Accidentul

 

I

NU-ȘI DĂDEA SEAMA CÂT TIMP trecuse. Câteva secunde? Câteva lungi minute?

Nu simțea nimic. Auzea în jurul ei voci, pași, chemări, dar totul surd și cenușiu, ca un fel de pastă sonoră, din care numai uneori se desprindea cu o subită claritate un clopot de tramvai sau un strigăt, pentru ca imediat să reintre în aceeași rumoare stinsă.

“Va să zică un accident”, gândi ea foarte calm, aproape cu indiferență.

Gândul nu-i deștepta nicio alarmă, nicio grabă. Avea foarte vag impresia că trebuie să fie lungită pe jos, lângă trotuar, cu capul în zăpadă, dar nu încercă să facă nicio mișcare.

li trecu prin minte o întrebare stupidă, fără sens: “Cât să fie ceasul?”

Se încordă să audă tic-tacul ceasornicului de mână, dar nu-l auzi. “S-o fi spart.” Pe urmă, într-un efort de atenție, răsfrântă parcă în ea însăși, observă că de fapt nu aude nimic din propria ei ființă: nici pulsul, nici inima, nici respirația.

“Am stat, reflectă ea, am stat ca un ceasornic.” Și i se păru că surâde, dar nu-și simțea buzele, pe care căuta inutil să le contureze undeva în acest lucru familiar și totuși pierdut, care era corpul ei insensibil.

Își aminti atunci brusc momentul căderii, atât de brusc, încât avu impresia că din nou cade, și auzi încă o dată zgomotul scurt, ca de resort spart, pe care-l auzise atunci.

Nu-l reținuse pe moment, dar acum îi revenea cu o precizie absurdă: sunet sec de ligament care se rupe, de arc ce se sparge, și într-adevăr i se păru că undeva, în intimitatea acestui trup pe care nu-l mai simțea, ceva trebuie să se fi rupt din loc.

Încercă să se străbată pe ea însăși, cu o scurtă privire interioară, și să surprindă, ca pe o placă de radiografie, locul exact al ruperii.

Clavicula? Aorta? Rotula?

Pentru fiecare cuvânt, i se părea că trebuie să găsească un răspuns în corpul ei inert, pe care îl asculta din nou silindu-se să-l pătrundă cu auzul, până la cele mai depărtate fibre.

“Hotărât, ceva s-a rupt. Dar ce?”

Vocile creșteau și descreșteau pe stradă, în jurul ei, cu răbufniri zgomotoase și îndepărtări subite. Veneau până la ea, ca prin ceață, aburite.

Deodată o străpunse o senzație ascuțită de frig și în același timp își simți genunchiul drept gol în zăpadă, ca și cum singur din întreg corpul s-ar fi trezit dintr-o profundă anestezie. Ce depărtat, dar ce intens îl simțea! Un moment îl fixă cu gândul și i se păru nespus de straniu acest unic punct sensibil, desprins din leșin ca o mică insulă vie.

Pe urmă, ca un val de sânge, frigul urcă mai sus de genunchi și se răspândi cu o fină rețea tactilă pe pulpă, chemând la viață noi regiuni de epidermă. Zăpada era pufoasă, mângâietoare și avea o moliciune de așternut rece. Își afundă cu oarecare lene piciorul drept în această zăpadă, și îl simți pe de-a-ntregul gol, cu ciorapul căzut până la gleznă.

În aceeași clipă, avu fulgerător senzația rupturii de adineauri. Gândul, care până acum ezitase, merse de astă dată exact spre mica piesă “anatomică” ruptă: jartiera. Liberat, resortul ei metalic se imprima sus pe pulpă, ca un mic sigiliu rotund.

“Trebuie să fiu pe jumătate goală”, gândea ea fără alarmă. Ridică abia atunci capul, și în același timp vocile se limpeziră, ca ieșite brusc din ceață.

— Criminali, striga un domn bătrân, răstindu-se, sufocat de violență, la un vatman, care tăcea încurcat. Criminali. Nu vă uitați nici înainte, nici înapoi, dați buzna peste călători, peste dame, peste copii…

Omul de la tramvai încercă să schițeze un gest de explicație.

— Păi dacă dumneaei coboară…

— Ei și ce-i dacă coboară? Adică n-are voie?

— N-are voie, că aici nu e stație… zise altcineva, o voce indiferentă.

De jos, ea încercă să-l vadă pe cel care vorbise, dar nu distinse în întuneric decât o privire fără curiozitate,

— Sigur că nu e stație… reluă vatmanul, puțin încurajat.

Domnul bătrân indignat nu voia să cedeze.

— Foarte rău că nu e. Să fie. Că de aia plătim noi. Bani știți să ne luați, dar stații nu vă dă mâna să faceți. Criminali, bandiți… V-ați îmbogățit pe punga noastră.

Ea simți un zâmbet care flutura în întuneric și, fără să ridice bine capul pentru a-l primi din față, avu certitudinea că e zâmbetul vocii indiferente de adineauri.

— … da, bine ne faceți, așa ne trebuie, că suntem proști și nu reacționăm…

Era stupid, desigur, dar își dădu seama că, trântită acolo, în zăpadă, ea nu asculta vocea stridentă a bătrânului indignat, ci urmărea tăcerea depărtată a celuilalt.

— … da, domnilor, nu reacționăm. Ia să chemăm noi agentul și să-ți trântim un proces-verbal, mă-nțelegi…

În sfârșit, auzi din nou vocea celuilalt, aceeași voce puțin surdă, puțin leneșă. Vorbea probabil cu vatmanul.

— Vezi-ți de drum, băiatule. Urcă-te în vagon și dă-i drumul.

— Sigur. Să-și vadă de drum, și pe dumneaei s-o lase aicea, moartă, în zăpadă.

Toate privirile se îndreptară din nou spre ea. În focul discuției fusese uitată, dar acum redeveni personajul principal al scenei.

Se simți ridiculă, trântită cum era – cine știe de când? - în plină stradă, într-un grup de trecători curioși. Ar fi vrut să se ridice, dar singură știa bine că nu va putea.

Aruncă o privire circulară, căutând parcă o figură cunoscută printre acele fețe cenușii, și se opri la bărbatul a cărui voce leneșă o reținuse. Îl recunoscu după privirea lui indiferentă, care-i semăna foarte bine cu vocea.

— Decât să te cerți, mai bine m-ai ajuta să mă ridic.

Omul nu păru deloc surprins. Făcu fără grabă un pas spre ea, îngenunche cu oarecare întârziere, îi trecu o mână pe sub brațul drept și o ridică fără prea mare îndemânare, dar cu o mișcare fermă.

Ea nu-și putu opri un mic strigăt de durere, când, pentru ca să se ridice, se lăsă cu toată greutatea pe piciorul drept.

— Doare?

— Nu știu. O să văd mai târziu.

Și acum ce să facă? Cercul curioșilor se strânse și mai tare în jurul ei. Pălăria îi cădea pe ceafă, ciorapul drept îi curgea de-a lungul piciorului, mantoul era plin de zăpadă, mănușile erau ude…

Îi păru rău că se ridicase: fusese mult mai comod pe jos, în zăpadă. Un moment, o ispiti gândul absurd de a se trânti la loc, ceea ce o făcu să surâdă și să-și recapete puțin calm. “Trebuie să scap de ăștia”, își zise ea, înfruntând cu bravură curiozitatea grupului.

Se întorsese din nou spre omul ei, care și el părea acum puțin stânjenit de spectacol.

Nu vrei să faci cu mine câțiva pași?

Propunerea părea că-l plictisește. Ea se grăbi să-l liniștească.

Numai câțiva, până la o mașină.

Nu așteptă răspunsul, îi luă brațul și porni lângă el, călcând cu băgare de seamă, ca să nu redeștepte durerea de adineauri.

Nu se vedea nicio mașină, nicio trăsură. Tânărul domn nu se silea deloc să-și ascundă plictiseala. Tăcea cu încăpățânare, absent.

L-ar fi lăsat bucuroasă și și-ar fi continuat singură drumul, dar nu avea încredere în piciorul ei drept. De două ori încercase să calce puțin mai apăsat, și durerea o străpunsese de la gleznă, ca o lamă.

“E prost-crescut, dar am nevoie de el.” Îl luă și mai bine de braț, ca și cum ar fi vrut să-i arate că nu se lasă intimidată de proasta lui creștere și că nu renunță.

Mergea puțin în urma lui, căci nu îndrăznea să-i spună că face pașii prea mari. Îl putea privi pieziș, din profil, fără ca el să observe. Un tip șters, cu trăsături nesigure, tânăr parcă, dar fără vârstă precisă, blond parcă, dar fără culoare certă. “Parcă l-am mai văzut undeva.”

E înalt? E scund? N-ar fi putut spune. În paltonul acela părea înalt, un palton gri, larg, cu buzunare mari, în care mâinile se înfundau cu un aer de securitate.

Continua să tacă, o tăcere de drum lung, închisă, rezistentă, fără expresie.

“Parcă ar fi singur. Parcă n-aș fi lângă el. Parcă ar fi uitat că sunt lângă el. Și dacă într-adevăr a uitat? Dacă se va trezi cu mine de braț și mă va întreba ce caut aici, atârnată de brațul lui?”

Se hotărî, să rupă ea tăcerea.

— Nu înțeleg cum s-a întâmplat. Am alunecat, se vede, de pe treapta tramvaiului. Voiam să cobor.

— Din mers?

Se miră auzindu-i glasul. Credea că n-o aude, că nu-i va răspunde. Surpriza o însufleți.

— Da, din mers. Totdeauna cobor din mers. Nici nu se poate altfel. Eu locuiesc aici aproape, în bulevardul Dacia, și tramvaiul 16 nu oprește decât ori la Donici, ori la Vasile Lascăr. E prea departe. De asta cobor la cotitură, unde tramvaiul o ia pe Orientului. Nu numai eu. Toată lumea care stă prin apropiere. Și nu se întâmplă niciodată nimic. Numai astăzi… Nu știu cum s-a întâmplat…

Treceau tocmai sub bătaia unui felinar. În lumină, figura lui i se păru din nou absentă.

“Ce tip urâcios!” Totuși, îndrăzni să se oprească.

— Nu te supăra. Vreau să-mi ridic ciorapul. Am înghețat de tot.

Se aplecă, dar abia acum băgă de seamă că sângerează: genunchiul drept era roșu, iar mai jos, spre gleznă, unde se zgâriase probabil mai tare, țesătura ciorapului se lipise de rana cu sânge înghețat.

— E grav?

— Nu știu. Deocamdată nu mă doare. Ar trebui să trec pe la o farmacie. Vrei?

El nu răspunse, dar o luă de braț și o întrebă din ochi: “Unde?”

— Nu e departe. Uite, pe trotuarul celălalt.

Trecură drumul. De departe, ea avu oarecare greutate să se recunoască în oglinzile farmaciei, la dreapta acestui domn, care i se părea și mai străin în imaginea depărtată din oglindă. Când se apropie, surâse cu compasiune propriei ei figuri. “Deplorabilă sunt, săraca de mine!”

Își scoase cu un gest scurt pălăria și rămase cu ea în mână, consternată.

— Nu pot să intru în halul ăsta. Farmacista mă cunoaște, o să mă întrebe, va trebui să-i explic… Nu vrei dumneata?…

El acceptă fără entuziasm, cu o aprobare încruntată din sprâncene.

— Ce-ți trebuie?

— Puțină tinctură de iod și… știu eu? puțină apă oxigenată.

Voi să-și deschidă poșeta, ca să-i dea bani, dar el, fără să aștepte, împinse ușa farmaciei și intră.

De afară, ea îl urmări prin geamul vitrinei, cum intră, cum se descoperă, cum spune bună seara, cum se apropie de farmacista în halat alb. I se păru curios să-l vadă deschizând gura și rostind cuvinte pe care ea nu le auzea. Ciudată voce are! Puțin acoperită, puțin stinsă, și totuși având un accent aspru. Farmacista turna tinctura de iod în sticlă.

De ce durează așa de mult? Trebuie să fie înăuntru o căldură dulce de seră. Balanțele de metal stau nemișcate. Lichiduri grele, somnoroase, dorm în rafturi, în sticle solemne de cristal.

Farmacista îl întreabă ceva, și el răspunde cu destulă voie bună. E mai vorbăreț înăuntru la căldură decât afară, în frig. Dacă l-ar lăsa? Dacă s-ar duce acum, fără să-l mai aștepte? Ce cap uimit ar face nemaigăsind-o, dar și ce sentiment de ușurare ar avea, impertinentul!

Genunchiul începu s-o doară. Mai mult s-o înțepe decât s-o doară. Se mai gândi încă o dată la căldura bună de dincolo de vitrină și închise ochii. I se părea că alunecă într-un fel de somn…

— Am stat prea mult?

Era vocea lui.. Aceeași voce nesigură, care nu apasă pe cuvinte și-ți face impresia că trece pe lângă ele din neatenție.

Nu-i răspunse și nu deschise ochii.

— Ți-e rău?

— Nu, nu mi-e rău. Dar aș vrea să ajung acasă. Am înghețat.

— Spuneai că nu e departe…

— Fii liniștit: nu e. Mai avem douăzeci de pași, și ai scăpat.

Nu aștepta nicio protestare politicoasă din partea lui. Îl luă de braț, decisă să nu-i mai vorbească și nerăbdătoare să poată în sfârșit rămânea singură. Se silea să facă și ea pașii cât mai mari, deși piciorul drept o durea mereu.

Pentru prima oară de când i se întâmplase accidentul ăsta stupid, ar fi vrut să plângă.

Se opri în sfârșit în fața unei case cu multe etaje, se rezemă de portalul de sticlă și îi întinse mâna…

— Aici. Acum, te poți duce. Îți mulțumesc.

El îi strânse mâna o clipă, fără să i-o rețină, și pe urmă duse degetul la pălărie, schițând vag o jumătate de salut.

Ar fi vrut să-i spună: “Ești cel mai urâcios om din lume”, dar era prea obosită ca să-i spună ceva. Îl lăsă acolo, în fața casei, și intră în holul luminos, unde o primi un val de căldură moleșitoare.

…Era singură în ascensor. Apăsă pe butonul ultimului etaj, al șaselea, și apoi căzu pe banchetă, cu un suspin de salvare. Își promise să plângă din toată inima când va ajunge sus în camera ei. Simțea că nimic nu i-ar fi putut face mai bine: un plâns bun și pe urmă o baie fierbinte.

Undeva între două etaje, ascensorul se opri cu o scurtă zguduitură. Crezuse întâi că a ajuns, dar își dete seama că de fapt a rămas suspendată în drum.

“E ziua accidentelor”, încercă să glumească în gând. Sună lung pe butonul de alarmă.

Își aduse aminte că vara trecută cucoana bătrână de la al treilea rămăsese o dimineață închisă în ascensor, între două etaje. Gândul o îngrozi. Apăsă din nou, cu o tresărire de panică, lung, nervos, răstit, pe butonul roșu. Era în tot imobilul o tăcere adâncă: numai undeva, departe, slab ca o chemare din altă lume, soneria de alarmă suna fără răspuns.

Nu mai putea să reziste lacrimilor. Se privea în oglinda dreptunghiulară din ascensor și i se făcu milă de starea în care se afla, ciufulită, ruptă, murdară, înghețată. Lacrimi calde, bune o podidiră, și ea le primi cu o subită plăcere, de parcă s-ar fi apropiat de o sobă caldă.

De jos, cineva, portarul probabil, striga: “Hei, ușa de la al treilea. Cine a deschis ușa de la al treilea?”

“Ușa de la al treilea” fu închisă: ascensorul porni mai departe, fără zgomot. Ea ar fi vrut să nu se mai oprească, să meargă mereu așa și să poată plânge liniștită, în mișcarea lentă, tăcută a ascensorului.

Sus o aștepta tânărul domn în palton gri. Îl privi uluită, neînțelegând ce se întâmplă.

— Dumneata?

— Eu. Am uitat tinctura de iod și apa oxigenată, într-adevăr, scoase din buzunar două sticluțe învelite în hârtie multicoloră de farmacie.

— Și cum te-ai urcat?

— Pe scară.

— Șase etaje?

— Șase.

“Ce tip curios!” gândi ea privindu-l un moment, intrigată încă o dată de lipsa lui de expresie. Avea și acum aceeași privire depărtată, neîntrebătoare, pe care i-o întâlnise prima dată, ridicând capul de jos, din zăpadă.

Își aduse aminte că a plâns și coborî jenată ochii, dar era prea târziu, căci el observase.

— Ai plâns?

— Nu… Adică da. Puțin. Dar n-are nicio importanță! Niciodată când plâng nu are importanță…

Își scoase cheia din poșetă.

— Vrei să intri un moment?

El răspunse cu o ridicare din umeri.

— Asta însemnează “da”, sau însemnează “nu”?

— Nu știu bine ce însemnează. E un gest familiar. Să zicem, “da”.

— Atunci, să intrăm.

Pe ușă era o mică placă metalică: Nora Munteanu. El întrebă din ochi, și ea confirmă: “Eu”.

Apa era fierbinte. Aruncase în cadă un pumn de lavandă, și toată odaia era plină acum de aburi calzi, aromitori.

— Se simte și dincolo?

— Ce?

— Lavanda.

— Lavandă e? Da, se simte.

Glasul lui venea și mai șters, din odaia alăturată, prin ușa pe care Nora o lăsase într-adins puțin deschisă, ca să poată vorbi cu el, în timp ce ea își lua baia.

— Nu te plictisești?

— Nu.

— Ești bine instalat?

— Da.

Îl instalase într-adevăr într-un fotoliu și îi pusese înainte un vraf de reviste ilustrate. “Ca la dentist”, observase el docil, ocupând locul arătat.

“Da, ca la dentist. Și te rog să fi cuminte până termin eu. Pe urmă, stăm de vorbă.”

Baia era adormitor de bună. Nora închise ochii, învinsă de căldura pe care o simțea pătrunzând ca o dulce toropeală, prin tot corpul. Departe în adânc, se deschideau fine vase de sânge, pe care avea senzația că frigul le înghețase.

Nora avu un gând de prietenie pentru acest corp al ei, cunoscut, familiar și de treabă. I se părea că e o veche cunoștință regăsită și îl mângâia cu o simpatie de camarad. Pe sân mâna întârzia, ca pe un obraz rotund. Ar fi vrut să doarmă…

În odaia alăturată se mișcase parcă un scaun din loc.

— Ai vrut ceva?

— Nu. Mă uitam la fotografia de pe birou. Cine e?

— Eu.

— În costumul ăsta?

— Da, e un costum de schi. Eram la Predeal. Îți plac?

Nu răspunse. Poate că nici un auzise întrebarea, pe care ea o pusese neglijent, coborând vocea. Îl auzi întorcând o filă: citea probabil.

Nora se gândi la el și băgă de seamă cu surprindere că-l uitase. Îl știa în odaia alăturată, cufundat în fotoliul ei, dincolo de această ușă întredeschisă, dar îi era cu neputință să-și aducă aminte cum arată la față. Trăsăturile fugeau nesigure, sub un surâs vag, ca o lumină difuză.

Își aminti în schimb cu precizie cravata pe care o purta, o cravată verde de lână aspră, cu mărunte cusături oblice, paralele…

“Frumoasă cravată, dar nu știe să și-o facă. Nodul prea strâmb. Am să-l învăț eu cum se face un nod ca lumea.”

De dincolo, soneria telefonului izbucni energică.

— Ce să fac? întrebă din fotoliu tăcutul musafir.

— Nimic. Lasă-l să sune.

Soneria insistă, mereu mai lung, mereu mai răstit. Nora surâse cu oboseală. Un singur om putea să sune atâta.

— Fii bun și răspunde.

El ridică receptorul, spuse “alo”, și apoi, după o pauză, îl puse la loc.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu știu. Nu răspunde nimeni. E cineva care a închis telefonul fără un cuvânt.

— Trebuie să fie Grig.

— Grig?

— Da, un prieten. Trebuie să fi fost mirat auzind o voce de bărbat, de aici. O fi crezut că a greșit numărul.

Presupunerea Norei era probabil justă, căci telefonul sună iar.

— Nu te supăra. Răspunde-i, te rog. Spune-i că sunt în baie și să mă cheme peste cinci minute.

Își opri respirația și ascultă cu urechea ațintită spre odaia cealaltă, ca să prindă și ea vocea din receptor. O auzi într-adevăr vibrând metalică, îndepărtată ca pe un minuscul disc de patefon.

— Alo, 2.65.80? Sunteți sigur? Nu e greșeală?

— Nu, domnule, nu e greșeală.

— Atunci, cine e la telefon? întrebă mica voce de metal.

— Vă roagă domnișoara Nora…

— Nu mă interesează ce mă roagă domnișoara Nora. Vreau să știu cine e la telefon.

— Domnule, domnișoara Nora e în baie și vă roagă…

— Nu vreau să știu unde este domnișoara Nora. Vreau să știu cine ești dumneata.

Urmă o clipă de tăcere, apoi zgomotul scurt, retezat al receptorului ce cădea pe furcă, undeva departe, tăind legătura.

— Și acum?… o întrebă el pe Nora, cu un calm pe care ciudata convorbire părea că nu-l tulburase.

— Nimic. Reia-ți locul în fotoliu și așteaptă-mă. Viu îndată.

Nora intră îmbrăcată într-un halat alb de baie, puțin prea larg pentru ea.

Se îndreptă spre fotoliul lui, aprinse o mică lampă cu abajur de pe divanul din apropiere și o întoarse spre el, luminându-i brusc fața.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic. Vreau să te văd. Închipuiește-ți că uitasem cum arăți. Tot timpul, în baie, m-am căznit să-mi aduc aminte.

Îl privi atentă, cu seriozitate, iar el îi suportă calm privirea.

— Ai terminat?

— Da, deocamdată. Ai o figură nesigură. Greu. De ținut minte.

El ridică din umeri. Ea recunoscu gestul.

— Nu-mi place ridicarea asta din umeri.

El nu răspunse nimic, iar ea îl privi mai departe, lung, urmărind desenul evaziv al acelei figuri, în care i se părea că deslușește un amestec de oboseală și de copilărie.

— Ești un tip fumuriu. Parcă vii din ceață.

Pe divan erau cele două sticluțe, cumpărate de la farmacie. Nora le luă și se duse lângă noptieră, să-și panseze “rănile”, cum spunea exagerat, ca să glumească.

Își dete la o parte halatul, cu o pudoare atentă, și își dezveli piciorul drept, numai până la genunchi, atâta cât era nevoie, ca să se bandajeze. Nu era propriu-zis rănită. Mai mult zgâriată, dar destul de rău, căci chiar după baia fierbinte pe care o făcuse, sângera încă ușor.

