Absint

 

Sînt fericit în orașele și comunele poporului meu
sensibil și vioi în destin.
mă simt ca un mușuroi de furnici.
mine, amintiri și voluptate...
să mergem în doi
prin țara cu chei și arnici
peste oase uscate!
s-au fandosit și ele, cuvintele limbii române,
poeții își pun poalele în cap, ca în loc de ouă
clar să li se vadă intertextul – ultima culme
pe care s-a tolănit inteligența
înainte de marele salt.
merg prin orașul acesta, brațele sînt tocite de scris,
sufletul mi se sprijină de trup ca de-o umbră.
bocancii, plini de noroi și de neaoșe speranțe,
îmi strălucesc peste toate,
scuipați puțin de lună.
dezlipesc cerul de pe umeri și doare asfințitul acela
pe care-l știe tot omu’. de la mine a rămas sîngeriu.
albastre autobuze minerești
mă privesc cu ochii lor de faruri prăfuite.
stau aliniate precum nenorocirile neamului
și în poziție istorică îmi dau onorul
ca unui mare comandant de idei și emoții.
nu vreau să rîd, mă întorc la casa de cultură
să-mi continui lansarea în orașul acesta.
și să primim toți flori de la copii timizi
și obligați de profesori să aducă buchete
din acele douăzeci de salarii ale taților.
decada culturii gorjene a picat la timp. ca o pleașcă.
voi nici nu știți cum arată orașul Rovinari cînd e înserare...