A fost de-ajuns o singură clipeală

 

Stăpân pe năzuința ta pribeagă
Iar tu stăpână pe întreaga-mi fire,
Ne-am întâlnit în cale-odinioară
Cu ochi zmeriți, cu inimă fecioară,
Și am urzit un vis de fericire,
Și mână-n mână ne-am jurat credință,
Tu doamnă pe întreaga mea ființă,
Eu domn pe năzuința ta pribeagă.

Și am zidit pe clipa trecătoare
Clădirea mândr-a fericirii noastre,
Am ridicat-o-n liniște de noapte
Cu dezmierdări fierbinți și mii de șoapte
Înaltă până-n plaiurile-albastre,
Și o credeam clădită pe vecie
Deși-i puseserăm ca temelie
Sărutul, șoapta, clipa trecătoare.

Minute, zile, ani, viața-ntreagă
Dorinții noastre le credeam supuse,
Privind in ochii tăi de vrăjitoare
Vedeam minunile încântătoare
Ce nici un muritor nu mai văzuse,
Iar tu, la sânul meu adăpostită
Ai fi trăit știindu-te iubită,
Minute, zile, ani, viața-ntreagă.

Și-a fost de-ajuns o singură clipeală,
A fost de-ajuns să sufle vântul rece,
Ca-ntreaga noastră tainică zidire
Să cază prăbușită-n amăgire,
Ca-ntregul vis în lacrămi să se-nece
Și ca trecutul vesel să dispară
Lăsând în urma sa căinț-amară,
A fost de-ajuns o singură clipeală.