El urmărea din fotoliu operația, așteptând parcă s-o audă țipând când apăsa tamponul cu iod pe glezna însângerată. Dar gesturile ei aveau ceva atent și obiectiv de infirmieră aplecată asupra unui pacient străin. Părul negru îi cădea pe frunte, fără cochetărie.

Câtăva vreme, ea continuă să plimbe tamponul de vată, pe gleznă și apoi pe genunchi, cu totul absorbită de ceea ce făcea. Pe urmă se întrerupse, ca și cum și-ar fi adus deodată aminte de un lucru uitat.

— Te-a plictisit telefonul de adineauri?

— Nu.

— Cu atât mai bine. Eu… eu sunt obișnuită.

Își reluă delicata ei operație, spălând cu apă oxigenată și apoi cu tinctură de iod o mică zgârietură pe care n-o descoperise până atunci.

— Da, sunt obișnuită. Cu asta și cu atâtea altele. Vezi, Grig… Dar ar trebui să-l cunoști.

— Nu vine astă-seară pe aici?

— Trebuia… Dar acuma nu mai vine. Nici astă-seară, nici multe alte seri…

— Îmi pare rău, crede-mă.

— Mie nu. Îți jur că nu.

— Îl iubești?

Nora simți în întrebarea lui o inflexie ironică. Era convinsă că surâde, așa cum surâdea pe stradă, în grupul acela de curioși, el singur indiferent.

Ridică scurt capul, pentru ca să-l surprindă, și fu mirată văzând că se înșelase. Nu surâdea.

— Nu, nu-l iubesc. Nu cred că-l iubesc. Vine pe aici… în odaia asta… Vine, pleacă, telefonează, se supără, se împacă… Așa e el. Cred că pe dumneata te-ar amuza.

— De ce?

— Nu știu bine. Mi se pare că este exact contrariul dumitale.

— După ce se cunoaște asta?

— După multe. După voce. După cravată.

Se ridică și veni spre el.

— Da, după cravată. El o poartă totdeauna corect. A dumitale e strâmbă. Nu știi să ți-o faci. Mă lași pe mine?

Se așeză pe speteaza fotoliului și îi desfăcu nodul cravatei, cu degete ușoare, atente. El nu se împotrivi. Aștepta supus să termine. O aromă de lavandă trecea prin halatul ei poros, aducând o undă de căldură, în care se simțea parcă zvâcnirea depărtată a sângelui, bătaia măruntă a pulsului.

După ce sfârși de înnodat cravata, Nora se depărtă puțin de el și îl privi, ca să vadă cum îi stă.

— Nu, nu merge. E corectă, dar nu-ți stă bine. E prea corectă pentru dumneata.

Și tot ea, cu aceeași grijă, se sili să strice nodul prea bine făcut al cravatei și să-i redea aerul de neglijență dinainte.

Era gata să plece. Își pusese paltonul (“Ce înalt e Doamne, în palton!”) și se pregătea să-i spună bună seara.

— Într-adevăr, te duci?

— E târziu.

— Nici un te-ai prezentat. Nici un știu cum te cheamă.

— E nevoie de hârtiile mele de identitate?

— Nu strică să le vedem.

El căută cu seriozitate în buzunarul interior al hainei și scoase de acolo un carnet, pe care i-l întinse.

Nora îl răsfoi un timp, ca și cum ar fi vrut să verifice fotografia, semnalmentele, semnătura. Pe urmă, îl privi deodată surprinsă.

— Ești născut la 18 decembrie?

— Da.

— La 18 decembrie? Ești sigur?

Fără să aștepte răspunsul lui, întoarse capul spre calendarul din perete.

— Știai că e ziua dumitale astăzi?… Știai că împlinești…

Se opri, deschise din nou carnetul de identitate pe care-l avea în mână, citi anul nașterii lui…

— Știai că împlinești 30 de ani astăzi? Tocmai astăzi?

El nu părea surprins. Arăta mai mult amuzat de sincera ei stupoare. Ea insistă.

— Spune, știai?

El ridică din umeri, indiferenta lui ridicare din umeri.

— Nu.

Nora încercă să nu-l creadă.

— Nu-i adevărat. Nu-i așa că nu-i adevărat? E cineva care te așteaptă astă-seară. O femeie, o iubită. E cineva care știe…

Se opri din vorbă. Era în tăcerea lui ceva împânzit, cețos, din care avu deodată siguranța că nu va putea smulge niciun răspuns.

El făcu un pas spre ușă. Nora îl apucă de braț.

— Nu pleca încă.

Pe o etajeră cu cărți, într-un vas de sticlă, erau trei garoafe cu cotoarele lungi. Luă o garoafă și i-o întinse fără să surâdă, aproape cu gravitate.

— De ziua dumitale.

Apoi, cu un neașteptat elan, se apropie și mai mult de el.

— Rămâi aici. După cum vezi, e lumină, e cald. Îl sunăm pe portar și-l trimitem la băcănie. Vom face un dineu somptuos și vom ciocni un pahar. Asta aduce noroc.

— Crezi? întrebă el vag.

— Sunt sigură.

O sclipire copilăroasă îl lumină.

— Primesc. Dar trebuie să mă lași să cobor eu după târguieli.

— Nu se poate.

— De ce?

— Pentru că nu te mai întorci.

— Ba da.

…Și nu mai avu timp să-i răspundă, pentru că deschisese deja ușa și dispăruse vijelios pe scări.

Nora rămase în prag, să-i asculte pașii depărtându-se.

Se uită neliniștită la ceasornicul de pe birou: au trecut 20 de minute. “Poate nu mai vine.”

Era o tăcere imensă în întreg imobilul. De undeva, de la un etaj depărtat, venea un cântec slab de patefon, sau fie radio:

“Noapte bună, Mimy,
Și somn ușor.
Noapte bună, Mimy,
Adormi ușor…”

Nora se gândi la această Mimy, care desigur dormea de mult, înduplecată de cântec.

— Și ea ar fi vrut să doarmă. Îi părea rău că-și dezbrăcase halatul acela moale, în care se simțea așa de cald îmbrățișată. În rochia aceasta de seară, avea incomoda impresie că se află în vizită, în propria ei cameră. Dar voise să ia cu totul în serios “dineul” pe care îl pregătea, și se gândise cu plăcere că, la întoarcere, el va găsi o femeie strălucitoare… “Strălucitoare.” își repetă cuvântul în gând și zâmbi cu puțină oboseală.

Un uruit surd se desprinse din tăcerea generală a clădirii. Se urca cineva cu ascensorul.

Obișnuită cu secretele cele mai intime ale clădirii, urechea Norei urmărea sunetul cum ar fi urmărit ridicarea mercurului într-un fel de termometru imens.

Etajul I, etajul II…

Pe măsură ce se apropia, uruitul ascensorului vibra ca o coardă joasă de pian, prelungită de apăsarea pedalei. Se va opri la al treilea?… Nu, a trecut mai departe.

La fiecare etaj era o smucitură scurtă, ca o bătaie mai tare de puls.

Nora închise ochii. Simțea în propria ei ființă ridicarea aceasta, ca și cum o secretă curea de transmisiune ar fi dus-o mai departe până în sângele și nervii ei.

Patru… cinci… S-a oprit?

Părea că în tăcerea de până atunci se deschide o nouă zonă de tăcere, mai adâncă.

S-a oprit?

Da. S-a oprit. Grilajul interior, de lemn, e dat la o parte cu un zgomot dințat de oblon, ușa se deschide și se închide mecanic, uruitul de coardă al ascensorului se depărtează, descrește…

“Inutil să-l aștept. Nu mai vine.”

Nora se ridică din fotoliu și se apropie de oglindă, privindu-se lung.

“Ce comică ești, scumpa mea fată, ce comică ești!” își spuse cu glas tare.

Îi era milă de rochia ei neagră, de brațele goale, de cele două garoafe, pe care le vedea prin oglindă clătinându-se în vasul de sticlă, prea grele pe tulpina lor subțire, ca și cum și ele ar fi fost obosite de așteptare.

Ridică receptorul telefonului și îl păstră câtăva vreme în mână, fără niciun gând. Pe urmă îl puse la loc, neștiind de ce îl ridicase.

— Nu, nu, nu mai vine.

Se rezemase de perete și își privea acum odaia, întârziind asupra fiecărui lucru în parte, mirată că acele lucruri îi sunt în același timp așa de cunoscute și așa de străine.

Pe birou zări carnetul lui de identitate, li luă în mână și abia acum băgă de seamă că e un pașaport. Nu cunoștea pașapoartele acestea noi, cu scoarțe lungi. Îl deschise.

“Talia, mijlocie. Părul, castaniu. Sprâncenele, castanii. Ochii, verzi. Nasul, regulat. Gura, regulată. Barba, rade…”

Ultimul cuvânt o făcu să tresară. În sala de baie, pe mica etajeră metalică de deasupra chiuvetei, era serviciul de ras al lui Grig. “Trebuie să-l ascund”, își spuse, gândindu-se că celălalt, la întoarcere, ar putea să intre în baie și să găsească acolo un obiect atât de indiscret. Dar se răzgândi după primul pas… La ce bun să-l mai ascundă, de vreme ce el tot nu se mai întoarce…

Reciti din nou “semnalmentele” de pe foaia de pașaport. Ar fi vrut să regăsească în fiecare cuvânt o trăsătură din acel obraz nesigur, ce se pierdea acum din nou în ceața din care numai o clipă se desprinsese.

Părul, castaniu… Gura… regulată… Ce funcționar plictisit ridicase un moment ochelarii dintre hârtii și îl privise, într-o doară, pentru ca pe urmă să-i scrie la rubrica respectivă culoarea ochilor, linia frunții; conturul buzelor?… Ea îl avusese aici, în odaia ei, în plină lumină, în plină bătaie a lămpii, și totuși n-ar fi știut să spună nimic sigur despre figura lui cu linii nedecise.

“Gura, regulată”… Nora închise ochii și se sili să-și amintească acea gură, despre care pașaportul spunea cu indiferență că e regulată, ca și cum n-ar fi fost o infinitate de linii posibile sub acest singur cuvânt. Ar fi vrut să-și poată plimba arătătorul, pe buzele lui și să surprindă în cea mai ușoară deschidere a lor acel surâs neterminat care arunca o lumină ușor ostenită pe întreaga figură.

I se părea că este în carnetul pe care-l avea în mână un mister de descifrat și că sub toate acele formule, peceți și semnături era o viață care așteaptă să fie întrebată. Se simțea singură, oribil de singură, în odaia cu toate luminile aprinse, ținând în mână o fotografie, un nume, câteva semnalmente, sub care ar fi fost fericită să audă o bătaie de inimă, un glas.

Era ispitită să ducă acel carnet cu scoarțe albastre la ureche și să asculte, ca într-un ghioc, șoaptele unei vieți pe care nu o cunoaște.

Paginile “rezervate pentru vize” erau pline de felurite timbre și ștampile. Nora citi pe ultima filă: Vise sous le no. 1464 a la Legation de Belgique de Bucarest pour permettre au titulaire…”^[1]

Două ștampile mai mici, dreptunghiulare, arătau în josul paginii trecerea frontierei, la ducere și la întoarcere. “Hergenrath, 23 Juillet 1934. Controle des Passagers”^[2]. Și apoi “Hergenrath, 12 Aout”.

“Unde am fost eu între 23 iulie și 12 august?” se întrebă Nora. Se revăzu pe plajă, la Agigea, în plin soare, treizeci de zile singură, în timp ce la Eforie, Grig juca ziua cărți la Cazinou și dansa noaptea la buvetă… Uneori, când era marea liniștită, jazul se auzea până în cortul ei de la Agigea… În același timp, cineva trecea într-o noapte de iulie granița la Hergenrath, poate spre Bruxelles, poate spre un mic oraș de provincie, poate singur, poate cu o femeie, cineva care cinci luni mai târziu avea s-o ridice din zăpadă, pe o stradă din București, și s-o privească în ochi cu o indiferentă ridicare din umeri…

Ar fi vrut să poată retrăi acele zile, 23 iulie – 12 august, dar nu în cortul de la Agigea, ci undeva nevăzută, în umbra acestui necunoscut. Ar fi vrut să poată ști ce s-a întâmplat în acele 19 zile și să vadă mica gară de frontieră în noapte, chipul vameșului, ștampila imprimând cu tuș roșu pe hârtie o zi ce nu se va mai întoarce… “Hergenrath, 23 Juillet.” Cuvântul avea ceva misterios, indescifrabil pentru Nora.

Se cufundă în fotoliu, descurajată.

Ar fi trebuit să se dezbrace, să se culce, să doarmă dar simțea că nu ar avea putere să se ridice în picioare, să-și scoată rochia, să-și facă patul. Ar fi vrut să rămână nemișcată și să doarmă așa cum era, ca într-o sală de așteptare într-o gară. Gara de la Hergenrath…

Soneria sună deodată puternic, gălăgios. În primul moment, Nora nu-și dădu seama de ce se întâmpla. O lăsă să sune lung, ca și cum ar fi vrut să umple întreaga odaie cu chemarea ei. Pe urmă se îndreptă spre ușă, silindu-se să nu facă nicio presupunere. Deschise fără emoție. În prag era el, încărcat cu pachete.

Dopul zbură cu o detunătură puternică și șampania se revărsă peste gâtul sticlei, în timp ce Nora privea în sus, ca și cum ar fi urmărit traiectoria proiectilului.

— Lovit! strigă el victorios.

Sus, pe tavan, o pată albă, cât o monedă, indica punctul atins.

— Încă două lovituri ca asta, și mâine mă dă proprietarul afară, pentru avarii grave, glumi Nora, nu fără îngrijorare totuși.

— Două lovituri zici? Nu, scumpa mea prietenă. O sută una. Da, o sută una lovituri de tun. Ca la Bobotează, ca la 24 Ianuarie.

Și punând deoparte sticla deschisă, ca pe o armă descărcată, luă în mâini o nouă sticlă. De astă dată detunătura fu și mai puternică decât cea dintâi. Se priviră surprinși unul pe altul, fără să mai surâdă. Ferestrele vibrau cu un sunet subțire. Pe etajeră, cele două garoafe se clătinau trezite din somn. Detunătura părea că se răspândește până departe prin toată clădirea adormită, de la etaj la etaj.

— Lovit!

Pe tavan apăruse un nou semn alb, la o distanță foarte mică de primul.

— Sunt un trăgător formidabil! Ce siguranță! Ce precizie!

Avea în privire o lumină, pe care Nora o vedea pentru prima oară aprinzându-se. Aproape că nu-l mai recunoștea pe omul tăcut care plecase cu jumătate oră înainte, din camera ei. Unde era tăcerea lui grea, unde acel surâs de oboseală și de indiferență? Vorbea acum cu o însuflețire nervoasă străină parcă de el.

Șampania fierbea mărunt în pahare. Nora îl ridică pe al ei, cu oarecare gravitate.

— Pentru aniversarea dumitale. Pentru cei treizeci de ani pe care. Îi împlinești.

Băgă de seamă că vocea îi tremură și îi fu rușine de această copilăroasă emoție. El răspunse cu degajare, glumind:

— Pentru dumneata. Pentru tramvaiul 16. Pentru accidentul de astă-seară.

La al câtelea pahar era? Numărase până la al cincilea dar de acolo mai departe pierduse socoteala.

Era probabil târziu. Aparatul de radio (cine îl deschisese? când îl deschisese?) intona slab imnul englez. “Se termină emisiunea de la Droitwitch”.

Nora făcea eforturi să-și țină ochii mari, deschiși, dar lucrurile din cameră le vedea într-o pânză de fum.

Sus, pe tavan, grupate mărunt în jurul aceluiași punct, loviturile marcate i se păreau acum fără număr de multe.

În fața ei, când foarte aproape, când nemăsurat de departe, ca și cum l-ar fi privit prin lentilele întoarse ale unui ochean, era el. Vorbea, dar Nora deși auzea distinct fiecare cuvânt, nu înțelegea nimic din ce spune. Mereu glasul acesta surd, stins, cu subite străpungeri de lumină, care se pierd apoi în aceeași indiferență…

Lovit! Ce curios sună strigătul acesta scurt, de triumf, în vorbirea lui leneșă. Lovit! Lovit ce? Lovit unde? Lovit în inimă, da, da, am spus în inimă.

Nora își luă capul în mâini. Ar fi vrut să oprească șirul dezordonat de gânduri care o străbăteau, ar fi vrut să oprească bătaia tâmplelor.

“Dragă fată, să fim rezonabili, să nu ne pierdem capul. Domnul ăsta… cum îl cheamă?… vezi? ai și uitat cum îl cheamă… în sfârșit, cum l-o fi chemând, are să plece. E târziu, și are să plece… Afară dacă… afară dacă vrei să rămână. Vrei să rămână? Spune, mie poți să mi-o spui… ne cunoaștem doar de atâta vreme… vrei să rămână?”

El se ridicase probabil de la locul lui și venise lângă ea. Îi simțea răsuflarea în spate, foarte aproape. Nora se ridică brusc.

— Așteaptă-mă. Mă întorc îndată.

Intră în odaia de baie, fără să facă lumină, de teamă să nu-și surprindă în oglindă figura descompusă de nesomn și de vin, privirea tulbure, pe care și-o cunoștea de mult, din rarele ei nopți albe. Deschise robinetul și lăsă să curgă apă rece pe obraji, pe ochi. Pe urmă abia, îndrăzni să aprindă lumina: își regăsi cu încredere privirea ei cuminte, de zi. Se privi un timp, întrebându-se ce trebuie să facă. Ar fi atât de simplu să se întoarcă în cameră, să-i spună că e târziu, că e obosită și că-l roagă să plece! Dacă ar fi avut curajul să-i spună același lucru, pe vremuri, într-o noapte ca asta, lui Grig… Serviciul ăsta de ras n-ar mai fi aici – și câte lucruri, câte ar fi altfel de cum sunt!

Își desprinse rochia cu mișcări încete, întârziate, neștiind dacă până la urmă nu o va încheia la loc. Rămase goală, cu picioarele desculțe pe ciment, și răceala pietrei răspunse în toată ființa ei, cu ceva mângâietor, calmant, între pereții albi de faianță, strălucitori sub bătaia lămpii, corpul ei era palid, trist. Se privi cu o clătinare din cap: “Săraca mea Nora, ce singură ești!” Un val de tandrețe o cuprinse pentru singurătatea ei și un gust confuz de lacrimi neplânse.

La ce bun să se împotrivească? Va trece dincolo, va stinge lumina, se va culca și-l va aștepta să se dezbrace. Îl va săruta, ea cea dintâi, pe buze și va surprinde acolo surâsul lui amar. Poate că și el, da, poate că și el are unele lucruri pe care vrea să le uite…

Își îmbrăcă halatul alb și se mai uită încă o dată în oglindă, căci nu voia să-și evite privirea.

În prag se opri, neînțelegând ce se petrece. În odaie nu era nimeni. Privi lung fotoliul gol, țigara, care ardea singură în scrumieră, paharele deșarte. Ușa din vestibul era întredeschisă. Se îndreptă într-acolo, ieși pe culoar și ascultă un moment, fără curiozitate. I se părea că aude de jos, de la primele etaje, pași care coboară.

Se întoarse în odaie și din nou se uită cu un fel de atenție stupidă la fiecare din lucruri, ca și cum le-ar fi întrebat, ca și cum ar fi așteptat să-i răspundă.

Deschise fereastra. Jos, în stradă, pe trotuarul celălalt, un domn în palton gri se îndepărta cu pași mari, cu mâinile în buzunare. Nora își aminti numele citit pe pașaport. Îl strigă fără să-și dea seama ce face.

— Paul! Paul!

Pe urmă rămase peste fereastra deschisă, cu brațele căzute.

II

PAUL SE AUZI STRIGAT, DAR NU întoarse capul. Glasul cădea de sus, înghețat, fără accent. Era pe toată strada o tăcere încremenită, Trebuia să fie foarte târziu. Pe tot bulevardul Dacia, o singură fereastră luminată: fereastra ei. O simțea în spate, între umeri, ca o privire. Nu se opri decât după ce trecu de colț, când simți că ochiul acela de lumină nu-l mai poate ajunge.

Avea un sentiment, de bruscă despovărare: “Liber și singur”.

Ce departe era de odaia din care fugise! Băuse mult, vorbise enorm, voise cu tot dinadinsul să fie tânăr și vesel, dar a fost de ajuns să rămână câteva clipe singur, pentru ca toată animația lui să se prăbușească. Nu avea nicio curiozitate pentru corpul tinerei femei, care se dezbrăca în odaia de alături. Se ridicase de la locul lui, își luase în grabă paltonul și pălăria, ieșise lăsând deschisă ușa, de teamă să nu fie auzit, coborâse treptele, sărindu-le câte două, câte trei. Liber și singur…

…Se trezi umblând de-a lungul trotuarului, drept la margine, cu pași foarte mărunți, unul după altul. Gheata se imprima adânc în zăpadă, lăsându-și tiparul bine desenat. Când ajungea în dreptul unui nou felinar, se oprea pentru a privi înapoi: sub bătaia lămpii, urmele pașilor se aliniau până departe, desenați parcă pe o nesfârșită pagină albă. Pe urmă, pornea mai departe, cu același pas atent.

Un taximetru trecu pe lângă el, încetinindu-și mersul și invitându-l pe acest trecător întârziat. Paul întâlni privirea șoferului, privire intrigată, poate puțin ironică, și tresări, de a fi fost surprins în stupidul său joc. Trecu drumul, spre celălalt trotuar, grăbind pasul, ca și cum și-ar fi amintit deodată că are de făcut o cursă, pe care o uitase.

Și acum?

Se jena să reînceapă jocul întrerupt, căci avea impresia că nu șoferul, ci el însuși se surprinsese adineauri. Mergea într-adins pe lângă case, pe unde zăpada era bătătorită, și pașii rămâneau fără urme.

Trecea prin fața unui gard lung de lemn, făcut din scânduri vopsite. “Soț ori făr’de?” Se decise pentru “soț” și începu să numere.

— Unu, doi, trei, patru…

Se oprea uneori, căci erau unele scânduri crăpate în două și n-ar fi vrut să numere aceeași scândură de două ori. Nu-i plăcea să trișeze cu propriile lui superstiții.

O lumină de faruri izbucni din spate, proiectându-i umbra departe, pe zăpadă. Era însă hotărât de astă dată să nu se mai lase intimidat și să-și continue cu orice preț jocul pe care îl începuse.

