
Poporul care doarme în somn de ani o mie,
Din arbori-i să iasă, din codri să învie
Și codrii să devie cetăți antice, mari,
Cărări să fie uliți, palate din stejari
Și din cetăți să curgă mulțimea liberată
Cu-mpărăteasa-n frunte, frumoasă și curată
Ca lacrima de aur... Și la sicriu că-mi vin,
Să simt că flori aruncă pe giulgiul meu de in,
Popor ieșit din noapte să vadă în tăcere
Că moartea mea [cea] crudă fu a lor înviere...

Și haina-i udă pare lipindu-se frumos
În faldurii ei mândri de corpu-i mlădios
Fiindcă voi, părinte, o întreagă-mpărăție
La moartea mea cea tristă din noapte să [în]vie
Și fiindcă simt că viața-mi curând se va sfârși
Ți-ncredinț cornul lunei – să-l suni când voi muri.

Se spune c-acești codri cu-a lor înalți stejari
Cu bolțile de frunze și căile lor mari,
Cu luncile înalte de frunze-acoperite
În vecinica lor umbră de soare sunt ferite;
În umbra viorie la râuri sclipitoare
Pasc caii albi ai lunei cu coame de ninsoare
Pe frunzele uscate mișcând copite de-aur
În turme pasc flori palizi pe coști de colcantaur
Spun c-acești codri vecinici e-o-mpărăție-n vrajă
De-asupra cărei cerul de stele pune strajă
Doar noaptea-auzi că sună un bucium în tăcere
Și-mpărăția veche învie în putere
Și vezi cerboaice albe în turme de zăpadă
Că se adun la sunet ’n-a codrului livadă
Din arbori iese zâne frumoase, zâmbitoare
Cu donițele albe pe umeri de ninsoare
S-apleacă la cerboaice, le mulg, laptele sună,
De-a laptelui zurzură pădurile răsună
În ramurile negre privighetori se-ntrec
Și crengile în zborul fantomelor se plec
Cerboaicele în fugă talangele răsună
Și fluere murmură, izvoarele se-nstrună ...
În mijlocul pădurii este-un stejar de fală
De-acolo iese noaptea o-mpărăteasă pală
În părul ei de aur coroana e măreață
Și haina ei cea albă zefirul o încreață
Și ochi-nchiși privește pe codri ce-a învis,
Și buzele-i se mișcă, vorbește ca în vis
Și num-adânc din codri suspină-n depărtare
A turmelor foșnire, de buciume cântare.

[2259, 238–238 v. | 1871–1872 | EdP V, 113–114 | 217]