— Cincisprezece, șaisprezece…

Mașina trecu în viteză pe lângă el: “O mașină de casă sau un taxi ocupat”, gândi Paul, fără să-și întrerupă numărătoarea.

— Douăzeci și opt, douăzeci și nouă, treizeci…

Se opri în fața scândurii lângă care ajunsese, o măsură din creștet până jos, ca pe un om, și murmură de câteva ori: treizeci, treizeci.

Treizeci de ani! Iată, e inutil să fugi de singurul gând care te urmărește; e inutil să cauți uitarea în mici jocuri imbecile. Până la urmă, va trebui să-l privești în față, să-l accepți: treizeci de ani.

Se rezemă cu spatele de gard și închise ochii. Ar fi vrut să poată rămânea așa, fără gânduri, fără amintiri, în această nesimțire binefăcătoare. Se vedea ca și cum S-ar fi privit de pe trotuarul celălalt, singur pe strada pustie, rezemat de o poartă străină în această noapte în care împlinea treizeci de ani, treizeci de ani cu care nu știa ce să facă.

Dar simțea ridicându-se de undeva, din ființa lui, ca o ceață ușoară, un îndepărtat gust de tristețe, un vechi gust de cenușă. Știa bine ce amintiri prost închise, ce imagini inutil reprimate se ascundeau dincolo de această indiferență, pe care o simțea acum destrămându-se. Așa cum la munte, în diminețile de ceață, aștepți să apară peisajul dispărut și totuși prezent, întrevedea dincolo, de această melancolie imaginea iubitei, numele ei zadarnic alungat: Anna.

Repetă numele de câteva ori, cu glas tare, despărțind cele două silabe, cum ar fi desfăcut piesele unui mic mecanism pentru a-i surprinde resortul ascuns.

De câte zile nu o mai văzuse? Cineva răspunse pentru el: “23 de zile”, și Paul tresări îngrozit de preciziunea mecanică a răspunsului. Ultimele zile fuseseră destul de calme. Nu se gândise la ea, lucrase în liniște, o credea uitată. Totuși, s-ar fi spus că, în umbră, un nevăzut aparat sensibil îi cronometrase absența, înregistrând parcă pe un ecran interior, gata să se lumineze la întâia cerere, clipă cu clipă, timpul trecut fără ea: 23 de zile, 8 ore, 26 de minute…

Revăzu capul ei blond, ochii prea vii, mâinile vorbărețe și pe urmă acel surâs grav, care îi întrerupea uneori, pe neașteptate, agitația, surâs prea greu pentru ochii ei mici ce se dilatau exagerat într-un efort de atenție, ca și cum ar fi făcut tăcere ca să asculte un alt glas, pe care vorbele ei de până atunci îl acoperi seră.

…Trecu drumul spre Grădina Icoanei și nu recunoscu, în micul parc de iarnă, imaginea grădinii pe lângă care trecuse de atâtea ori ziua. Totul era străin: aleile înzăpezite, copaci negri, goi în nemișcarea lor de lemn, băncile rare, lămpile electrice care ardeau inutil, ca și cum cineva ar fi uitat să le stingă înainte de plecare.

Undeva, spre poarta din stânga, trebuia să mai fie banca pe care, într-o dimineață de octombrie 1932, îl așteptase Ann, cu un bloc de desen în mână, venită să ia câteva schițe de copii, pentru un proiect de afiș la care lucra pe atunci. Nu avu curajul să caute acea bancă și poate că nici n-ar fi găsit-o în grădina atât de schimbată acum.

Se uită la ceas și băgă de seamă că e totuși mai puțin târziu decât își închipuise: două fără zece.

La ora aceasta, Ann era poate la barul din bulevardul Basarab, ca de obicei. Ieșea mereu în ultima vreme, și de ce tocmai astăzi ar fi rămas acasă?

“Noaptea asta nu poate să treacă fără Ann”, își spune Paul, și gândul că o poate întâlni, dacă vrea, îl înfioră.

Vede barul din Basarab, pereții lui cu reflexe metalice, luminile albastre, puntea circulară de dans, ca o insulă de lumina. La masa lor de totdeauna, într-un grup de prieteni, trebuie să fie Ann. Se îndreaptă spre ea și îi spune, privind-o drept în ochi: “Ann, împlinesc în noaptea asta treizeci de ani. Nici eu nu știam; mi-am adus aminte întâmplător adineauri și am venit să ciocnim un pahar împreună. Știi bine cât sunt de superstițios”.

Ea îl privește surâzând. “Te așteptam, Paul. Știam că ai să vii. Noaptea asta nu putea trece fără tine.”

Totul este halucinant de viu: simte căldura cuvintelor ei, aburul lor pe obraz. Totul e atât de prezent, atât de aproape: rochia ei neagră, mica broșă de argint pe sânul stâng, poșeta de mătase strălucind pe masă, paharul cu whisky, pe care ea l-a dat cu un gest nervos deoparte, ca și cum ar fi vrut ca între ea și el să nu fie nimic care să-i despartă.

…Se trezi târziu, cu o tresărire de alarmă. Câtă vreme pierduse oare visând? Nu îndrăzni să se uite la ceas. Privi în jur și nu-și dădu seama unde se afla. Nu mai era în Grădina Icoanei, strada îi era necunoscută, casele străine. Dincolo de aceste clădiri, pe care nu le cunoștea, o slabă aureolă albastră: luminile bulevardului Brătianu. Alergă într-acolo, silindu-se să nu se gândească la nimic. La primul colț de stradă, găsi o stație de mașini. Șoferul era adormit, motorul înghețat porni greu – și ce departe, ce insuportabil de departe era barul din bulevardul Basarab!

Sări din mașină, trântind portiera, și strigă în trecere portarului: “Plătește-l dumneata”.

“Lume multă?” o întrebă pe fata de la garderobă, în timp ce-și dezbrăca paltonul, neîndrăznind să pună mai clar singura întrebare care îl interesa.

Cineva îl bătu pe umăr, și el se întoarse cu o tresărire disproporționată de spaimă. (“Ar trebui să mă controlez”, observă în gând.) Era un coleg de barou, avocat la o societate petroliferă.

— Bine că te găsesc, nene. Toată ziua te-am căutat cu telefonul. Ce facem mâine cu procesul nostru?

— Ce proces? întrebă Paul absent, în timp ce peste umăr încerca să surprindă o deschidere a draperiilor din fund, spre interiorul barului.

— Cum ce proces? Știi că-mi placi? Procesul de la comerț doi, cu “Steaua Română”. Nu știi? 3.623 pe 929. Vrei să te judeci mâine? Eu zic să-l amânăm. N-are niciun haz acuma, înainte de Crăciun. După vacanță oricând, la dispoziția dumitale. Ei! ce zici?

Paul răspunse vag, căci nu ascultase și nici un știa despre ce este vorba.

— Lasă, om vedea mâine… Scuză-mă acum, sunt grăbit, caut pe cineva…

— Pe cine cauți, că nu e nimeni înăuntru? O plictiseală de moarte. Mai bine vino cu mine la Zissu.

Paul se depărta de el, aproape fără să-l salute. “Nimeni, nimeni.” Repeta cuvântul automat, fără să-l înțeleagă. Dădu perdelele deoparte, cu un gest scurt. Departe, foarte departe parcă, în colțul opus al barului, la o distanță care dintr-o dată i se păru enormă, de nestrăbătut, masa lor obișnuită era goală.

Păși într-acolo mașinal și se sili să privească fix, mereu spre același punct, cu ochii deschiși mari, ca și cum ar fi vrut să rețină imaginea pe retină și să împiedice astfel să se transmită spre alți centri de durere oribila veste.

Totul se petrecu fără accident. Căzu pe scaun frânt, cu ceva de om uzat în această cădere, dar încă stăpân pe mișcările lui.

Pianistul îi trimise un salut de recunoaștere (“N-ați mai fost de mult pe la noi”), și el răspunse cu o ridicare de umăr, cu un gest vag, obosit, care răspundea la altceva, la cu totul altceva.

Barul era luminat slab, ca vagoanele de dormit noaptea. Regăsea totdeauna aici o atmosferă de călătorie, de plecare, și orașul i se părea că se depărtează, se pierde. Schițele de decorație le făcuse Ann, din prietenie pentru patron, fost pe vremuri maître d’hotel la Colonade. Cu ce entuziasm copilăros desenase ea fiecare detaliu, ce absorbită era de fiecare’ nouă descoperire!

— Are să fie superb, dragul meu Paul. Superb, înțelegi? Și uite aici (creionul ei se oprise pe hârtie, indicând un punct anumit), aici va fi masa noastră, a ta și a mea.

Ce farsă a memoriei îi reamintea cuvintele ei uitate, tocmai în acest moment, ca și cum vârful ei de creion ar fi indicat, cu luni înainte, locul exact în care într-o noapte viitoare, în noaptea aceasta, va avea să aștepte o umbră care nu mai vine?

Și dacă totuși vine?

Paul refuză această speranță, pe care o știa înșelătoare. Nu voia să primească noi așteptări inutile. Gândul stărui însă ispititor: “Și totuși nu e exclus să vie”.

Nu, exclus nu era, asta trebuia s-o recunoască și el. De atâtea ori, spre dimineață, când luminile se stingeau, când jazul tăcea obosit, când instrumentele de metal intrau în îmbrăcămintea lor de pânză și numai pianul continua să cânte pentru dansatoarele care se demachiau, pentru fetele de la garderobă sau pentru un client întârziat, de atâtea ori, dând deoparte perdelele din fund, albă, trează, strălucitoare, cu pasul ei decis, cu surâsul ei de dimineață, intra Ann.

Paul ridică scurt capul, strigat parcă de această arătare. Dar la capătul opus al sălii, perdelele erau nemișcate, și cu faldurile lor grele, cu roșul lor de cupru vechi, despărțeau parcă o lume de altă lume.

Nu-și putea lua acum privirea de la acel punct prin care totuși, dintr-un moment într-altul, putea să apară ea. Avea senzația că un punct de durere se deplasase acolo, ca o altă inimă desprinsă din el și trimisă înainte, în recunoaștere, ca să pândească și să aștepte.

Uneori, perdelele se mișcau, o mână apărea de dincolo, și atunci Paul, ca și cum n-ar mai fi putut suporta un nou grad de tensiune, avea o scurtă sincopă a conștiinței, care îi permitea să privească fără strigăt, cu un fel de stupoare resemnată, cum draperiile se deschideau într-adevăr, lăsând să treacă o dansatoare, o fată de la garderobă sau o florăreasă.

Și mai greu de suportat era când mâna ce apăruse o clipă se retrăgea fără ca perdelele să se deschidă și fără ca să se poată vedea cine anume era dincolo de ele, căci atunci nimeni nu l-ar fi putut convinge pe Paul că nu Ann se afla acolo, că nu ea venise până în pragul barului, pentru ca în ultimul moment (fiindcă era prea târziu, sau nu era destulă lume) să se răzgândească și să plece. Ar fi vrut să alerge după ea, s-o ajungă exact în momentul în care ieșea și să-i poată spune: rămâi! Dar se vedea întorcându-se singur printre perechile de dansatori, printre mesele cu clienți intrigați de ducerile și întoarcerile lui și nu se simțea în stare să suporte atâtea priviri indiscrete, atâtea semne cu subînțeles, atâtea șoapte…

Un chelner stingea lămpile cu abajur pe mesele rămase goale. De la o masă vecină, pianistul, care discuta cu o dansatoare din local, se întoarse spre Paul.

— Merge prost prăvălia. Semn rău. Începe să facă economii la lumină.

Numai în centru, puntea de dans rămase luminată, ca o planetă de argint plutind prin spații albastre de fum de țigară.

Patronul se apropie de masa lui Paul și îi ceru voie să ia loc lângă el. Era ora confidențelor, când între personalul localului și clienții cunoscuți se angajează conversații familiare.

— Nu știu ce să mai fac, se vaită patronul. Cred că am să lichidez. Așa nu mai merge. Trec nopți întregi cu un whisky și două citronade. Și nu că sunt superstițios, dar de când duduia Ann nu mai vrea să dea pe la noi, merge din rău în mai rău. Nu știți ce o fi având? de ce o fi supărată? Am vrut s-o întreb astă-noapte, dar…

— A fost pe aici?

— Da. Pe la unu.

— Singură?

— Cred că singură. Afară dacă n-o aștepta cineva în mașină. Nici n-a vrut să intre. “Nu rămâneți, duduie Ann?”

“Nu, căutam pe cineva.” Și s-a dus.

Paul îl privește pe omul din fața lui fără să-l vadă, îl aude fără să priceapă ce spune.

“Ann a fost aici și m-a căutat.” Gândul e de o simplitate care nu suferă răspuns. “A fost aici și m-a căutat.”

Nu, într-adevăr, ea nu putea lăsa să treacă noaptea aceasta fără să-l întâlnească. L-a căutat acasă, i-a telefonat la birou, a venit până aici… Și în timp ce ea alerga prin tot orașul după el, ca să pună capăt acestei stupide despărțiri, în timp ce alerga să-i aducă în dar sărutul ei de întoarcere, sărutul ei de împăcare, el se lăsa târât în cel mai ridicul accident de stradă.

Paul plătește paharul lui de whisky, pe care abia acum își dă seama că nici nu l-a băut, îl consolează pe patron (“Lasă, că se îndreaptă, barurile astea sunt ca femeile: nu știi nici de ce vin, nici de ce te lasă”). Aruncă un salut pianistului și trece printre mesele goale, ocolind puntea de dans, cu o lene, cu o întârziere de gesturi ce stă foarte bine unui client de bar, în zori. Nimeni nu va citi, pe obrazul lui palid, neașteptatul strigăt, nevăzuta lumină…

Se opri în fața telefonului și privi cu emoție pâlnia de ebonit, în care peste o clipă avea să vibreze glasul lui Ann, glasul ei trezit din somn, puțin tulbure la început, dar clarificat apoi de surpriză.

Mâna îi tremura formând pe discul aparatului numărul cunoscut, acel număr pe care și-l interzisese sub jurământ și pe care îl făcea totuși de sute de ori, mașinal, pe imaginare discuri, pe fereastră, pe birou, pe dosare.

Telefonul sună lung, de câteva ori, fără răspuns. “Greșeală probabil”, gândi Paul, și nici un era de mirare, în halul de nerăbdare în care se afla.

Reluă operația de la început și formă numărul cifră, cu cifră, încet, rar, ca un începător, cu acea grijă atentă pe care o recomandă indicatoarele din cabinele telefonice. Soneria își repetă chemarea ei regulată și, ca și cum la capătul celălalt al firului s-ar fi aprins o lumină, Paul văzu cu ochii închiși aparatul de telefon aproape de patul lui Ann, lucrurile cunoscute din jur, micul elefant de argint, scrumiera de lemn ars (“tek de Guyanne”, își aminti fără, rost numele lemnului), portretul din perete al lui Ingrid, fotoliul roșu, covorul, întreaga odaie în care soneria chema fără sens, fără răspuns.

— E stricat? întrebă fata de la garderobă, care aștepta, să-i dea paltonul, văzându-l că stă de atâta vreme cu receptorul în mână, fără să vorbească.

— Nu, nu, e stricat. Nu e acasă, răspunse el, fără să știe de ce, fără să știe cui.

Încercă să ridice din umeri, dar nu izbuti. Nici cele mai vechi gesturi nu-l ajutau.

Mașina cobora pe Calea Griviței, spre oraș. În dreptul Gării de Nord, Paul făcu semn șoferului să oprească.

— Pleacă vreun tren la ora asta?

Șoferul întoarse capul spre ciudatul său client.

— De ce?

— Întreb dacă pleacă vreun tren.

— La ora asta nu. Primul tren este la 5 și 40. Personalul de Timișoara.

Paul se vedea prăbușit într-un compartiment de clasa treia, legănat de zgomotul roților, amețit, călătorind fără țintă, o zi și o noapte, și încă o zi, și încă o noapte, coborând undeva la o gară fără nume. În plină câmpie, murdar, negru de funingine, descompus de nesomn și culcându-se pe pământul înghețat, ca să doarmă și să uite.

Șoferul porni mai departe, fără să întrebe. Avea obișnuința călătorilor pe care îi găsea noaptea, singuri la un colț de stradă, cu aerul nedecis dacă să oprească un taxi, sau să-și tragă un glonte în cap.

Paul nici nu-și dăduse seama că porniseră din nou și, întorcând capul, zări ca printr-o pânză de somn clădirea Teatrului Național, pe fereastra prin care privise o clipă înainte clădirea Gării de Nord.

Mașina alerga mai departe pe strada Regală, dar când ajunse la bulevardul Brătianu, șoferul se opri și el, neștiind încotro s-o mai ia.

— Să vă duc acasă?

— De ce acasă?

— Știu eu? Poate vă așteaptă cineva.

Paul tresări. “Poate vă așteaptă cineva.” Parcă a mai auzit în noaptea aceasta aceleași cuvinte. “E cineva care știe, e cineva care așteaptă.”

Gândul e absurd, și Paul simte că într-adevăr nu mai are puterea de a-l primi. În resemnarea lui de cenușă, nu mai e loc pentru această nouă așteptare, pentru această nouă inutilă speranță. Ar vrea s-o oprească undeva dincolo de conștiință, în camera obscură a memoriei, dar fulgerător cuvântul spus a developat o imagine mai vie, mai repede decât voința lui de a uita: “Sus, în cameră lui, Ann îl așteaptă”.

Îi e rușine să creadă, și totuși nu poate altfel. I-a spus șoferului adresa, încet, în șoapte, cu jenă – și totuși cu ce nerăbdare! Mașina zboară pe bulevardul pustiu, spre un miracol care devine cu fiecare secundă mai plauzibil, mai cald, mai convingător: Ann este la el acasă și îl așteaptă.

De atâtea ori, da, de atâtea ori, deși se despărțise de ea numai cu câteva ore înainte, o găsise în patul lui, dormind, într-una din pijamalele lui prea lungi pentru ea, în care se pierdea toată, ca un copil. De atâtea ori o găsise la biroul lui citind un roman, luat la întâmplare din cărțile lui, sau, când nu era niciun roman, o carte de drept comercial, o revistă de jurisprudență, în care părea cufundată cu toată seriozitatea. Își amintește, nu se poate opri să nu-și amintească, acea uitată seară de noiembrie 1932, când, rămas acasă să studieze dosarul unui proces pentru a doua zi, ea sunase noaptea la ușa lui și apăruse în prag cu o valiză mică, în care avea o cămașă de noapte, peria de dinți, o pereche de ciorapi: “Am venit să dorm la tine. Pe strada mea se repară linia de tramvai și e un scandal asurzitor. Te superi?”

Se opri în fața casei, îl plăti pe șofer și-l aștepta să plece. Își acorda câteva ultime minute de speranță. Nimic nu era încă decis, nimic nu era încă pierdut. Câtă vreme rămânea acolo, în fața porții, destinul era oprit în loc. Era încă posibil ca Ann să fie sus.

Își ridică privirea spre fereastra lui de la etajul al treilea, ca și cum ar fi vrut s-o întrebe, și tresări: fereastra era luminată.

Numără încă o dată etajele, numără încă o dată ferestrele – “a doua din dreapta” – și se întrebă dacă nu se înșală, dacă nu visează. Rămase cu ochii fixați spre acel ochi de lumină, care-l aștepta la sfârșitul acestei groaznice nopți.

“Așadar, e adevărat. Așadar, e aici.”

Simți o nesfârșită oboseală, ca și cum toată încordarea de până atunci ar fi plesnit într-o singură clipă. Un moment îi trecu prin minte gândul absurd de a pleca, de a rămânea singur. Ann era sus, și acest lucru îi aducea o liniște neașteptată, care închidea toate întrebările ca într-un somn.

Se scutură din această renunțare și porni nebunește pe scări, cu o bruscă, disperată nevoie să o vadă, să o strângă în brațe. Ann! Ann! Ann! Numele alerga înaintea lui ca un strigăt.

Găsi ușa deschisă și o împinse cu umărul. În vestibul, pe cuier, era un mantou de stofă pe care nu-l cunoștea.

Se opri în pragul biroului și cuprinse cu o singură privire întreaga încăpere. La birou era o femeie tânără, cu o carte deschisă înaintea ei. “Nu e Ann”, șopti el amețit.

Pe urmă abia o recunoscu pe Nora.

III

SE PRIVIRĂ ÎN TĂCERE CÂTEVA clipe.

— Ce cauți dumneata aici?

Nora se ridicase în picioare, înclinată spre el, gata parcă să-i vie în ajutor.

Ca și cum ar mai fi fost nevoie să observe ciudățenia situației, el repetă întrebarea:

— Aici, la ora asta?

Nu-i recunoscu vocea, prea guturală, prea apăsată. Nu recunoștea nimic din figura lui nesigură.

“Cum s-a schimbat!” gândi Nora. Unde-i era surâsul care îl apăra aseară așa de bine, ca o vizieră? Avea acum trăsăturile devastate. Prin ce dezastru trecuse, ce anume se întâmplase în cele câteva ore de la despărțirea lor, pentru ca să ajungă în starea asta deplorabilă?

Îi arătă cu mâna fotoliul de lângă birou.

— Nu vrei să șezi?

— Ei, dar știi că ai haz dumneata! izbucni Paul. Te găsesc la patru dimineața în casa mea – de ce? Ca să-mi oferi un scaun?

Ea nu răspunse. Continua să-l privească cu aceeași privire mirată, căutând să descifreze pe acest obraz devastat ce se întâmplase. Rămăsese cu mâna întinsă, în gestul neterminat cu care îi indicase scaunul.

— Te rog să pleci, zise el.

Pe urmă trecu de partea cealaltă a biroului și o apucă de braț.

— Te rog pleacă. Nu mă sili să fac lucruri de care mâine îmi va fi rușine. Pleacă. Sunt obosit. Trebuie să rămân singur.

Dar pentru că ea tăcea mai departe și îl privea mereu cu aceeași privire, care nu punea întrebări, el cu o schimbare de ton, cu un efort de căldură, cu o voce care ar fi vrut să fie caldă și nu izbutea decât să fie surdă, o rugă încet, înăbușit:

— Știu, îți datorez o explicație. M-am purtat oribil cu dumneata. Ai avea dreptul să întrebi. Aș avea datoria să răspund. Dar nu acum. Te rog, nu acum. Mi-e imposibil să vorbesc. Ne vom întâlni altădată, oricând, mâine dacă vrei, dar acum pleacă.

Nora se desprinse de lângă el.

— Bine, plec. Dar nu imediat. Îți promit că peste cinci minute nu voi mai fi aici. Dar ascultă-mă aceste cinci minute. Cu ochii pe ceas.

Cu un gest loial, își desprinse ceasul de la mână și îl puse pe birou, între amândoi. Pe urmă, își ridică ochii asupra lui.

— Mi-a fost frică să nu faci o prostie… De aceea am venit.

El rămase cu privirea fixată pe micul ceas de pe birou, urmărind mișcarea secundarului pe cadran și așteptând parcă să treacă cele cinci minute, nimic altceva.

— Mi-a fost frică să nu te omori.

— De ce? întrebă el cu o ușoară tresărire și totuși fără să-și ridice privirea.

— Nu știu de ce. Privirea dumitale, care nu privește nimic. Surâsul dumitale pierdut. Ridicarea dumitale din umeri. Și pe urmă, fuga… fiindcă… ai fugit. Altă dată, când pleci dintr-o casă, nu uita să închizi cel puțin ușa după dumneata. Dacă ai ști ce frig s-a făcut în urma dumitale…

Se opri o clipă. Spusese ultimele cuvinte cu vocea scăzută. Ca și cum ar fi vorbit cu ea singură. Dar reveni imediat la felul ei de vorbă, clar.

— La început, n-am înțeles ce se petrece. Te priveam de la fereastra mea cum te îndepărtai, și totul mi se părea absurd, ca într-o glumă proastă. Cred că te-am strigat, dar nu-mi aduc aminte. Nu-mi aduc aminte nici cât am stat acolo, la fereastră. Mai ales aș vrea să crezi că nu eram jignită. Am treizeci și doi de ani și oarecare amintiri. E de ajuns ca o asemenea întâmplare să nu fie o catastrofă… Dar mi s-a părut că e în plecarea dumitale un gest de moarte. Am avut o prietenă care s-a sinucis acum patru ani. Avea surâsul dumitale. Asemenea lucruri sunt puțin ridicule înainte, dar sunt de nesuportat pe urmă… M-am decis să te caut, să te găsesc. Îmi ziceam că nu te pot lăsa singur într-o noapte ca asta… Ti-am găsit adresa în cartea de telefon, am venit până aici într-o suflare și am găsit ușa încuiată. Eram hotărâtă să cobor în stradă și să te aștept jos până te vei întoarce. Nu știu cum mi-a trecut prin minte să caut sub preș: acolo pun eu cheia dimineața când plec, ca s-o găsească femeia de serviciu, care vine să facă curat. Cel puțin într-asta ne asemănăm: cheia dumitale era acolo. Am deschis, am intrat, am așteptat. Eram decisă să aștept oricât.

Se opri din nou din vorbă și se uită la ceas.

— Mâi am două minute. Prea puțin pentru cât mi-a mai rămas. Totuși, vreau să-ți mai spun un singur lucru. Să știi că dacă am venit, dacă am făcut nebunia să vin, n-a fost numai pentru dumneata. A fost puțin și pentru mine.

Părea că mai are de spus ceva, se opri, ezită, dar pe urmă, cu un gest hotărât, își luă ceasul de pe masă și-l puse la loc pe mâna stângă.

— Asta e tot. Și acum, te las.

Se apropie de el, ca să-i întindă mâna, dar în acea clipă zări la butoniera hainei lui floarea de aseară, biată floare ofilită, înghețată. O scoase cu mare grijă, cu nesfârșite precauții, de teamă să nu-i rupă cotorul prea lung, și căută din ochi un vas de flori, dar nu era decât unul singur, prea larg pentru o singură floare. “Mai bine un pahar”, zise ea și trecu în sala de baie, ca să găsească apă, dar apa rece era prea înghețată, iar robinetul de apă caldă nu funcționa. (“Ce dezordine în casa asta! Cum se cunoaște că trăiește singur!”) Deschise o ușă ce da într-un oficiu și găsi acolo o sticlă cu apă de casă. Se întoarse în odaie, turnă apă, și pe urmă, punând floarea în pahar, îl depuse pe un mic taburet, lângă patul lui, îngenunchind și ținând cu grijă paharul între palme, ca și cum ar fi vrut să transmită palidei flori căldura mâinilor ei.

Apoi se ridică și se îndreptă spre vestibul.

În prag îl găsi pe Paul, cu brațele deschise larg, ca să-i baricadeze trecerea. Părea că vrea să-i spună ceva, dar era încurcat și nu știa cum.

— Îți mulțumesc că ai venit. Acuma… Dacă nu ar fi prea târziu… te-aș ruga să rămâi.

Ca și cum acest “prea târziu” s-ar fi referit la oră, și nu la cele întâmplate până atunci, ea se uită la ceas.

— Într-adevăr, e foarte târziu. Patru și zece. Totuși, dacă vrei, am putea să așteptăm împreună să se lumineze de zi. Nu mai e mult.

Pe birou era un calendar. Ea rupse foaia zilei ce trecuse și citi pe foaia zilei care venea: 19 decembrie. Răsăritul soarelui 7.41.

— Mai avem prin urmare 2 ore și 39 de minute.

Rămăsese în mână cu foaia ruptă a zilei ce se sfârșea și i-o întinse surâzând.

— Vezi? A trecut. A fost greu, dar a trecut.

Și pe urmă, cu o neobișnuită gravitate:

— Cred că nu mă vei uita niciodată. Voi fi totdeauna femeia pe care ai întâlnit-o în noaptea în care împlineai treizeci de ani.

Stau unul în fața celuilalt, jumătate în întuneric. Au stins toate lămpile, afară de lampa cu abajur de pe birou. El este în fotoliu, unde l-a obligat ea, autoritară, să șadă; ea este în colțul de lângă divan, unde și-a îngrămădit câteva perne. Între ei, e masa de ceai cu cești albe, calde, ca niște globuri slabe de lumină.

“E frig în casa asta”, spuse Nora, și în câteva clipe apa clocotea, iar în toată casa era o aromă de ceai, de lămâie, de rom – toate găsite fără să-l întrebe pe el. Umbla printre lucrurile lui cu mâini ușoare, sigure, ca și cum ar fi mers spre ele din instinct sau dintr-o veche obișnuință.

Paul o ascultă vorbind, fără să fie prea atent la ce spune. Vorbește liniștit, rar, fără ridicări de voce, cu monotonie. Este un glas grav, exagerat de grav, fără mișcare, fără vioiciune, aproape inexpresiv.

Ce odihnitor este s-o asculți! I se pare că o cunoaște de mult. I se pare că nimic nu este între ei ascuns. Niciun mister. Nicio întrebare de pus. Nimic de aflat.

Îi ia mâna stângă în mâinile lui și o întoarce cu palma spre lumină.

— Știi să citești în palmă? întrebă Nora.

— Nu. Dar îmi place să privesc.

Este o mână simplă, cu câteva linii curgând regulat, ca fluviile pe o hartă. Paul o privește câtva timp, și pe urmă o închide, ca pe o carte citită.

— Nu-mi spui și mie ce ai aflat?

— Nu e nimic de aflat. E mâna dumitale. Îți seamănă. O mână gravă. Calmă… și totuși…

— Totuși?

— E un singur lucru care rămâne inexplicabil: faptul că ai venit. E o mică nebunie, pe care nu știu unde s-o citesc.

Ea își deschise din nou mâna stângă spre lumină.

— Poate că tot aici. Uită-te bine: poate că este undeva o încrucișare de linii, care arată întâlnirea noastră.

Spunea aceste cuvinte fără niciun surâs, fără niciun gest care să le atenueze neașteptata lor gravitate.

— Ce curios spui dumneata “întâlnirea noastră”. E o aventură?

— Ce?

— Această întâlnire.

— O aventură, nu. O întâmplare. E și asta destul de mult. Mie nu mi se întâmpla niciodată nimic.

S-a terminat apa caldă. Nora se ridicase de la locul ei, făcându-i semn că-i interzice să se miște.

O aude umblând prin casă. Ce liniștitor e acest pas! O aude respirând. Parcă ar fi de totdeauna aici.

Îi e recunoscător că se află în casa lui. Prezența ei oprește gândurile, ține în loc amintirile.

Și ce mână bună are, în care se poate odihni o frunte ostenită.

Îi vede umbra – când mare, când mică, după cum se apropie sau se depărtează de lampă – trecând peste lucruri. În rochia de stofă pe care o poartă, trupul ei este apărat, ca sub o mantie. Numai uneori, la o redresare a umerilor, se poate distinge linia sânilor, șoldul.

S-a oprit în fața lui, cu ceainicul în mână, aplecată deasupra mesei, și toarnă cu băgare de seamă apa fierbinte în cești. El se ridică în picioare și o privește lung. Ea îi suportă privirea fără mirare. Un miros de lavandă plutește slab între ei.

Paul își puse gura pe buzele ei care acceptau sărutul fără grabă, cu liniște. Mâna lui dreaptă era pe sânul stâng. Îi simțea bătăile inimii rare, distincte.

I se părea că aceste bătăi răspund departe, în marea lui singurătate.

IV

NORA SE TREZI DIMINEAȚA, mirată că nu-l găsește pe Paul lângă ea. Purtase în somn tot timpul greutatea trupului lui, un trup morocănos, primind fără gratitudine mângâieri, pe care nu le înapoia. Simțea încă pe sânul stâng mâna lui dreaptă, grea, cu toate degetele deschise. Dacă ar fi dat deoparte cuvertura, nu s-ar fi mirat să-i găsească urma imprimată pe sân, ca un tatuaj.

Din sala de baie se auzea apa curgând în chiuvetă. Îl strigă pe nume, dar nu primi niciun răspuns. “Să fi plecat?” Sări din pat, îmbrăcă în grabă un halat pe care îl găsi pe marginea patului, înfiorată de răceala țesutului (“Ar trebui să poarte un halat mai gros acuma, în decembrie”), și merse într-acolo.

Nu era nimeni. Robinetul fusese uitat deschis. Pe placa de sticlă, sub oglindă, pensula de ras era plină de săpun. “Cum s-a grăbit să plece!” clătină ea din cap.

Se întoarse în cameră și zări pe birou o hârtie, pe care erau scrise câteva cuvinte, întâi cu creion roșu și pe urmă cu creion albastru – probabil că în graba scrisului vârful se rupsese.

“Când pleci, cheia o pui afară, sub preș. La 11 vine femeia să facă curat.”

“Când pleci.” Era așa de sigur că va pleca! Și niciun cuvânt de revedere, niciunul de prietenie…

Se apropie de fereastră și aruncă o privire spre stradă, dar tresări nemairecunoscând priveliștea ei de fiecare dimineață, imaginea familiară a bulevardului Dacia, curtea maiorului de peste drum, farmacia din colț, stația de taximetre, lucruri, vechi care o întâmpinau în fiecare zi, la ridicarea oblonului, parcă pentru a-i spune, prin nemișcarea lor, că nimic nou nu s-a întâmplat de aseară în lume.

Ca și cum cineva ar fi schimbat în timpul nopții lentilele acestui ochean, prin care arunca dimineața întâia privire asupra lumii, avea acum înaintea ei alte imagini, ce se substituiseră parcă, peste noapte, vechiului peisaj cunoscut.

De unde răsărise, la distanțe cu care ochii ei nu erau obișnuiți, această mică lume necunoscută: piața rotundă de jos, firmele albastre ale băcăniei din colț, depoul de benzină, cu cele două pompe roșii, fixate la marginea trotuarului, ca două imense sifoane metalice, chioșcul de ziare, castanii cu ramurile subțiri, înghețate?

Totul era amețitor, și din cauza strălucirii albe a zăpezii, dar mai ales prin noutate, prin surpriză.

Rezemată de fereastră, Nora își dădea acum abia seama că ceva s-a schimbat într-adevăr în viața ei.

Se gândi că nu-l va găsi jos pe portarul cunoscut, care o saluta în fiecare dimineață, când pleca spre școală, și nici cutia de scrisori, spre care arunca în trecere, din obișnuință, o privire fără curiozitate, căci nu aștepta niciodată scrisori și nici nu avea de la cine. Se gândi că nu va face drumul ei obișnuit, pe care îl străbătea zilnic cu pași mașinali, până la strada Donici, de unde lua tramvaiul 16, spre școală.

Erau atâtea lucruri care începeau altfel în dimineața aceasta…

Se uită la ceas. Dacă se grăbea, mai putea ajunge la liceu, pentru ora treia și a patra, ora de franceză cu clasa a VIII-a și a IV-a B.

Își aminti de pasajul din Bossuet, pe care își propusese să-l dicteze fetelor dintr-a VIII-a înainte de a le da vacanță.

Dar nu se simțea în stare să plece în halul în care se afla. Îi era cu neputință să iasă în stradă îmbrăcată în grabă, cu cordonul prost încheiat, rău pieptănată, mici detalii pe care altcineva nici un le-ar fi băgat în seamă, dar care ei i-ar fi agravat sentimentul intim de dezordine.

Singurul lucru pe care se silise să-l impună, ca profesoară, elevelor ei fusese o grijă meticuloasă, aproape maniacă, de îmbrăcăminte. Dintr-un fel de solidaritate feminină cu fetele pe care le privea de pe catedră, le obliga să aibă totdeauna șorțul călcat, gulerul alb. Își spunea că vor avea ce inimă rănită să ascundă mai târziu sub o rochie bine făcută. Se temea de dezordinea morală, care începe de la un ciorap rupt, purtat cu indiferență.

Astăzi mai mult decât altădată, Nora simțea nevoia să-și controleze cu severitate ținuta.

Ridică receptorul și formă numărul școlii. Mai erau câteva minute până la recreația de la ora zece, așa încât nu risca să dea la telefon peste directoare. Într-adevăr, îi răspunse secretara. Nora îi spuse că nu poate veni la școală (o migrenă, o rudă bolnavă…) și o rugă să aibă grijă de clasele a IV-a B și a VIII-a, ca să fie liniște. Secretara însă îi aminti că era marți, că a doua zi urma să se ia vacanță de Crăciun, că nici un era sigur dacă se va mai ține curs și că directoarea va fi furioasă de lipsa ei. O sfătuia ca cel puțin de la ultima oră să nu lipsească.

— Da, poate că ai dreptate. Voi încerca să viu la ora a patra. Spune fetelor dintr-a VIII-a să fie liniștite. Voi trece în ultima recreație pe la ele să le dau lecția de vacanță.

Închise telefonul și rămase absentă lângă el. Lipsea, de la începutul anului, pentru prima oară de la școală, și acest lucru îi sporea senzația de neliniște, nu atât din corectitudine, cât pentru că îi tulbura vechi obișnuințe.

Se uită la halatul străin pe care îl purta, albastru cu mici buline albe, cu mânecile prea lungi pentru ea, cu reverele răscroite, cu buzunarul mic deasupra sânului stâng. Vedea în același timp clașa a VIII-a, unde era așteptată: fetele, în șorțuri negre, așezându-și cu gesturi mărunte cărțile, dicționarele, caietele liniate cu roșu pe margine, și aruncând priviri neliniștite spre ușa prin care așteptau să intre dintr-un moment într-altul “Domnișoara de franceză”.

I se părea Norei că ea însăși așteaptă cu teamă această apariție și că între tânără profesoară, care ar fi trebuit să intre în acel moment în clasă, și această Noră trezită în casa unui bărbat străin erau distanțe de netrecut. Ce ar fi putut să-i spună? Cum ar fi putut să-i explice?

Ieri, la această oră…

Ieri, la această oră, era o tânără femeie liniștită, care se ducea în fiecare dimineață la liceu, dejuna în fiecare zi la o pensiune ieftină de pe strada Cîmpineanu (cu figuri de funcționari indiferenți, pierduți în citirea ziarelor de amiază…), avea după-masă ore de franceză la un institut particular și se întorcea acasă, aducând în servieta ei mâncarea de seară și, uneori, un teanc de teze, pe care îi plăcea să le citească, fiindcă recunoștea scrisul fiecărei eleve cu întorsăturile obișnuite de frază și greșelile, mereu aceleași, de ortografie.

Se simțea bine în casa din bulevardul Dacia, în acea cameră albă de la al șaselea etaj, mobilată cu lucruri alese de ea și cumpărate cu răbdare din economii eroice. E adevărat că mai erau și banii trimiși de mama ei, măritată în a doua căsătorie la Cernăuți, cu un bancher, de unde îi trimitea din timp în timp cărți poștale indiferente, iar de Paști, de Crăciun, mici sume de bani, dar lucrurile pentru care Nora avea mai multă afecțiune erau cele cumpărate din leafa ei de profesoară, din ore suplimentare, din taxe de examen. Îi plăcea mai ales lampa cu abajur, sub care se refugia ca să citească seara, o lampă cu picior înalt, ca un mic felinar de interior, care arunca un cerc alb de lumină și lăsa tot restul casei într-o penumbră protectoare.

Numai joi seara se ducea uneori la Filarmonică, mai ales când venea un solist celebru sau când era în program mai mult Beethoven. Păstra din amintirile ei de fată de familie, care învățase pe vremuri să cânte la pian, un respect speriat pentru marile simfonii: a treia, a cincea. Își cumpăra biletul din timp, așteptând dimineața la Feder deschiderea ghișeului, ca un cumva să se termine biletele de stalul al treilea, singurele pe care cuteza să le cumpere, nu fără a se gândi însă de două ori ce cheltuieli va trebui să suprime din bugetul săptămânii pentru ca să acopere banii de concert.

Mai erau și serile când venea Grig, din ce în ce mai rare în ultima vreme, fără ca totuși ceea ce se numește o “ruptură” (cuvânt care o speria pe Nora, ca toate cuvintele fără întoarcere) să fi intervenit între ei.

Îl aștepta fără nerăbdare, îl primea fără surpriză, uneori după lungi absențe, după lungi despărțiri, dar erau între ei prea multe obișnuințe comune și un prea vechi acord senzual pentru ca revenirile lui neașteptate să nu-i facă plăcere.

“Tu ești o iubită conjugală; ești predestinată să fi nevastă”, glumea uneori Grig, știind că nu riscă să fie luat în serios. Chestiunea fusese pentru totdeauna limpezită între ei, încă din primele timpuri ale legăturii lor, când el întrebând-o, într-o zi, cu prudență și destul de vag, dacă vrea să-i fie soție, Nora îi dăduse, privindu-l în față, singurul răspuns pe care îl aștepta, un simplu și irevocabil “nu, niciodată”.

Dar dimineața când, plecând la școală, îl lăsa dormind, era bucuroasă că, privindu-l încă o dată din prag, își putea spune: “Totuși, nu sunt o fată bătrână”. Era singurul gând care o speria într-o viață de singurătate.

Altfel, zilele, serile, nopțile treceau neschimbate și calme între aceste lucruri cunoscute. Numai uneori, privind pe fereastra ei de la al șaselea etaj, se trezea din senin lăcrimând, și atunci își ștergea grăbită aceste neașteptate lacrimi, certându-se cum ar fi certat o elevă: “Ce-i asta, Nora? Nu ți-e rușine?”

Își spunea că într-o zi se va întâmpla ceva care să schimbe totul și să o facă a începe o viață nouă, nu știa bine ce: o scrisoare, o întâlnire, o veste, dar deocamdată era bucuroasă să poată amâna cât mai mult această schimbare și să îndepărteze, într-un viitor cât mai nesigur, aceste așteptări, ea continuând să rămână între vechile lucruri, de care se simțea apărată.

O viață nouă! Cuvântul avea ceva magic.

Dar dacă pentru a ajunge la această viață nouă n-ar fi trebuit decât să spună un cuvânt sau să întindă o mână, poate că n-ar fi întins-o, poate că nu l-ar fi spus.

“Și totuși, iată-mă aici”, își spuse Nora. Aici, în casa unui bărbat pe care nu-l cunoaște.

Pe un scaun sunt aruncate hainele lui de aseară, iar lângă ele, într-o ordine exagerată, lucrurile ei, rochia, cordonul, pantofii. O cravată verde a căzut pe covor. Nora o recunoaște. E singurul lucru pe care-l recunoaște, încolo totul e străin, biroul, cărțile, tablourile, obiectele mici, aruncate într-o dezordine care respiră grabă și indiferență. Nora le privește și le întreabă pe toate.

Știe atât de puține lucruri despre omul care, plecând după o noapte de iubire, a lăsat în urma lui patrusprezece cuvinte scrise pe o bucată de hârtie! Și ea însăși își dă seama că a rămas o necunoscută pentru el. Simte în ființa ei atâtea lucruri ce n-au fost spuse, atâtea rezistențe care n-au cedat…

Pe birou era o agendă de avocat, un carton cu numere de telefon și o fotografie de fată tânără. Nora o privi câtva timp. Era blondă și purta un pulover negru, cu mâneci lungi și cu o inițială albă, sus, în stângă, ca un buzunar mic: un A oblic, de tipar.

V

PAUL ÎNCERCASE DE MULTE ori să-și amintească în ce împrejurări o cunoscuse pe Anna. Ar fi vrut să poată retrăi momentul exact în care cineva îi pusese față în față întrebându-i așa cum se întreabă de obicei: “Cum, nu vă cunoașteți?” Dar memoria lui nu reținuse acest moment și poate că lucrurile nici un se întâmplaseră așa. Anna se pierdea în mulțimea acelor figuri nesigure, pe care le cunoști “de pe stradă”, “din tren”, “de la Sinaia”, formule vagi care acoperă cu ceața lor prima strângere de mână, întâiul cuvânt schimbat.

Mai târziu, aflase dintr-un cuvânt aruncat la întâmplare că petrecuseră cândva o vacanță împreună, foarte aproape unul de altul, fără să se cunoască însă.

— Acum șase ani, când eram la Satu-Lung...

— Acum șase ani? Ești sigură?

— Da. În 1926. În august.

Paul revăzuse atunci, deodată, întreaga lui vacanță de la Cernatu, cele patru săptămâni de singurătate petrecute în micul sat brașovean, colțul de stradă de unde începea, fără tranziție, Satu-Lung și pe unde trecea, ca printr-un punct de frontieră, linia nevăzută dintre comune.

Revedea grupul de tinere fete și băieți, ce coborau dimineața dinspre Satu-Lung, dezordonați, gălăgioși, puțin provocatori, cu sentimentul că se află într-un oraș străin, în care nimeni nu-i cunoaște și nimic nu-i compromite: mâncau covrigi în plină stradă, se strigau pe nume în gura mare, se fugăreau de la un trotuar la altul, aruncau cu pietre în copacii de la marginea drumului – acei încântători meri de la Cernatu, cu trunchiul văruit până la jumătate și cu fructe verzi, lucioase.

Trecerea lor pe “promenadă”, un pod de lemn pardosind unul din trotuare, provoca în fiecare zi aceeași rumoare. Săsoaice scandalizate își făceau apariția la ferestre, copiii se opreau intimidați în fața porților, domnișoarele, de familie bună “din localitate”, care citeau sau lucrau pe bănci, abia îndrăzneau să ridice capul spre această bandă de nebuni, fetele desculțe, ciufulite, băieții fără haină, fără cravată…

Ostilitățile erau deschise între populația civilă din Cernatu și grupul din Satu-Lung în așa măsură, încât Paul, seara, când ieșea la plimbare, dacă o lua la stânga, pe lângă primărie, avea sentimentul de a păși într-o zonă de luptă, pe un teritoriu dușman.

Era de obicei ora de tenis a grupului. Terenul lor de tenis ajunsese celebru în întreaga regiune până la Dârste, până la Noua. Parii albi, dreptunghiurile de var, trase pe pământ, plasa bine întinsă la mijloc, gardul de sârmă ce înconjura întreg terenul, totul fusese făcut de ei, cu lucruri în parte aduse de la Brașov și în parte inventate pe loc, spre secreta vanitate a Satului-Lung și spre pizma mocnită a oamenilor din Cernatu.

Lui Paul îi plăcea să se oprească acolo, în fața gardului de sârmă, și să privească agitația rachetelor, bătaia regulată a mingii, rochiile albe ale jucătoarelor.

Într-o seară, o minge aruncată prea înalt trecuse peste gard și se oprise lângă el. O ridicase ca să o dea tinerei jucătoare care venise s-o caute.

— Poate că erai tu, Ann?

— Foarte posibil, dragul meu. Dintre toți, jucam cel mai mult. Jucam prost, abia atunci învățasem, dar mult.

Gândul că o zărise cu atâția ani în urmă, înainte de a o iubi, înainte măcar de a ști cine este gândul că fusese odată un moment în care se priviseră în ochi, în care își vorbiseră poate, el pentru a-i întinde mingea pierdută, ea pentru a-i mulțumi, gândul acesta îl înfiora. De la alba jucătoare înclinată un moment spre el cu racheta în mână, într-o seară de august 1926, ce distanțe fuseseră de străbătut până la această cunoscută, dureroasă Ann!

Vedea încă trenul municipal, care făcea curse regulate până la Satu-Lung, vagoanele galbene, locomotiva demodată, țipătul ei disproporționat în gările minuscule, trena de scântei, noaptea, când se întâmpla să întârzie la Brașov și să se întoarcă acasă cu ultima cursă…

Într-o astfel de noapte, trenul fusese oprit înainte de Noua, de grupul din Satu-Lung, care îi barase drumul, așezându-se pe șine și fluturând lanternele aprinse, hainele albe, eșarfele… Călătorii erau indignați, personalul de serviciu, lovit în demnitatea lui (“Un tren oprit ca o simplă căruță”), amenința cu procese-verbale și amenzi, toată lumea vocifera, dar ei parcă nici nu auzeau și poate că în realitate nici un auzeau. Veneau de la Râșnov, spunea unul din ei mai rezonabil, erau morți de oboseală și nu puteau pierde ultima cursă. Năvăliseră în vagoane, fără să țină seama de scandalul provocat.

Era târziu, călătorii erau somnoroși, trenul se golea, lumea coborâse la Dârste, la Turcheș, revolta se potolise… Dincolo de Turcheș nu se mai auzea decât tăcerea acelei nopți de august, acoperită rar de țipătul locomotivei. Atunci porniseră să cânte: era o romanță la modă, pe care o cântau lăutarii la Brașov, dar care acum, în acel ceas de noapte, în vocile lor tinere, căpăta o neașteptată melancolie.

Paul, aducându-și aminte de acel moment, ar fi vrut, așa cum un dirijor suspendă cu un singur gest toate instrumentele, lăsând să se audă doar vioara solistului, ar fi vrut să poată suprima în memoria lui vocile celorlalți, pentru a nu păstra decât, așa cum trebuie să fi fost în acea noapte de august 1926, vocea lui Ann.

“De ce nu te-am cunoscut atunci? spunea ea. De ce au trebuit să treacă atâția ani până să te întâlnesc? De ce n-a fost în seara aceea cineva care să-mi fi spus: Vezi domnul acela tânăr de lângă fereastră? Pe domnul acela ai să-l iubești într-o zi…

Și totuși, știu eu dacă nu a fost mai bine așa? Cred că nu m-ai fi iubit și cred că aș fi fost destul de proastă ca să nu-mi placi. Îmi plăceau bărbații care dansau bine, și tu dansezi atât de prost! Nu știi cât de mult m-am schimbat de atunci. Mă pieptănam prost, purtam rochii scurte, eram zăpăcită, eram nebună, eram… uite cum eram.”

Și luând de pe masă un creion de cărbune, desenă pe o hârtie de bloc o siluetă subțire de fată zăpăcită, cu picioarele în aer ca pentru o săritură, cu brațele deschise, cu părul fluturând în vânt. În câteva clipe, blocul era plin de imagini, care repetau aceeași siluetă de fată nebună, ce părea că-și transmite elanul săriturii de la imagine la imagine.

Din acest joc, ieși în câteva zile o întreagă serie de desene și acuarele, din care o parte fuseseră expuse în aceeași toamnă la salonul de Alb și Negru, iar celelalte aveau să ocupe mai târziu, în iarnă, un întreg perete din expoziția ei personală, toate purtând același titlu: august 1926.

Paul asistă cu stupoare la nașterea acestor imagini, pe care cărbunele ei părea că le înviază, le desprinde din propria lui memorie. Nu lipsea nimic: nici promenada de la Cernatu, nici terenul de tenis, nici trenul municipal, cu vagoanele lui galbene, nici acele minuscule gări pline de soare, în care aștepta câte o săsoaică tânără, cu o pălărie imensă de pai galben în cap și purtând o poșetă mare, lată, orășenească…

Multă vreme nu știuse nimic precis despre ea, deși o saluta pe stradă, ba de câteva ori se și întâmplase să schimbe câteva cuvinte împreună. Îl irita doar numele ei mic, acel pretențios Ann, când Anna ar fi fost un nume atât de liniștit.

Încerca acum, când iubirea lui devenise o așa de ascuțită suferință, să regăsească în amintire pe această Annă indiferentă și pierdută din primele timpuri, să fixeze în mici fapte din trecut apariția acelei tinere femei, pe care de-abia o cunoștea și care, pe atunci, nu-i putea face nici rău, nici bine.

Erau în memoria lui anumite teritorii calme, anumite zone de indiferență, spre care revenea, când imaginea de astăzi a iubitei i se părea intolerabilă. Se căznea să reconstituie fiecare detaliu al acestor vechi întâmplări și se întorcea spre ele cu îngrijorare, ca spre niște fotografii vechi, pe care i-ar fi fost frică să nu le găsească decolorate de timp.

Retrăia cu un sentiment de răzbunare anticipată ziua în care se întâlniseră la un cinematograf pe Bulevard. El era la casa de bilete, când cineva îl bătuse pe umăr. Era, spre mirarea lui, Anna, pe care nu o cunoștea destul de bine pentru un gest atât de familiar.

— Nu vrei să-mi cumperi și mie un bilet? ca să nu mai stau la rând.

Intraseră împreună în sală, dar el refuzase, aproape nepoliticos, rugămintea ei de a veni cu ea în primele rânduri, unde obișnuia să stea, din cauza ușoarei ei miopii.

— Iartă-mă, dar nu pot să stau prea aproape de ecran.

Și lăsând-o să-și continue drumul, se oprise pe la mijlocul sălii, bucuros că rămâne singur.

Ce departe, ce odihnitoare, ce neverosimilă era această întâmplare, acum, când, în orice sală ar fi intrat, gândul că și ea ar putea să fie acolo, însoțită poate de altcineva, îl tortura silindu-l să stea mereu la pândă pentru a recunoaște în obscuritate, în lungile șiruri de spectatori, capul ei blond, sclipind un moment sub lanterna unui plasator și pierzându-se pe urmă mai departe, în întunericul sălii…

Revedea de asemeni depărtata zi de ianuarie în care se întâlniseră în tren, venind de la Sinaia. El citea o carte, când Ann îi bătuse în geamul compartimentului.

— Ce surpriză! Mă credeam singură în tot trenul. Nu vii cu mine în vagonul-restaurant? Să luăm un ceai, să stăm de vorbă…

Refuzase plictisit, dând scuze vagi: prea multă lume în restaurant, preferă să rămână în compartiment, are de citit…

Pe vremea aceea nici un știa bine cum o cheamă.

Că este pictoriță nu aflase decât mult mai târziu și cu totul din întâmplare.

Era la un salon oficial (unul din primele saloane oficiale, organizate la Șosea), unde venise cu un prieten, și se opriseră în fața unui grup de acuarele în care îl surprindea un albastru strigător, puțin metalic, de “creion chimic”. Desenul era nesigur, nervos, încurcat în liniile lui capricioase, ca o scriere grăbită, dar cu neașteptate preciziuni de detaliu, ca și cam din când în când pensula s-ar fi oprit ca să pună un punct sau o virgulă într-o frază prea confuză. Aceste mici trăsături atente păreau să fie semnele ortografice ale unei misterioase scrieri.

Era un grup de “scene de stradă” – case, pomi, trăsuri – toate văzute de sus, și ceea ce părea mai curios în ele era tocmai punctul de vedere ridicat de la care fuseseră privite. Albastrul tare de anilină le dădea un aer de dimineață, cu mult soare, cu multă lumină.

— E amuzant și neserios, spuse Paul. De altfel am impresia că sunt lucruri pe care le-am mai văzut.

Se gândea la anumite tablouri de Raoul Duffy, câmpuri de curse, porturi pavoazate, imagini de aceeași dezordine copilăroasă.

Tocmai se pregăteau să treacă mai departe, când Anna, care era din întâmplare aproape de ei și pe care o și salutase în trecere, îl opri.

— Iartă-mă că sunt indiscretă, dar te-am auzit vorbind despre tablourile mele și aș vrea să-mi spui tot ce gândești.

— Cum tablourile dumitale? Pictezi?

— Nu știai?

Încercă să-și ceară scuze pentru dubla gafă de a-i fi arătat că o cunoaște atât de puțin, încât nici nu știe că e pictoriță, și de a fi spus, cu glas tare, lucruri neplăcute despre lucrările ei. Ar fi vrut să retracteze, să se explice, dar ea nu-l lăsă să termine.

— Te rog, nu continua. Mi-ai făcut o plăcere, și acum vrei să mi-o strici. Ești primul om pe care-l aud vorbind deschis despre lucrările mele. Aici toată lumea e drăguță cu mine și toată lumea îmi face complimente. E mai comod pentru ei, dar nu e deloc folositor pentru mine. Haide, spune-mi tot ce gândești. Și mai ales fii sever. Te rog să fii sever.

Vorbea fără cochetărie, cu ceva loial, serios în privire, ca o elevă care așteaptă să i se arate pe caietul ei de clasă unde anume a greșit.

Paul îi spuse încă o dată că el nu are nicio cădere să vorbească despre pictură, că de altfel tablourile ei îi plac, mai ales pentru acel albastru așa de curajos și pentru desenul ei spiritual, care are îndrăzneala să fie cu atâta nepăsare stângaci.

— E foarte frumos și îți mulțumesc, dar simt că păstrezi o rezervă, pe care nu vrei să mi-o spui. De ce? Ți-aș fi așa de recunoscătoare! Haide, încearcă să fi sincer.

El privi încă o dată, încurcat, acele tablouri, încercând să găsească un cuvânt just.

— Ei bine, pentru că insiști, uite: am impresia că sunt prea volubile.

Anna nu înțelese cuvântul, căci, desigur, dintre toate obiecțiile posibile, numai la aceasta nu s-ar fi putut aștepta.

— Nu-mi cere să-ți spun mai mult, se scuză Paul. Cred că n-aș putea. Am impresia că e ceva care gesticulează în tablourile dumitale. Sunt prea expansive, prea vorbărețe, prea familiare de la prima vedere… Dar, la urma urmelor, e ăsta un cusur?

Anna rămase o clipă pe gânduri. Pe urmă abia răspunse întrebării lui.

— Cred că da, și încă unul foarte grav. Știu eu dacă am să mă pot lecui vreodată? Sunt așa de vorbăreață, așa de neserioasă…

Abia atunci surâse, nu fără puțină tristețe.

Se întâlniră câteva luni mai târziu, în primăvară, într-o dimineață de duminică, la Snagov, unde Paul venise pentru câteva zile, invitat la vila unor prieteni. Se oprise cu ei, în treacăt, la mica mănăstire de pe malul lacului și o găsise acolo cu surprindere pe Ann, singură în biserica rece, cu un bloc de desen în mână.

— Nu te credeam atât de harnică.

— Nici un sunt. Am trecut cu totul întâmplător pe aici. Am venit la Snagov cu mai mulți prieteni, dar i-am lăsat pe lac, la pescuit, și eu m-am oprit un moment să revăd mănăstirea. Nu știu dacă o cunoști bine. Sunt unele lucruri fermecătoare.

Se îndreptase spre ieșire, și de acolo, din prag, întorcându-se cu fața spre interior, îi arătă pe peretele din față, la intrarea în naos, o frescă de culori stinse, dar cu un grup de femei admirabil. Prima femeie din dreapta era întoarsă spre celelalte cu o mișcare grațioasă, ce imprima stofei o cădere în falduri mângâietoare.

— Dar nu asta e tot ce îmi place mai mult aici. Vino, te rog, cu mine, să-ți arăt un lucru într-adevăr miraculos.

Îl luă de mână și-l duse după ea spre centrul bisericii, aproape de altar, de unde îi arătă, pe peretele advers, o altă frescă, o coborâre de pe cruce.

— Sunt aici câteva greșeli de perspectivă, care mă emoționează. Și uite, este în planul al doilea un bătrân care-și duce mâna la barbă, cu un gest – cum să-ți spun eu? — cu un gest de fiecare zi, familiar… E un gest laic și sunt atât de mirată că-l găsesc pe un perete de biserică!

Vorbea cu însuflețire, cu aprindere, deși în șoapte, căci între timp mica biserică se umpluse de vizitatori, dar străbătea prin cuvintele ei un accent de convingere, de emoție, pe care Paul nu i l-ar fi bănuit niciodată până atunci.

Se făcuse târziu, prietenii lui erau grăbiți să meargă la masă și, deși i-ar fi făcut plăcere să mai stea de vorbă cu ea, își ceru scuze că trebuie să plece.

— Mai rămâi, insistă ea. Peste douăzeci de minute trebuie să vie barca să mă ia pe mine și te conduc eu până la vilă.

Fu silit să refuze, dar se despărțiră cu promisiunea de a se revedea, promisiune politicoasă ca atâtea altele.

O revăzu totuși, nu multă vreme după aceea.

Paul ieșise de la tribunal, după o zi întreagă pierdută într-o sală mică, de ședințe, la o audiere de martori, într-un proces fără interes.

Ca pe vremuri la școală, zilele cele mai atroce din tribunal erau cele de primăvară. Îi făcea rău soarele tânăr care inunda străzile și pe care el îl privea ore întregi de la fereastra unei săli de ședință, îi făceau rău figurile șterse, livide, care se agitau pe culoare, oameni uzați care dormitau acolo pe bănci, într-o lumină galbenă, prăfuită de arhivă.

Se oprise pe stradă, buimăcit de soare, și închise un moment ochii. Se simțea murdar, hainele i se păreau grele, gulerul – moale, cravata – strâmbă. Ar fi vrut să se scuture ca de funingine după un drum lung cu trenul. Ducea cu el miros de arhivă, și pe buze – un gust de hârtii vechi, îngălbenite.

O luase încet, cu pași grei, prin dosul tribunalului. Se simțea bătrân, și toată lumea care trecea pe lângă el i se părea tânără. Servieta atârna greu, ca de plumb. Dacă nu s-ar fi jenat, ar fi lăsat-o un moment jos, cum lasă un hamal povara ca să se odihnească.

Pe Sfinții Apostoli, dincolo de Apolodor, tresărise, zărind la câțiva pași de el un lucru cu totul neașteptat: agățată băiețește de gratiile unei porți de fier, peste care treceau, înalte, câteva crengi de liliac, o fată se lupta să rupă o creangă.

Paul se opri locului, de teamă să nu o sperie, și se ascunse după un felinar, de unde putea privi fără să fie văzut.

Ar fi putut crede că e o școlăriță dacă n-ar fi fost îmbrăcată cu o eleganță de doamnă. Purta un taior gri, o pălărie gri cu boruri albastre, pantofi de antilopă albastră. Pe parapetul de piatră al porții, o poșetă din aceeași antilopă ca și pantofii fusese probabil lăsată jos, pentru a-i permite să aibă mâinile libere.

Paul o recunoscu fără greutate pe Ann, dar îi venea greu să creadă că este ea. Înălțată în vârful pantofilor pe parapetul de piatră, cu o mână agățată de gratiile porții, cu cealaltă se lupta să rețină creanga de liliac, prea înaltă. Foile taiorului se ridicau mai sus de genunchi, doi genunchi rotunzi, delicați, de adolescentă.

Strada era goală, dar dintr-o clipă într-alta putea trece cineva, dacă nu chiar proprietarul prădat. Creanga cedă în sfârșit, o creangă mare cu buchete dese, violete. Fata sări pe trotuar, fără grabă, fără emoție, se scutură ușor pe mâneci, își luă poșeta, privi în sus pe stradă, și pe urmă, cu creanga de liliac în brațe, cu capul ei blond ascuns în flori – doar fruntea ridicată puțin deasupra lor – porni în sus, bravă, cu pasul ei mic, decis.

Paul o privi cum se depărtează și i se părea că rămâne în urma ei o trenă de lumină. Se simțea și el mai tânăr, anotimpul, pe care îl uitase, era regăsit, mica nebunie a fetei aducea puțină inconștiență, puțină lumină în toată acea zi. Ar fi vrut să fugă după ea, să-i mulțumească, să-i sărute mâna, dar o lăsă să treacă netulburată colțul și să dispară.

Totuși, simțea nevoia să-i trimită un cuvânt de simpatie, primul de când o cunoștea. Își aminti că prin apropiere, în Piața Senatului, era o florărie. Intră acolo și cumpără tot liliacul, cât se găsea, spre stupoarea vânzătorului, care îl întreba, fără ironie desigur:

— Dacă mai aveți nevoie, vă mai putem aduce.

În mai era nespus de ieftin, și cu cele câteva sute de lei, pe care le avea la el, Paul cumpără o grădină întreagă, pe care i-o trimise lui Ann cu frunze cu tot și cu câteva cuvinte scrise în grabă, pe o carte de vizită.

“Altă dată când vrei liliac, fii mai prudentă. Dacă ai nevoie de avocat (articolul 306 și 308 codul penal: «Acela care va lua într-ascuns un lucru al altuia săvârșește un furt. Furtul se va pedepsi cu închisoare de la 15 zile până la 2 ani…»), îți stau la dispoziție.”

“Nu știi ce rușine mi-e de dumneata”, îi spunea Ann a doua zi, primindu-l la ea acasă. “Dacă aș fi știut că mă vezi, cred că aș fi înghețat acolo, cu mâinile pe poartă. Ești un om de care mi-a fost totdeauna puțin frică. Nu știu de ce, nu mă întreba de ce.”

Casa era plină de liliacul trimis în ajun. Cât nu încăpuse în vasele de flori, era pus în carafa de apă, în pahare, pe masă, pe etajere, la fereastră.

— Am să-l păstrez mereu, aici. Când s-o vesteji, am să pun altul în loc. Și poate că nici nu se vestejește.

Purta o rochie simplă, bleumarin, cu guler alb, ceea ce îi dădea un aer de școlăriță.

— Ești într-adevăr așa de tânără?

— Ești într-adevăr așa de bătrân? Mi-e frică de dumneata. Totdeauna mi-a fost frică de dumneata. Ești atât de încruntat, atât de absent! Când mă saluți pe stradă – și nici un mă saluți totdeauna – am impresia că nici un mă vezi.

Vorbea repede, temându-se, parcă, de tăcerea lui. Își dusese mâinile la piept, școlărește, ca să-și reprime gesturile, lucru care îi dădea, o dată mai mult, un aer de fată de școală.

— Mi-e greu să cred că ești aici. M-am gândit de atâtea ori că ai putea să vii, dar niciodată n-am îndrăznit să sper. Știu atâtea lucruri despre dumneata. Știu cărțile pe care le citești. Știu cu cine ai fost vara trecută la Balcic. Știu că joi seara ai fost la Filarmonică și ai plecat în pauză. Nu vrei să fim prieteni? Nu vrei să încercăm? De câte ori pictez ceva, mă întreb: lui i-ar plăcea? de câte ori citesc o carte, mă întreb: el ce ar crede? Aș vrea să te văd mai des. Mi-e necaz pe gesturile mele prea vii, pe felul meu de vorbă, așa de neserios. Aș vrea să crezi că sunt mai puțin zăpăcită decât par, mai puțin superficială… Îți promit că voi fi o prietenă cuminte, care nu întreabă, care nu cicălește. Vino când vrei. Sau mai bine, pentru început, hai să fixăm o zi pe săptămână în care să vii totdeauna. O să încercăm câtăva vreme. Dacă va merge – bine; dacă nu, renunțăm.

În amintirea acelei zile, liliacul rămăsese singura lor floare.

Mai târziu, în iarnă, Paul se oprise cu uimire, într-o zi de ianuarie, în fața unei vitrine de florărie, în care zărise câteva crengi albe de liliac. Nu știuse până atunci că se pot găsi în plină iarnă și i se păreau, dincolo de geamul înghețat, ireale.

Le mângâia totdeauna cu timiditate, temându-se, parcă, să nu se desfacă sub degetele lui. Liliacul alb de iarnă nu avea aroma violentă a celui de primăvară, ci un miros slab, stins, ca o răsuflare, ca un fum.

Dacă se întâmpla să fie certați, era de ajuns să trimită sau să primească o creangă de liliac, pentru ca, fără cuvinte și fără explicații, o despărțire de câteva zile să ia dintr-o dată sfârșit. Liliacul era pentru amândoi o superstiție, care îi dezarma, care îi ajuta să se regăsească.

Nu putea pe atunci bănui că va exista într-o zi o altă Ann, pentru care acele flori albe își vor fi pierdut întreg înțelesul, ca un obiect fără nume, fără amintiri.

Primele zile ale iubirii lor se petrecuseră la Sibiu, oraș pe care nu-l cunoștea niciunul din ei.

— Mi-e indiferent unde, dragul meu. Undeva unde să fiu singură cu tine, câteva zile. Pe urmă, oricum ai să mă lași.

— De ce?

— Pentru că nu mă iubești.

El nu răspunsese nici da, nici nu – și de altfel ea părea că nici nu așteaptă un răspuns.

Sibiul îl aleseseră în ultimul moment, în gară, pentru că primul tren care pleca era spre Sibiu.

Totul o încânta în orașul transilvănean: străzile largi, vitrinele prăvăliilor, firmele nemțești, dialectul săsesc, masa la restaurant, lista cu feluri de mâncare pe care nu le cunoștea și din care alegea la nimereală, închizând ochii și oprindu-și degetul pe listă: “Să vedem ce o fi asta”.

Dimineața, când se trezea din somn, îi plăcea să privească de la fereastra hotelului copiii care treceau spre școală cu ghiozdanele pe spate, săsoaicele opulente care se întorceau de la piață cu coșurile în mână și se opreau la un colț de stradă, câte trei-patru, vorbind cu aprindere, obloanele prăvăliilor, care se ridicau uruind… Totul i se părea onorabil și sever.

— Suntem singurii oameni care se iubesc în orașul ăsta, spunea ea.

Și pe urmă, ca și cum abia în acel moment și-ar fi dat seama că e goală, alerga cu o tresărire de alarmă înapoi în pat, ca să se ascundă, ca să se acopere. Era albă, așa de albă, încât, goală fiind, părul ei blond părea că se decolorează sub lumina trupului gol.

Când cobora în holul acelui mic hotel de provincie, o intimidau privirile respectuos intrigate ale oamenilor de serviciu și ale funcționarilor, căci tinerețea ei aducea acolo o undă de mister, poate chiar de scandal.

Era fericită de tot ce vedea. Se plimba toată ziua în acele delicioase tramvaie sibiene, de la “Orașul de sus” la “Orașul de jos”, și o amuzau chipiul taxatorilor, ca al ofițerilor austrieci în operetele vieneze, rochiile greoaie ale săsoaicelor, rochii de provincie, cu agrafe, cu flori, cu noduri. Dacă ar fi avut un bloc de hârtie cu ea, ar fi desenat, căci găsea pretutindeni motive de desen.

Cu un desen – cu unul singur – tot se întorsese de la Sibiu. Erau la o masă, pe trotuar, în fața unui restaurant, la ora prânzului, când tocmai ieșeau copiii de la școală. Trecea un grup de fetițe prin fața lor, și Ann o oprise pe una din ele, întrebând-o cum o cheamă.

„Ingrid“, răspunsese ea, puțin speriată, iar colegele ei adăugaseră cu mai mult curaj: “Ingrid Schreiber”.

Ingrid era blondă, avea cozi împletite pe spate, o șapcă albastră trasă băiețește pe frunte și doi ochi oblici, care dădeau figurii ei de înger saxon o ciudată grație de mică tătăroaică dobrogeană.

— Ingrid, ți-a spus cineva cât ești de frumoasă? Dă-mi o hârtie și un creion din ghiozdanul tău. Vreau să te desenez.

Ingrid era și speriată, și mândră, iar Ann prinsese acolo într-o schiță grăbită acest aer de copil uimit, schiță care la întoarcere avea să devină un portret în ulei, pus în camera lui Ann, deasupra patului, de unde ea avea să privească mai departe, cu aceeași privire nedumerită, lucruri încă neînțelese.

Unde era acum această Ann din primele timpuri ale iubirii lor?

Era pe atunci gata oricând să-l primească sau să vie la el, să accepte o chemare sau un refuz, să-și facă într-o clipă valizele când pe neașteptate el venea s-o ia într-o călătorie de câteva zile, sau, dimpotrivă, să și le desfacă, atunci când tot pe neașteptate, și fără s-o întrebe, el renunța la o plecare de mult plănuită și care între timp devenise pentru ea o copilăroasă bucurie.

— Tu nu întrebi niciodată nimic, Ann?

— Pentru că nu aș avea, dragul meu, decât o singură întrebare de pus – “de ce nu mă iubești?” – și pe asta, vezi, nu vreau s-o pun.

Cum dintr-o iubire, începută așa de ușor (căci, blondă cum era, fără mistere și fără secrete, Ann părea tipul predestinat al unei iubiri ușoare), avea să ajungă la această suferință era pentru el inexplicabil.

Ultimul ei surâs, ultimul ei gest îi erau cunoscute – și totuși trebuia să vie o zi în care fiece surâs să fie o enigmă, fiece cuvânt – o taină; trebuia să vie un timp în care simplul fapt de a o zări să devină un lucru greu, de multe ori imposibil, un timp în care avea să cutreiere nopți întregi din restaurant în restaurant, din bar în bar, cu speranța că o va găsi în sfârșit și o va vedea, fie numai o singură clipă.

Când o regăsea totuși pe vechea Ann, când se întâmpla să revină iubitoare spre el (“Ești un prost, și eu tot numai pe tine te iubesc”), când o vedea agitându-se goală prin casă, aruncându-și lucrurile și nemaiștiind unde să le găsească, o oprea într-una din pozele ei comice, ciufulită, cu părul căzându-i pe frunte, cu un ciorap pe braț și cu celălalt aruncat pe umeri ca o eșarfă și știind prea bine că fata aceasta zăpăcită și scumpă este totuși pierdută și că a doua zi va reîncepe aceeași suferință, o privea îndelung: “Lasă-mă, Ann, să văd cum arată o femeie fatală”.

Erau nenumărate lucruri pe care la început abia le vedea, cu un fel de nepăsare amuzată, dar pe care mai târziu – fără să știe exact când și de ce – începuse să le observe cu o chinuitoare neliniște. Îl irita cât de multă lume cunoaște Ann.

Intrarea ei într-un restaurant era salutată de zeci de priviri, care se întorceau în același timp spre ea, cu ceva indiscret, insistent.

— De unde cunoști tu atâta lume? Cine e tipul care a trecut?

Răspunsurile ei erau de obicei vagi, evazive. “Nu știu cine e. Vine pe la expoziții.” Paul vedea totdeauna dincolo de această impreciziune mari enigme de dezlegat.

Mai dureroase însă erau răspunsurile ei precise, spuse cu indiferență.

“L-am cunoscut acum trei ani, în tren spre Budapesta.”

Paul vedea vagonul de dormit, culoarul cu lumini albastre, Ann lângă fereastră stând de vorbă cu tovarășul ei întâmplător de călătorie; o auzea parcă râzând (căci râde, vai! atât de ușor…) când o zguduitură mai puternică o arunca în brațele lui. Vedea așternutul alb al paturilor, prin ușile rămase deschise, culoarul pustiu, trecerea ei dintr-un compartiment într-altul, în plină noapte… își amintea cu câtă ușurință îi cedase lui pe vremuri – și îl scandaliza în amintire. Ar fi vrut să-i fi rezistat mai mult atunci, pentru ca acum să poată crede că pentru ea a se culca sau nu cu un bărbat nu era deloc un lucru fără importanță.

În fiecare privire străină care se îndrepta spre Ann, în fiecare salut, i se părea că e o amintire, o chemare. Era furios că din politeță trebuie și el să răspundă acestor saluturi, semne ce treceau deasupra lui ca niște telegrame cifrate, pe care le interceptezi fără să le poți citi, căci nimeni nu-l putea asigura că fiecare nou salut nu purta un mesaj, o aluzie sau o propunere: “îți amintești?” sau “Te aștept”.

Vernisajele Annei aduceau în sălile de pictură o lume nouă: figuri de bar, figuri de curse, figuri de premieră, și a doua zi în ziare, la rubrica mondenă, se publicau fotografii și nume de la “cel mai strălucit vernisaj al anului”.

Tablourile ei se vindeau prea bine, lucru pe care la început Paul nu-l remarcase, dar care mai târziu, când, fără să vrea, începuse să cunoască mai de aproape “bursa” tablourilor, i se păru neliniștitor. Când un tablou de Margareta Sterian sau de Cornelia Babic se vindea cu trei sau patru mii de lei, când Iorgulescu-Yor, care avea totuși reputația de a “ține la preț”, vindea o pânză de 30/50 cu 5 000 de lei, iar una de 50/70 cu 8 000, tablourile lui Ann obțineau prețuri pe care numai un Iser sau un Petrașcu le puteau cere.

Rămăsese celebru între pictori un mic Balcic albastru, agreabil desigur, dar nu extraordinar nici față de celelalte lucrări ale ei – și pe care ea îl vânduse cu suma fabuloasă de 50 000 de lei.

Când se întâmpla să expună într-o expoziție colectivă, la Salon, la Grupul nostru, tablourile ei se distingeau ușor de celelalte, prin acel carton alb, care dă prestigiu și lumină unui tablou: “reținut”.

Paul se jena de repeziciunea cu care, din primele zile, aceste cartoane albe înfloreau în colțul pânzelor ei, în timp ce ceilalți pictori aveau atâtea greutăți până să-și plaseze tablourile, ba uneori rămâneau cu ele nevândute până la închiderea expoziției.

Ar fi vrut ca Ann să aibă puțină discreție în satisfacția ei, puțină nepăsare în succes, dar odată, când încercase să o facă a înțelege acest lucru, își atrăsese din partea ei un răspuns zdrobitor: “Ce? Vrei să-mi fie rușine că am succes?”

Cu atât mai zdrobitor răspuns, cu cât el tocmai acest lucru i-ar fi cerut: să-i fie puțin rușine de succesele pe care le are.

Ann își pierduse cu totul timiditatea ei de pe vremuri, îndoiala cu care începea un tablou, frica de școlăriță cu care aștepta o impresie. Avea acum o adevărată artă de a-și plasa tablourile, de a-și folosi relațiile, de a simți într-o nouă cunoștință un client posibil.

“Client” era cuvântul care revenea mai des în limbajul ei, și pe Paul îl îngrozea dublul înțeles al vorbei.

“Ce fel de client?” o întrebase odată cu brutalitate, privind-o drept în ochi. Ea se clătinase sub oribila injurie, ca pălmuită, și izbucnise într-un plâns zguduit, disperat, pe care el abia reuși să-l potolească, cerându-și iertare, plin de remușcări și totuși fericit că plânsul ei așa de sincer, așa de copilăros, dezmințea bănuielile și temerile lui.

Erau zile în care Ann devenea de negăsit. Toate insistențele lui de a o întâlni se loveau mereu de același cuvânt, pe care ea îl spunea puțin sentențios, ridicându-l ca pe un scut: “întâi pictura!”. Nimic n-o apăra mai bine, nimic n-o ascundea mai mult.

“Astă-seară nu sunt liberă. Am o întâlnire de afaceri: un client cu care tratez să-i vând florile albastre.”

Luase obiceiul de a-și întâlni clienții la ea acasă sau în oraș, la restaurant, la o masă de bar, și nu la expoziție, pe unde venea de altfel rar, numai în treacăt, ca să fumeze o țigară, ca să schimbe câteva cuvinte, în rochie de stradă, fără să-și scoată pălăria, în vizită.

Paul încercase să o convingă că prestigiul ei de artistă pierde prin acest exces de familiaritate cu publicul.

— Înțelege, dragă Ann, nu-ți vorbesc ca un om gelos, ci ca un prieten îngrijorat. Un artist nu are dreptul să facă publicului concesiile pe care le faci tu cumpărătorilor. Trebuie să fie mai puțin abordabil, mai mândru, mai orgolios, mai singuratec.

Ea asculta cu luare-aminte și părea că aprobă tot, că înțelege tot, dar când de la considerațiile de ordin general despre îndatoririle artistului “adevărat” el trecea la propuneri concrete (și aici prietenul dezinteresat nu-l mai ascundea prea bine pe amantul gelos) și când îi cerea să renunțe la întâlnirea fixată și să-i telefoneze amatorului că dacă ține cu adevărat să cumpere “florile albastre” n-are decât să treacă a doua zi dimineață pe la sala Dalles, între 11 și 12, ea nu mai era dispusă să-l asculte și îl întrerupea scurt:

— Ce? Vrei să-mi zdrobești cariera?

„A zdrobi cariera” era o expresie care apărea pentru prima oară în limbajul lui Ann. Paul cunoștea prea bine acest limbaj pentru ca schimbările de vocabular să nu-l neliniștească. De unde veneau aceste cuvinte noi, care răsăreau deodată în vorbirea ei, ca niște ecouri dintr-o viață pe care el nu o cunoștea și din care nu străbătea până la el decât un cuvânt scăpat din neatenție?

S-o asculte vorbind pe Ann fusese pentru el în primele timpuri o plăcere plină de surprize. I se păruse la început că e foarte vorbăreață, dar cu vremea observase că volubilitatea ei era făcută mai mult din gesturi și zâmbete, dintr-o alternanță de scurte exclamații și scurte tăceri, care dădeau vorbirii ei un aer de agitație continuă.

“Ce sintaxă curioasă ai tu, dragă fată!” spunea el, amuzat de construcțiile ei de frază. Ceva dintr-o veche manie de latinist se trezea în el ca să studieze gramatical micile ei discursuri.

Vorbea cu fraze simple, pe care însă le complica o ploaie de interjecții și întrebări – da? nu? vezi? știi? vrei? — ca o serie de bemoli și diezi într-o gamă cu variațiuni, ceea ce făcea din cea mai simplă povestire a ei un lucru palpitant, cu ridicări și scăderi de ton, cu inflexiuni de voce cu întoarceri subite în privire. Ceva mirat, ceva surprins era în toată vorbirea ei, ca și cum s-ar fi luptat cu replici pe care numai ea le auzea și cărora, trebuia să le răspundă pe rând, ca un jucător de șah angajat în mai multe partide deodată. Și tot ca un jucător de șah care în anumite situații confuze recurge la unele mișcări tip, de așteptare – a deplasa fără utilitate un pion, sau a mișca un turn pe o linie moartă – avea și ea unele expresii uniforme, pe care le repeta aproape mecanic, fiindcă nu spuneau nimic și îi erau la îndemână, ca niște vechi gesturi obișnuite, care de mult își pierduseră sensul lor de la început: “Asta e cu totul altceva”, “Totul e posibil”, “Știu și eu ce să mai cred?”.

Ann primea cu ușurință cuvinte și expresii pe care le auzea uneori întâmplător și care pe urmă rămâneau în vorbirea ei obișnuită, la început în glumă poate, pe urmă însă dintr-o adevărată neputință de a le uita, până ce se stabileau definitiv în argoul ei personal.

La Sibiu, opriseră într-o dimineață pe un trecător ca să-l întrebe dacă muzeul Bruckenthal, unde voiau să meargă, era departe. “Departe, da’ nu cine știe ce”, fusese răspunsul – și acest fel de aproximație o amuzase pe Ann atât de mult, încât o repetă câteva zile în șir, cu toate prilejurile posibile: mâncarea era bună, “da’ nu cine știe ce”, apa în baie era fierbinte, “da’ nu cine știe ce”, noaptea era înstelată, “da’ nu cine știe ce”. La început spunea acest lucru râzând, ca și cum ar fi subliniat cuvintele, dar cu vremea intenția ironică se șterse, ba chiar dispăru de tot, iar acest “da’ nu cine știe ce”, care câtva timp avusese ceva comemorativ (ca și cum i-ar îi spus indirect lui Paul: “Îți aduci aminte, la Sibiu”), deveni nu numai una din locuțiunile ei cele mai întrebuințate, dar modul ei preferat de a nuanța o opinie, de a exprima o rezervă.

Fusese la început, în primele timpuri ale iubirii lor, una din bucuriile lor reciproce să-și descopere unul altuia anumite ticuri de gest sau de vorbă, care pentru cealaltă lume, care îi cunoștea mai demult, deveniseră poate prin repetare și obișnuință imperceptibile, dar care, remarcate pentru prima oară, aveau ceva eu totul neașteptat.

“Ce curios te încrunți tu!” observase din primele zile Ann și încercase să-l imite, lăsând sprânceana stângă în jos și ridicând-o pe cea dreaptă, foarte arcuită, lucru pe care la început nu-l reușea decât trișând puțin și deschizându-și mare ochiul drept, cu două degete, ca și cum ar fi vrut să fixeze în arcada lui un monoclu.

Erau o sumă de gesturi mărunte, pe care mai întâi le observase la el, în glumă, cu tandrețe ironică și le imita râzând, ca și cum ar fi vrut să-l dezvețe de ele, dar care, cu trecerea timpului, intrau pe nesimțite în propriile ei deprinderi. Paul asistase, la început indiferent, sau cel mult amuzat, dar mai târziu cu o emoționată mirare, la această insensibilă transmisiune de gesturi și cuvinte pe care le regăsea în limbajul lui Ann, puțin modificate de mișcările sau de pronunțarea ei, ca și cum ar fi fost adaptate la registrul ei vocal, ca o arie de bărbat retranscrisă pentru voce de soprană. Erau aceleași cuvinte, aceleași gesturi, dar de își păstrau multă vreme un aer particular, de parcă ar fi fost imprimate în vorbirea lui Ann cu litere speciale, detașându-se în frază ca un citat dintr-o limbă străină, ca un proverb pus între ghilimele, până ce aceste ultime rezistențe cădeau și ele, iar gestul sau cuvântul care fusese până atunci pentru Ann un fel de neologism era pentru totdeauna încorporat în vocabularul ei curent.

Ea îl făcuse pe Paul pentru prima oară atent asupra obișnuinței lui de a repeta, două câte două, expresiile de afirmație sau negație: “evident - evident”, “în niciun caz - în niciun caz”, “absolut exclus - absolut exclus”.

“Cât de puțin mă supraveghez, gândise atunci Paul, dacă ani de zile am putut vorbi în felul acesta fără măcar să bag de seamă! A trebuit să vie Ann ca să observe.”

De câte ori într-o frază a lui revenea acel dublu “evident - evident”: ea îl sublinia cu o explozie de râs.

“Nu te supăra, dragul meu Paul, că râd. Ți-am spus că mi-e puțin frică de tine și – ce vrei? — când descopăr o copilărie ca asta, parcă mă tem mai puțin, parcă mă apropiu mai mult. Aș vrea să ai o mie de defecte mici, aș vrea să vorbești cu r, aș vrea să nu-l poți pronunța pe s. Aș vrea să pot râde de tine, dragul meu, înțelegi?”

Dar fără să știe cum, ea însăși se deprinse mai târziu să vorbească în felul lui, și printre primele lucruri pe care le împrumutase de la el fusese tocmai această manieră de a întări, prin repetare, anumite cuvinte și exclamații, confirmând sau negând ceva. Vorbirea ei era acum plină de

“evident - evident”, “nici vorbă - nici vorbă”, “imposibil – imposibil”, pe care dacă el le spunea oarecum mașinal, din neatenție, ea le pronunța cu un accent bătăios, de convingere, de intransigență, ceea ce le sublinia și mai mult.

Erau unele cuvinte care dispăreau uneori din expresiile lui curente și care, după o trecere de timp, apăreau din nou, dar de astă dată nu în vocabularul lui, ci al ei, așa cum la munte un izvor poate intra sub pământ, pentru ca după un lung drum subteran să iasă din nou la suprafață, cu totul în altă parte însă. Pe buzele lui Ann, cuvinte uitate de el căpătau o nouă viață, iar în mâinile ei vioaie, gesturi pe care el le părăsise cândva reînviau cu un fel de fidelitate automată, care mai târziu avea să supraviețuiască poate iubirii lor sfârșite.

“Cu niciun preț, cu niciun preț nu mai vreau să te văd”, îi scrisese ea odată, după o ceartă, dar acel dublu “cu niciun preț” purta parcă în el însuși propria lui dezmințire, căci în timp ce Ann era convinsă că se vor despărți, limbajul ei păstra, ca pe un gaj de fidelitate, acel tic de a repeta două câte două cuvintele și în care, fără voia ei, stăruia amintirea lui Paul.

Dar apăreau alteori cuvinte și expresii noi, pe care el le auzea pentru întâia dată și pe care le reținea alarmat, întrebându-se de unde vin și bănuind că dincolo de de se ascunde o întreagă lume de întâmplări, de aventuri, de taine, pe care ar fi vrut să le descifreze.

În ultima vreme mai ales, vocabularul lui Ann suferise nenumărate mici inovații, și după fiecare despărțire mai lungă – fie că erau certați, fie că el trebuia să plece în provincie pentru diverse procese, fie, în sfârșit, că ea era prea ocupată cu lucrul – când se regăseau, el descoperea cu dezolare noi schimbări în felul ei de vorbă, noi gesturi sau noi cuvinte.

“E rulant”, spunea Ann de la un timp când ceva i se părea excesiv de comic, și atunci dădea capul pe ceafă, râzând zgomotos, cu toată gura deschisă. Și cu insistența ei copilăroasă de a repeta un cuvânt nou, pentru că o amuza să-l audă, așa cum ar fi amuzat-o să deschidă și să închidă de nenumărate ori o brichetă sau o pudrieră nouă, spunea de zeci de ori pe zi, despre orice lucru, despre orice prostie, “e rulant”, “e rulant”, “e rulant”… De fiecare dată, Paul tresărea străpuns, căci i se părea că dincolo de această vorbă e o privire de bărbat, bărbatul de la care Ann va fi deprins noul ei cuvânt preferat. Era tentat s-o întrebe, ca și cum ar fi văzut în degetul ei un inel necunoscut: “Spune! De unde îl ai? Cine ți l-a dat?”

Era în argoul ei de pictoriță o expresie care la început îl încântase, dar care mai târziu, printr-o secretă deviere de sens, îi devenise de nesuportat: “Mă duc la motiv”.

“A se duce la motiv” însemna pentru Ann a regăsi un anumit loc, unde să-și fixeze șevaletul, a regăsi un anumit punct dinainte fixat – un pom, o casa, o piatră - care îi delimita “pe teren” peisajul pe care începuse să-l picteze.

“Motivele” Annei erau de nepătruns. Uneori, primăvara mai ales, sau spre sfârșitul toamnei, la începutul lui martie sau la sfârșit de octombrie, când era prea devreme sau prea târziu ca să plece la Balcic, îl ruga pe Paul, dar asta cu totul în primele timpuri ale dragostei lor, când ea avea sentimentul că-i cere astfel o mare favoare, îl ruga să iasă cu ea afară din oraș, dincolo de Herăstrău, sau și mai des, pentru că locurile erau mai puțin cunoscute, dincolo de Filaret, dincolo de moara lui Ciurel, în căutare de “motive”.

— M-am săturat să lucrez în casă. Vreau să ies la câmp. Vino cu mine, să găsim ceva de pictat.

Erau lungi plimbări de recunoaștere, dincolo de calea ferată, dincolo de ultimele bordeie ale Bucureștilor, pe câmpul abia dezghețat de martie, sau negru-ruginit de octombrie. Ținutul părea cu totul necunoscut, și dacă n-ar fi fost avioanele care se ridicau și coborau dinspre Băneasa, zburând jos, aproape de pământ, cu motorul uruind ca o uzină, ar fi putut crede că sunt undeva, foarte departe de București.

Câțiva salcâmi strânși laolaltă făceau un început de pădure, o apă răsărită nu se știe de unde – poate din ultimele zăpezi topite, poate din ultimele ploi de toamnă - părea un afluent rătăcit pe drum.

Paul nu izbutise niciodată să înțeleagă pentru ce rațiuni ascunse Ann alegea un loc și nu altul, pentru ce acolo unde el nu vedea nimic deosebit ea se oprea deodată din mers, privind eu un fel de atenție îngrijorată un punct pentru el invizibil, pe care îl indica cu un gest decis: “Aici”.

— Ce e aici, Ann?

— Noul meu motiv.

Revenea în zilele următoare singură, cu instrumentele de lucru, dar spre seară Paul venea să o ia acasă, căci se făcea întuneric devreme și, cum ar fi fost prea scump să țină toată după-masa cu ea pe câmp un taximetru, trebuia să se întoarcă o bună bucată de drum pe jos. Trecerea lor seara prin mahalale producea oarecare senzație și, ca pe vremuri la Cernatu, gospodinele ieșeau în prag, și copiii se opreau din joc, ca s-o privească pe această fată blondă, cu pantaloni băiețești (căci purta șort și bluză de sport sau, când era frig, un trening albastru de lână), care își ducea în spinare șevaletul, cutia de culori, scaunul de pânză, lăsându-l pe Paul să-i ducă cel mult un pled, un termos cu ceai cald sau o pungă cu fructe. Uneori, pentru că nu găseau în drum o mașină liberă – sau pur și simplu pentru că-i plăcea lui Ann să braveze lumea, să simtă în jurul ei o mică rumoare scandalizată – îl convingea pe Paul să se întoarcă până în centru cu tramvaiul sau cu autobuzul, ba chiar, pentru ca scandalul să fie întreg, luau bilete de corespondență și așteptau pe trotuar, la una din stațiile din centru, la Carpați, la strada Regală, să le vină tramvaiul.

“Vreau să te compromit, vreau să știe toată lumea că ne iubim, vreau să nu mai poți scoate capul în lume”, spunea Ann când îl vedea pe Paul jenat, neobișnuit să înfrunte privirile intrigate ale trecătorilor, pe care ea, dimpotrivă, le suporta cu bravură, ba chiar le și provoca puțin.

E adevărat însă că mai târziu, printr-o totală schimbare de idei asupra lucrurilor care se cuvin sau nu se cuvin și printr-o subită grijă de onorabilitate, Ann suprimase cu totul asemenea aventuri și nu numai că i s-ar fi părut de prost gust să meargă cu șevaletul în tramvai, dar îi și interzicea lui Paul să mai vină seara pe câmp, ca să o ia de la lucru, fiindcă – spunea ea – e la urma urmelor penibil să umble mereu cu el, pe străzi mărginașe, mai ales că ar putea să o vadă camarazi de ai ei, care întâmplător s-ar fi întors de la lucru prin același cartier.

Astfel, “a merge la motiv” încetase a fi, ca altădată, un prilej fericit de întâlnire, ba chiar devenise un obstacol, cu atât mai greu de înlăturat, cu cât Ann obișnuia să invoce acum munca ei, arta ei și argument ultim: “cariera” ei.

“Mâine nu te pot vedea: mă duc la motiv” sau “Iartă-mă că n-am fost ieri: am fost la motiv” erau explicații fără replică posibilă.

Paul încerca să afle pe unde se găseau acum “motivele” Annei, dar ea nu-i dădea decât foarte vagi indicații (“Știi? nu sunt încă decisă, ezit, o să văd…”), și chiar dacă uneori, din neatenție sau indiferență, îi spunea cu oarecare preciziune locul unde se afla actualul ei motiv (“Uite, spre Filaret, dincolo de casa galbenă, unde am căzut eu — ții minte? — toamna trecută, când mi-am rupt catarama de la pantoful de antilopă”), el știa prea bine că ar fi inutil s-o caute, pentru că nu o va găsi și pentru că a doua zi ea se va mira foarte sinceră: “Cum? ai fost? Vai, ce prost ești… m-a durut capul… m-am răzgândit în ultimul moment… nu m-am putut duce… nu ți-am spus să nu vii?”

Motivele Annei deveniseră pretexte, și “a merge la motiv”, era acum forma ei cea mai comodă de a minți.

Nu o văzuse de o săptămână, când, într-o dimineață aruncându-și ochii pe un ziar, numele ei, deși tipărit cu litere mici, la o rubrică de informații, se desprinse singur din toată pagina. Era o notă despre pavilionul românesc la expoziția din Liege din 1934, un fel de comunicat oficial al Comisariatului Expoziției, prin care se anunța că pictorii și sculptorii însărcinați cu decorarea interioară a pavilionului vor pleca, cinci zile, “sâmbătă, 12 mai a.c., orele 9.50”, spre Bruxelles. Intre cei câțiva decoratori aleși era și Ann.

Paul crezuse că era o greșeală, căci nu-și putea imagina că Ann l-ar fi lăsat să afle un lucru atât de important din ziare și nici că în preajma unei plecări atât de apropiate ar fi lăsat să treacă o întreagă săptămână fără să-l vadă, chiar dacă din cine știe ce prostie se considerau de câtva timp certați.

“E adevărat? Pleci?” o întrebase la telefon, ținând încă ziarul în mână, cu ochii ațintiți spre uluitoarea veste.

“A, nu știu – răspunse evaziv Ann –, nu e încă nimic sigur, s-ar putea, dar deocamdată nu e nimic fixat. Dacă o fi ceva, te anunț. Uite, să ne întâlnim diseară… adică nu, diseară nu, că tocmai mă întâlnesc cu arhitecții pavilionului, dar mâine dimineață telefonează, sau mai bine lasă, că te chem eu… te chem sigur, m-auzi?…”

Cele cinci zile până la plecare trecuseră încet, într-o așteptare de fiecare secundă, cu răsuflarea tăiată, la fiecare pas pe scară, la fiecare zgomot de ascensor, la fiecare sonerie de telefon, căci întrebarea nu mai era dacă Ann va pleca sau nu la Liege, ci – mai simplu, mai urgent și mai dureros – dacă va veni să-l vadă, dacă-l va chema, dacă-i va trimite cel puțin un cuvânt, sau un semn. Îi era teamă să plece de acasă sau de la birou – singurele două locuri unde ea i-ar fi putut telefona – ca nu cumva tocmai în lipsa lui să vină în sfârșit apelul ei atât de așteptat, și când totuși era silit să iasă în oraș, îi înnebunea pe șoferi grăbindu-i spre casă, unde reîncepea aceeași așteptare, aceeași pândă. De sute de ori ridicase receptorul, ca să o cheme el pe Ann, de sute de ori începuse să formeze acel număr care îl obseda ca un nume, dar nu îndrăznise niciodată să-l ducă până la capăt. Ce ar fi putut să-i spună acestei Ann, care se ascundea și care își pregătea plecarea ca pe o fugă?

Uneori telefonul suna totuși, și el nu-și putea reprima o tresărire nervoasă de spaimă și de speranță, care pe urmă i se părea cu atât mai ridiculă, cu cât nu era decât o greșeală sau cine știe ce comunicare fără importanță — de altfel toate erau fără importanță.

“E absurd, e de neiertat, parcă aș fi un licean, parcă aș avea douăzeci de ani, trebuie să înțeleg că așa nu mai merge, nu, nu mai merge, ceva trebuie să se schimbe…” Își promitea să fie calm și într-adevăr dacă telefonul sau soneria de la intrare sunau din nou, le lăsa câtva timp să sune, înainte de a ridica receptorul sau de a deschide ușa, pentru că de o parte voia să-și dea astfel o probă de stăpânire de sine, dar pentru că de altă parte, câteva secunde, își putea spune copilărește: poate că e ea… ar putea să fie ea…

Ba, câteodată, din superstiție, din necaz sau numai din teama de a nu suferi încă o deziluzie, nu răspundea deloc și lăsa soneria telefonului să sune fără răspuns, până cel care chema renunța. Dar în momentul în care auzea acel declic ce întrerupea contactul, în momentul în care telefonul tăcea definitiv, gândul că totuși în clipa aceea fusese Ann, că nu i-a răspuns și că a pierdut astfel poate singura șansă de a-i vorbi și de a o vedea îi dădea un intolerabil sentiment de nenoroc, ca unui jucător pasionat care, după ce, din superstiție, a spus “pas” pe nevăzute, tresare la gândul insuportabil că poate cărțile pe care le-a aruncat fără să le privească erau tocmai careul sau chinta regală ce i-ar fi permis să se refacă la capătul unei nopți de joc din care iese ruinat.

Plecările lui Ann! Le cunoștea atât de bine, trăise de atâtea ori în agitația lor, în zăpăceala lor! Valizele care se deschid și se închid zgomotos, dulapul cu ușile date larg de perete, rochiile întinse pe fotolii, pe pat, cordoanele, eșarfele aruncate pe unde, se nimerea, biletele multicolore de călătorie răsfoite cu febrilitate, cu neliniște (“Astea sunt toate? Crezi că n-am uitat nimic?”), cumpărăturile de ultim moment, cursele alarmate în oraș, pachetele cu care se întorcea acasă și pe care nu mai știa unde să le pună, de unde să le ia, ce să facă cu ele…

O vedea parcă alergând pe străzi, sărind dintr-un taxi într-altul, oprindu-se la o vitrină, intrând într-un magazin, uitând de ce a intrat, zăpăcită, entuziastă, obosită, plină de neliniște, de curiozitate, de așteptare… Ar fi fost așa de ușor, ar fi fost așa de normal ca într-una din aceste curse să-și aducă deodată aminte de el, cu acea tresărire speriată pe care o avea când își amintea ceva închizând ochii și ducându-și mâna copilărește la frunte — “Vai, ce zăpăcită sunt” – și de la primul telefon public (“Orașul ăsta e plin de telefoane, ce Dumnezeu!”) să-l cheme și să-i spună în sfârșit: așteaptă-mă, viu.

Cu fiecare ceas care trecea și făcea deci plecarea mai amenințătoare, acel “sâmbătă, 12 mai a.c. orele 9.50” citit în ziare, care fusese la început o dată abstractă, ceva inform, depărtat, neprobabil, prindea realitate și devenea un punct viu, un punct dureros, greu de privit în față. Cu fiecare ceas, cu fiecare zi, așteptării lui Paul i se adăuga un sentiment de stupoare, ca în fața unui fapt cu desăvârșire absurd, și pe care totuși îl vezi împlinindu-se sub privirea ta înmărmurită.

Urmărise în dimineața plecării, pe cadranul ceasului său de mână, rotirea lentă a minutarelor, mișcarea măruntă, dințată a secundarului – așa cum aștepți să se facă 12 precis ca să stingi luminile în noaptea Anului Nou – și când cele două minutare se suprapuseseră exact, arătând ora zece fără zece, ridică receptorul și chemă biroul de informații al Gării de Nord, ca să întrebe dacă Simplonul a plecat.

“Da, a plecat, chiar în momentul ăsta s-a pus în mișcare”, răspunse un funcționar.

O absurdă liniște îl cuprinse, ca și cum toată febra lui din ultimele zile n-ar fi fost provocată decât de îndoiala dacă în ziua de “sâmbătă, 12 mai 1934” trenul Simplon va pleca sau nu la ora reglementară de 9.50, iar acum, de vreme ce aflase în sfârșit ceea ce voia să știe, putea să doarmă și să uite.

Într-un ziar de după-amiază văzu o fotografie luată dimineața pe peronul Gării de Nord: “Grupul de artiști români plecați în Belgia pentru lucrările pavilionului nostru de la Liege”.

Ann purta un taior de voiaj și avea pe cap un fel de caschetă albă, pusă băiețește, puțin oblic pe frunte. Paul o privi câtva timp liniștit: i se părea că nu are nimic să-i spună, nimic s-o întrebe.

Un București din care lipsea Ann devenea un oraș calm, puțin provincial. Era ca și cum, deodată, zgomotele s-ar fi îndepărtat, străzile ar fi tăcut. Paul avea impresia că se află undeva în provincie, la Craiova, la Râmnicu-Sărat, la Roman, unul din acele mici orașe pe unde se ducea uneori pentru un proces și unde știa bine că nu i se poate întâmpla nicio surpriză, nicio întâlnire.

Plecarea lui Ann îi aducea o neașteptată liniște, un sentiment de toropeală, de indiferență. Totul era decolorat, cenușiu și suportabil. Odihna de a nu aștepta nimic avea poate ceva amar, dar o primea ca pe un somn.

La birou îl așteptau scrisori nerezolvate, la tribunal — lucrări rămase în întârziere. Revenea spre ele cu o totală indiferență, dar decis să se lase prins într-un orar mecanic de lucru. Redacta lungi scrisori de afaceri, pe care le bătea singur la mașină: îi plăcea să asculte zgomotul sec al clapelor, bătaia lor scurtă.

Întâlnea uneori în ziare fotografii și dări de seamă despre lucrările de la Liege și le citea fără curiozitate, fără neliniște. Într-un număr din Illustration apăruseră câteva schițe și planșe în culori despre pavilionul românesc, care era aproape gata, de altfel, data inaugurării se apropia, și Paul, găsind revista într-o seară la restaurant, uitată pe un scaun, o răsfoise liniștit, ca și cum nici n-ar fi fost vorba despre Ann.

— Ei, îți place ce fac dumnealor? îl întrerupse din lectură o voce indignată.

Era un pictor destul de cunoscut, retras de câțiva ani la lași, profesor la școala de belle-arte de acolo și care expunea din ce în ce mai rar la București, de unde fugise

— Spunea el – pentru că nu se mai găsea nici vin bun, nici pictură bună. Paul îl cunoștea vag, de la un vernisaj, unde apariția lui de urs îmbufnat fusese primită de pictorii tineri cu un val de simpatie și de spaimă, căci se cunoștea mania lui de a se opri în fața tablourilor și de a vorbi tare, aproape vociferând, și de a arunca “verde în față” ori laude enorme, de necrezut, ori, mult mai des, înjurături și invective cutremurătoare.

Se așezase la masa lui Paul fără să-l întrebe și, luându-i revista din mână, o răsfoia nervos.

— Te întreb, îți place? Zi-i și dumneata, asta-i pictură? Astea-s panouri? Au înnebunit de tot. Dau cu bidineaua în neștire, și uite că peste noapte pavilionul e gata. Au venit, domnule, și la mine de m-au întrebat: nu vii, coane Fănică, la Liege să ne faci un panou, până-n zece zile, de opt pe șase, uite bani, uite bilet de tren… M-am uitat la bani – buni bani, n-am ce zice! — m-am uitat la ei, și-mi venea să mă crucesc: păi bine, mă, știți voi ce e aia un panou, mă? De opt pe șase? Zece zile? Dar nicio sută nu-s destule. Dați-mi un an, și vi-l fac. Asta-i treabă grea, mă, asta-i treabă subțire: te dai cu capul de toți pereții până o termini, și nici atunci parcă n-ai lăsa-o din mâini, că parcă ai vrea s-o mai dregi și s-o mai ștergi și s-o mai schimbi. Cum ziceau latinii ăia, de cică ne-au fost strămoși: ars longa, cucoane, ars longa.

Paul îl asculta fără curiozitate – ce străine îi erau toate aceste povești de pictură! — dar cu oarecare plăcere de a auzi un glas jovial, care înjură, bruftuiește, se indignează, singur își dă replica, singur se contrazice sau se aprobă. Era oricum un om, acolo lângă el, un om care îl privea în ochi și îl îndemna să bea. De atâtea zile nu întâlnise pe nimeni, de atâtea zile nu schimbase cu nimeni un cuvânt. Și decât să umble năuc pe străzi, parcă tot mai bine era în acea grădină de restaurant, cu sticlele de vin care se adunau goale, jos pe pietriș, sub masă, cu taraful de lăutari care din când în când se trezea din somn, cu cele câteva femei elegante, în rochii deschise, imprimate - era la început de iunie – care aduceau în noaptea de vară bucureșteană o vagă fluturare de plajă, de mare… Pictorul ieșean vorbea mereu, și după fiecare pahar golit, indignarea lui, care între timp obosise, urca cu un nou semiton, refăcută, pornită pe noi bătălii. Arunca mereu numărul din lllustration și pe urmă iar îl lua în mâini, iar îl redeschidea, în căutare de noi argumente.

— … Uite, fata asta – și arătă spre o schiță pe care Paul abia atunci observă că era semnată de Ann – are talent, domnule, să știi că are talent… Mi se pare că o cunoști… ba v-am și văzut împreună la Balcic… amor mare, ai?

Paul protestă plictisit.

— Nu, nu e ce crezi dumneata. Ne salutăm, ne cunoaștem, dar nu e nimic…

— Ei lasă, dragă, că dacă o fi și dacă n-o fi, tot acolo iese ea cu socoteala. Unde merge mia, merge și suta. Nu ești primul, n-o să fi ultimul. La îmbulzeală mare, nu se cunoaște.

Paul privi lung paharul cu vin pe care îl avea în mâna dreaptă și observă că mâna nu-i tremură. Departe, în adânc, aproape de inimă, ceva se oprea în loc și aștepta să se rupă sau să se dezlege. Era ca sub un profund anestezic: simți rana, simți rezistența țesutului sub tăiș, e ca o sfâșiere foarte precisă, foarte exactă și, totuși, nu doare, nu doare…

— Da, domnule, are talent, dar la ce-i servește? Talentul e ca banul, îl găsești pe toate drumurile totul e să știi ce să faci cu el. Uite, îmi pare rău de fata asta, că mi-a plăcut de la început și are mâna subțire. Nu se omora ea desenând, dar când punea o linie pe hârtie, înțelegeai ceva… Numai că trebuia să muncească, să aștepte și mai ales să-i fie frică, mă-nțelegi? Să-i fie frică de ce face, și să nu știi niciodată dacă e rău sau dacă e bine… Eu credeam că vrea să facă pictură – și putea, mă auzi? putea, numa să fi vrut – dar ea voia carieră. Ei, uite c-a făcut-o. Vopsește acum la Liege pentru cinci mii de lei pe zi. Cinci mii! Pe mine nu m-a plătit nimeni, niciodată, nici cu cinci sute, și uite, o să am la Sfântu Anton patruzeci și nouă de ani, și ea nici douăzeci și cinci n-are, și se grăbește să ia cinci mii de lei pe zi, că dacă ar afla bietu Luchian, d-acolo de unde este, s-ar trezi din morți de mânie. Cinci mii de lei pe zi! Uite așa, se duce de râpă breasla asta, care avea pe vremuri boieria ei, țâfna ei, că nu putea fitecine să mă cumpere, și dacă nu-mi plăcea mie mutra dumitale, nu-ți vindeam un tablou, nu ți-l vindeam și pace bună, măcar că mi-ai fi dat de zece ori atâta aur cât făcea el. Da’ acuma, nu te uiți la dezmățatele astea, de se-mbulzesc și se-nghiontesc pentru o comandă, doar că nu se trag de păr? Fata asta, domnule, a intrat în pictură ca o șanteză, ca o teatralistă, de-alea de aleargă pentru un rol pe la directori, pe la ministere, pe la rude, pe la țiitori și se culcă-n dreapta, și se culcă-n stângă, și cu directoru, și cu șefu de cabinet, ba și cu portaru, dacă e nevoie, da’ nu se lasă până nu ajunge. Păi să facem noi socoteala cu creionu-n mână cu câți s-a culcat ea, la fiecare expoziție, la fiecare comandă, la fiecare premiu, ne-apucă dimineața, și tot n-ajungem să-i numărăm pe toți. Dinspre mine, culcă-se cu cine vrea, dacă-i face plăcere, că e tânără și, bat-o Dumnezeu, nici urâtă nu-i, da’ să nu amestece – mă-nțelegi? — culcatu și pictura, să nu le amestece, că e altceva, ehei, cu totul și cu totul altceva…

Paul încercase de câteva ori să-l oprească din vorbă, dar gestul lui slab de protest era luat de torentul de vorbe al pictorului și înecat sub un nou val de indignări, exclamații și înjurături. De câteva ori ar fi vrut să se ridice de la masă, să fugă, dar o dureroasă plăcere îl ținea pe loc: vechi îndoieli, vechi torturi, toate întrebările lui din nopțile fără somn, toată stupida lui zbatere între a crede și a nu crede, toată acea pândă de om gelos care vede peste tot indicii și nicăieri o certitudine, toate, toate căpătau în noaptea aceea un răspuns.

Se întorsese acasă, în zori, pe străzile albe și deșarte de dimineață, singur, golit de orice amintire, de orice speranță.

Era într-o zi, pe Calea Victoriei, în față la Corso, când i se păruse că de pe celălalt trotuar o privire cunoscută o căuta pe a lui. Trecu drumul, chemat parcă, și descoperi într-o vitrină de fotograf, între mai multe portrete de femei frumoase, o fotografie a lui Ann. “A făcut-o, probabil, înainte de plecare”, își spuse. O privise îndelung, ca și cum într-adevăr ar fi revăzut-o după lunga lor despărțire. Purta în fotografie un pulover negru, cu mâneci lungi și închis complet la gât, ca o tunică, iar în stânga, ținând loc de buzunar, o inițială albă, nu suprapusă, ci lucrată chiar din țesătura puloverului, un A triunghiular, ca o inițială de club sportiv. În contrast cu puloverul negru și cu țesătura lui aspră, părul ei părea de două ori mai blond, ca sub o puternică lumină de dimineață. Era prima fotografie, din câte văzuse el, în care Ann nu râdea. Un surâs aproape stins îi deschidea foarte ușor buzele. Capul era puțin înclinat, cu un gest de atenție și de întrebare.

Plecase de acolo cu pași rari și mersese fără țintă în sus spre Nestor, oprindu-se din obișnuință la vitrinele librăriilor, în care însă nu vedea nimic, niciun titlu de carte, nicio revistă, ci mereu același cap blond înclinat, același A imprimat pe sânul stâng, ca un cuvânt adresat lui, ca o șoaptă pe care numai el o putea distinge. Își spunea că nu era deloc exclus ca în preziua plecării Ann să fi făcut această fotografie anume pentru el și să o fi lăsat ca să fie expusă, poate cu gândul secret că el va trece pe acolo și o va zări, atât de mult regăsea în acea fotografie o Ann din alte vremuri, atât de mult i se părea că acel surâs descurajat e pentru el. Dar refuză să se lase cucerit de acest gând, care îl învăluia, și își întrerupse brutal reveria. “Sunt un dobitoc fără leac. Uite-mă acuma sedus și de pozele din vitrine.”

Totuși, revenise în zilele următoare să o vadă. Ceva se schimbase de când știa că fotografia aceea din vitrină e acolo. Avea sentimentul că e mai puțin singur în acest oraș, care i se păruse atât de pustiu până atunci. Dimineața, plecând la lucru, ducea cu el acea confuză senzație de nerăbdare, din zilele în care avea fixate o întâlnire, o plecare sau un concert de mult așteptat. Trecea prin fața vitrinei de câteva ori pe zi, uneori fără curajul de a arunca mai mult decât o privire grăbită spre fotografia lui Ann, căci se temea să nu se observe insistențele lui - mai ales la orele de seară, când cafeneaua de peste drum era plină de oameni, iar la mesele de pe trotuar erau atâția cunoscuți, actori, pictori și scriitori – dar alteori, oprindu-se din mers, ca și cum abia în clipa aceea ar fi descoperit-o, cu, totul din întâmplare, și rămânea multă vreme să o privească. Recurgea la tot felul de trucuri, care să-i mascheze neliniștea și să-i dea opririi lui în fața aceleiași vitrine un aer întâmplător, un aer normal, și niciunul din aceste trucuri nu i se părea prea naiv, nici banul pe care simulezi că l-ai pierdut și te oprești să-l cauți, nici carnetul scos din buzunar pentru a însemna în el un lucru pe care tocmai ți l-ai amintit, nici privirea vagă cu care aștepți la un colț de stradă să treacă o trăsură goală.

Revenea de fiecare dată cu puțină teamă, teama că între timp fotografia a fost scoasă din vitrină și înlocuită cu o fotografie străină, și era aceeași teamă, aceeași emoție cu care, când Ann era în București, urca scările spre apartamentul ei, întrebându-se dacă o va găsi sau nu acasă.

Surâsul din vitrină îl chema însă de departe, liniștitor, neschimbat. Era un surâs aburit, trist, care parcă nu avea curajul să se deschidă mai mult. Era o Ann care îl privea cu o clătinare obosită din cap, cu o ridicare descurajată din umeri, parcă i-ar fi spus: “La ce bun să-ți spun: tot n-ai să crezi, tot n-ai să înțelegi…”

Într-o dimineață, Paul rămăsese încremenit pe trotuar: fotografia nu mai era în vitrină. Cu o seară înainte fusese încă acolo – o văzuse el – dar peste noapte totul se schimbase. O nouă serie de poze apăruseră dincolo de geam, câteva fotografii de mireasă, un tânăr ofițer în mare ținută, mai mulți copii bucălați, tot felul de figuri necunoscute, care schimbau între ei priviri, zâmbete și saluturi. Paul le privea întrebător, jenat, cu expresia de căutare încurcată, pe care o ai când deschizi ușa unui compartiment de tren și întrerupi, cu intrarea ta neașteptată, atmosfera de familie ce s-a creat acolo după câteva ceasuri de voiaj în comun.

“Nu mai e niciun loc liber”, spune tăcerea ostilă care deodată se face în jurul tău – și parcă același lucru îl spuneau acum fotografiile din vitrină, surprinse de privirea lui, care insista. Era gata parcă să-și ceară scuze (iertați-mă, e o greșeală, căutam pe cineva), era gata să se desprindă de acolo, deși îi era atât de greu să renunțe, când din dreapta vitrinei, ca și cum până atunci s-ar fi ascuns de el, abia ținându-și râsul, și acum i-ar fi sărit de gât cu o explozie de veselie și de tandrețe, răsări chipul lui Ann, un nou chip al ei, atât de diferit de cel pe care îl lăsase acolo în ajun, încât nu era de mirare că nu-l recunoscuse din primul moment.

Tot astfel i se întâmpla mai demult să vină la ea acasă și, sunând, ușa să se deschidă singură, trasă parcă de o mână nevăzută; trecea pragul, o striga pe Ann, o căuta în toate odăile, și abia târziu de tot ea izbucnea cu o săritură din colțul în care până atunci se ascunsese, mai ales în zilele în care purta o rochie nouă și voia să-i facă surpriza de a i-o arăta lui cel dintâi.

Purta și acum, în fotografie, o rochie nouă, de mătase imprimată, cu un desen de floare mică, iar pe cap avea o pălărie de pai deschis, aproape alb, care se confunda cu blondul părului, pălărie cu boruri mari, ca pentru soare, la câmp. Totul era foarte tânăr, foarte de dimineață, dar era ceva senzual în brațele ei albe, în gâtul ei gol, dezgolit și mai mult de mișcarea capului lăsat puțin pe spate, parcă pentru a râde în voie, căci în noua fotografie râdea, cu un râs deschis, liber.

Era o Ann cu totul deosebită de cea din ajun, care în puloverul negru semăna cu un băiat rămas pe gânduri. De multe ori îl neliniștise pe Paul prin ușurința ei de a deveni o nouă ființă.

Era de ajuns să-și schimbe coafura sau să se îmbrace într-o culoare nouă pentru ca ceva să pară adânc schimbat în ea, până departe în privire. Erau nenumărate Ann posibile, și în fața fiecăreia din ele Paul rămânea o clipă intimidat, neștiind cum s-o regăsească în această străină pe fata iubită de care s-a despărțit aseară.

Se obișnuise greu cu noua fotografie din vitrină. Nu-i plăcea această Ann care râdea și mai ales nu-i plăcea capul lăsat pe spate, cu acel gest recent al ei de ilaritate, ce părea că spune: “E rulant, e rulant”.

Trecea însă ca de obicei de câteva ori pe zi pe acolo și, încetul cu încetul, se familiarizase cu noul obraz al lui Ann, cu rochia ei, cu pălăria ei largă de pai și în cele din urmă cu acel râs, care nu i se mai părea străin, ba chiar avea impresia că vine din cele mai vechi amintiri ale dragostei lor, râsul lui Ann în zilele fericite de la Sibiu.

Vitrina fotografului se schimba în fiecare săptămână, și acum Paul aștepta cu o dublă neliniște sfârșitul ei, căci trebuia să se despartă de o Ann cu care între timp se împrietenise și trebuia în același timp să aștepte o nouă Ann, pe care nu o cunoștea încă și care nici nu era sigur că va veni.

Sâmbătă noaptea, rămânea târziu în oraș pentru ca să o mai poată privi încă o dată și, cum nu mai erau pe stradă decât foarte rari trecători, cum la Corso se închidea după ora 2, el putea rămâne în voie, în fața vitrinei, să-și ia rămas bun de la această Ann, care a doua zi dimineață nu va mai fi. Luminile erau stinse, și în semiobscuritatea din vitrină ea părea că-l așteaptă și îi răspunde.

Duminică dimineața, un nou surâs, o rochie nouă, o eșarfă, o pălărie, un gest îl salutau dintr-o nouă fotografie expusă. Câte fotografii făcuse Ann? Și de ce atât de multe? Paul nu-i cunoscuse până atunci pasiunea de a se fotografia, și în afara câtorva poze de amator, făcute mai ales în excursii, și a câtorva mici poze de legitimație, făcute pentru pașaport, nu avea de la ea nicio fotografie.

Era desigur o pasiune nouă, un capriciu recent și, poate mai mult decât atâta, o socoteală, o măsură de prevedere cu prilejul plecării. Într-adevăr, Ann devenise în ultima vreme o “figură” în viața Bucureștiului, o “apariție”. Era văzută peste tot, la teatru, la curse, la meciurile de fotbal; rochiile ei erau remarcate, se vorbea despre ea și îi plăcea să se vorbească.

Plecând din București pentru mai multă vreme, ea risca poate să iasă din atenția lumii și să piardă mica notorietate mondenă, pe care și-o câștigase cu greu. Poate că fotografiile lăsate în urma ei nu aveau alt rost decât să-i mențină această notorietate și să împiedice uitarea. Era o vitrină care lansa cu atât mai sigur un portret, cu cât nu avea nimic ostentativ; niciodată nu se expuneau acolo poze de actualitate sau fotografii politice, din acelea care atrag grupuri îmbulzite de privitori curioși, ci numai fotografii de artă, portrete care păreau expuse nu atât pentru numele lor, cât pentru calitatea clișeului și finețea desenului, ceea ce nu le împiedica totuși să poarte nume bucureștene din cele mai strălucite, principese, mari artiste, soții de industriași celebri.

În această varietate de “capete de expresie”, Ann își făcea loc cu simplitate, cu oarecare neglijență parcă, dar pozele ei erau atât de numeroase și apariția ei în fiecare nouă vitrină, atât de regulată, încât Paul se întreba cu dezolare dacă nu intra puțin cabotinaj în insistența ei de a se arăta și de a fi văzută. I se părea uneori că gesturile ei, păstrate atât de vii, atât de vorbitoare în fotografii, devin atitudini de mică vedetă, și o privea atunci cu necaz, cu ostilitate – necaz ce trecea însă repede, căci se obișnuia cu noua fotografie și simțea cum, zi de zi, se leagă între el și ea o caldă intimitate.

Altădată, în vară, n-ar fi lăsat niciun sfârșit de săptămână fără să plece din București, la mare sau în munți, dar acum refuza orice invitație, căci avea sentimentul că duminică dimineața avea o întâlnire de la care nu poate lipsi, și într-adevăr primul lui drum în oraș era spre acea vitrină, unde trebuia să găsească – cu câtă teamă! cu câtă neliniște! o nouă Ann pentru săptămâna care începea.

Uneori venea prea devreme, vitrina încă nu era gata, și o perdea de pânză era trasă până jos, ca o cortină, dincolo de care se aranjau noile fotografii. Paul se plimba atunci pe trotuar, în lung și în lat, cu un sentiment de nerăbdare și de securitate, cum s-ar fi plimbat în fața casei lui Ann, în timp ce ea, sus în camera ei, s-ar fi îmbrăcat și l-ar fi trimis pe el s-o aștepte în stradă: sentiment de securitate, fiindcă era sigur că va veni și în privința aceasta nimic nu-l amenința, dar sentiment de nerăbdare, totuși, fiindcă se întreba cum va coborî ea, ce rochie va purta, cât va fi de frumoasă.

Într-o dimineață cortina de pânză se ridicase zadarnic: Ann lipsea din vitrină. Paul o căută cu răbdare, la început fără neliniște, cercetând portret cu portret, pe urmă alarmat, înspăimântat că ar putea într-adevăr să nu mai fie, să n-o găsească. Ar fi vrut să creadă că e o greșeală sau o glumă, că se ascundea și că va apărea brusc înaintea lui. Ar fi vrut să-i spună ca altădată: “Haide, Ann, încetează, ai glumit destul...”

Rămăsese pironit acolo cu un sentiment de surpare: i se părea că o pierde încă o dată, că o privește încă o dată plecând, poate într-adevăr pentru totdeauna.

“Trebuie s-o văd, își spuse cu glas tare. Trebuie neapărat s-o văd.”

Trei zile mai târziu era la Liege.

Plecase nebunește în câteva ceasuri, cu puținii bani pe care-i găsise în grabă, cu un pașaport făcut în ultimul moment, pe ruta cea mai lungă și mai ieftină, prin Polonia și Germania, cu clasa treia, schimbând de câteva ori trenul, așteptând prin diverse gări legături complicate pentru Berlin, Koln și Hergenrath și ajuns în sfârșit în plină noapte la Liege, amețit de nesomn și încordare.

Tot timpul își spusese că face o nebunie, că se aruncă în plin ridicul. Că femeia pe care o caută e definitiv pierdută și că în orice caz o pierde acum pentru totdeauna, alergând după ea, dar nimic nu-l putea opri din această cursă absurdă, în care se angajase cu ochii închiși.

Avusese un singur moment de ezitare, în dimineața plecării. Era la Ministerul de Interne, în cabinetul unui subsecretar de stat, pe care-l cunoștea și pe care venise să-l roage pentru pașaport. Pe perete; deasupra biroului, era un tablou de Ann, un Balcic nisipos, cu câteva plante aspre, prăfuite, aproape albicioase și cu un singur colț de mare, intens, albastru.

Paul rămăsese cu privirea spre tablou. Ce căuta în biroul acesta? Cine îl cumpărase și de ce? Tânăr încă, subsecretarul era cunoscut prin câteva legături amoroase în lumea teatrului, despre care se vorbea destul de deschis, și pe care de altfel nici el nu se silea să le ascundă prea mult.

— De ce ai rămas gânditor? îl întrebă pe Paul, luându-i din mână cererea.

Paul nu răspunsese nimic. Îi era însă greu să-și ia ochii de la semnătura lui Ann, din colțul de jos al tabloului, aproape acoperită de ramă, semnătura ei oblică, măruntă.

Primi înapoi hârtia rezolvată și se întrebă ce să mai facă acum cu ea: totul i se părea inutil, fără sens.

— Te duci la prefectura de poliție. Dau eu între timp un telefon. În jumătate oră, până ajungi acolo, pașaportul ți-e gata.

Și cum el continua să tacă, privind mereu în sus spre acel Balcic neașteptat din perete, ministrul întoarse și el capul spre tablou, îl măsură cu oarecare surpriză, ca și cum atunci l-ar fi privit întâia oară cu atenție, și pe urmă, revenit din nou spre Paul, îi zâmbi: “Dulce fată, nu?”

Toată călătoria avusese ceva buimăcit: trecea prin țări pe care nu le cunoștea, aștepta legătura trenurilor în mici orașe de frontieră, privea noaptea de la fereastra deschisă a vagonului, lunga, dezolata câmpie poloneză, tristă și parcă stearpă în plină vară, citea în trecere nume de gări nemțești, cum le-ar fi citit pe cadranul aparatului de radio: Beuthen, Gleiwitz, Breslau. Toate treceau pe lângă el, jumătate în vis, nesigure, stranii și totuși indiferente: undeva departe la capătul drumului, era Ann.

Se oprise în zori într-un Berlin adormit, deșert, cu străzi largi, depopulate, cu clădiri cufundate în tăcere, cu statui pompoase, care în lumina de dimineață aveau ceva ireal, de decor părăsit – un oraș de ipsos, un oraș care părea să fie propria lui machetă, în mărime naturală, și în care pașii lui Paul răsunau pe asfalt, rari, unul câte unul.

Seara o petrecuse la Koln, în așteptarea ultimului tren, care trebuia să-l ducă în sfârșit la Liege. Era obosit, cu ochii adânciți de nesomn, neras, cu hainele în dezordine. “Ce aer de om fugărit”, își spusese, privindu-se într-o oglindă din gară. Avea de altfel impresia că e suspectat din toate părțile, iar peroanele i se păreau înțesate de agenți și patrule.

Era în iulie 1934, puțin timp după gravele tulburări ce avuseseră loc de curând în toată Germania, și, în halul deplorabil în care se afla, putea foarte bine să fie luat drept un evadat politic. Întreg orașul era de altfel într-o tăcere încordată de asediu. Trupele de asalt erau de câteva zile în concediu silit, iar portul uniformelor – interzis, și acest Koln dezarmat, fără cizme, fără chipiuri, fără drapele, părea un oraș care se preda.

Până la graniță îl însoțise aceeași atmosferă de panică surdă. Pe culoare se auzeau voci înăbușite, ușa compartimentului se deschidea mereu pentru interminabile controluri și verificări, ieșirile din vagon erau păzite de sentinele. La Aachen, ultimul punct german de oprire, trenul fusese oprit înainte de gară, și călătorii – coborâți într-un dublu cerc de agenți și vameși. Semnale luminoase, șuierături, comenzi scurte, răstite se încrucișau în noapte. Cineva îi luase pașaportul și i-l cerceta cu de-amănuntul, pagină cu pagină.

— De ce vă duceți la Liege?

Întrebarea îl surprindea.

Nici el nu știa bine de ce se duce acolo. Pentru prima oară, de când plecase, era pus în fața acestei întrebări fără răspuns. Ridică încurcat din umeri, gest cu care nu răspundea agentului de poliție, ci propriei lui nedumeriri. Dar tăcerea lui era probabil suspectă, căci agentul aprinse brusc lampa de buzunar și o ridică spre fruntea lui Paul, ca pe o țeavă de revolver. În bătaia luminii. Paul întâlni o privire rece, tăioasă, care îl sfredelea. “Sunt pierdut!”, își zise. Se vedea oprit acolo, în gara de frontieră, pus sub escortă, trimis poate înapoi la Koln pentru cercetări. Auzise că se fac zilnic sute de arestări la toate punctele de frontieră, pe unde foștii soldați din batalioanele de asalt, scăpați din măcelul de la Munchen, încercau să fugă în haine civile de împrumut, cu pașapoarte false.

Omul continua să țină lampa lui orbitoare, fixată spre Paul.

“Ar trebui să vorbesc, ar trebui să răspund, tăcerea asta mă va pierde”, gândi Paul, dar în același timp se simțea incapabil să articuleze o vorbă, să găsească o explicație.

“Mă duc la Liege ca să văd o femeie pe care o iubesc”, gândea el, dar cuvintele rămâneau nerostite, ca în acele groaznice vise în care îți simți gura încleștată, deși ai vrea să strigi în ajutor, să chemi. Era acum așa de aproape de Ann (58 de kilometri până la Liege, își aminti înfiorat), și totuși mai departe ca niciodată.

— Es geht, schon 10, mormăi agentul și, cu un gest cu totul neașteptat, stinse lampa și îi înapoie pașaportul, trecând mai departe.

Abia mai târziu, când zări primul chipiu de vameș belgian și auzi primele cuvinte franțuzești, Paul își reveni din tensiunea acelei teribile clipe.

De afară se auzeau voci cordiale, pași calmi, puțin somnoroși, pe peron. “Sunt în Belgia”, își zise ca la capătul unui coșmar din care se trezea. Se uită lung la dreptunghiul de tuș roșu, umed încă, pe care-l imprimase pe pașaportul lui un funcționar: “Hergenrath, 23 Juillet 1934. Controle des Passagers.”

Ann nu era la Liege. Plecase de câteva zile, nu se știa bine unde. La pavilionul românesc nimeni nu-i putea da o informație sigură.

“În ziua de 15 am inaugurat pavilionul, în ziua de 16 ea a plecat”, îi spusese lui Paul unul din colegii lui Ann, rămas la Liege să supravegheze câteva lucrări întârziate.

“Unde a plecat? Cine știe? Poate la Bruxelles, poate undeva la mare. Era moartă de oboseală. În ultimul timp, muncise zi și noapte. Întreabă oricum la hotel.”

Nici la hotel nu se știa mai mult. Ann plecase fără adresă.

“Se întoarce sigur, îl asigură portarul pe Paul. Mi-a spus să-i păstrez corespondența. De altfel a lăsat aici o valiză și o cutie întreagă cu tuburi și culori.”

Nici bani nu mai avea destui, pentru a pleca mai departe, la Bruxelles, să o caute și nici nu i se părea posibil să o găsească acolo, într-un mare oraș necunoscut, unde de altfel era cu totul neprobabil că se află. Singurul lucru cuminte era să aștepte pe loc, la Liege, unde cel puțin era sigur că va reveni și unde, în așteptarea ei, erau atâtea lucruri de văzut, în acest oraș în care Ann trăise câteva săptămâni și care îi păstra poate în nenumărate lucruri mici amintirea. Erau străzi pe care se plimbase ea, erau vitrine la care se oprise, emoționante vitrine de provincie belgiană cu vagi ambiții de lux – Parisul nu e departe! - dar cu ceva onest, greoi, puțin stângaci, în lipsa lor de fantezie.

Desigur, în serile de ploaie, de-a lungul acestei Meuse domolite, care curge prin mijlocul orașului, Ann se plimbase singură, cum îi plăcea să facă altădată la București, în trench-coat, cu capul gol, cu mâinile în buzunar.

După o astfel de ploaie, Paul zări într-o zi pe un zid, de pe care apa dezlipise ultimele afișe de spectacole, un afiș mai vechi, îngălbenit, pe jumătate rupt: “Salle Communale, 26 Juin 1934, Clothilde et Alexandre Sacharojf, grand recital de danse” 11. Fără îndoială, Ann fusese la acest recital, ea care, nepăsătoare pentru muzică, păstra în schimb pentru dans mai mult decât o pasiune de spectator, un fel de nostalgie ascunsă, care o făcea să regrete că în loc de pictură n-a avut curajul, să se apuce la timp de dans. Era ceva în ea care o chema spre scena deschisă, spre lumina de rampă, spre aplauze… Fără îndoială, Ann fusese la acel recital, și Paul rămăsese multă vreme, gânditor în fața afișului care deschidea deodată viziunea unei seri de spectacol, și nu o seară abstractă, nesigură, pierdută între altele o mie, ci o seară precisă, care purta un nume, o dată – miercuri 26 iunie 1934, la orele 8,30 precis, seară pe care o putea desprinde din timpul petrecut de Ann departe de el și o putea retrăi după atâta vreme.

Jurnalele de actualități care rulau în săptămâna aceea la cinematografele din Liege erau în cea mai mare parte dedicate expoziției și mai ales serbărilor de inaugurare. Paul le văzu pe fiecare, de câteva ori, cu aviditate, căci erau în ele câteva scurte apariții ale lui Ann, prinsă în trecere de obiectivul reporterului, apariții atât de repezi însă, încât, abia zărită, Ann se și pierdea, ca și cum s-ar fi rătăcit în mulțime. Într-unul din aceste jurnale – căci Fox, Paramount, Pathe prezentau fiecare în mod diferit ceremonia de inaugurare – silueta lui Ann rămânea totuși câteva clipe destul de distinct în primul plan, dar cu capul întors în altă parte, în așa fel încât Paul era tentat să o strige, să-i facă semn, ca și cum ar fi fost posibil ca ea să-l audă, să întoarcă deodată privirea spre el și să-l vadă. De departe se vedeau venind, într-un grup de uniforme de fracuri, regele Leopold și regina Astrid și, pe măsură ce grupul regal se apropia, Ann ridicându-se pe vârfuri întorcea și mai mult capul spre dreapta, probabil ca să vadă mai bine.

Peste câteva zile, sosi cu întârziere jurnalul Eclair în care din întâmplare vizita regelui și a reginei la pavilionul românesc era mai lung filmată. Aici Ann se vedea destul de bine, rezemată de panoul ei, gata parcă să dea explicații. Regina Astrid se oprea puțin în trecere în fața panoului și părea că-i zâmbește lui Ann: rochiile lor albe, una lângă alta, luminau întreg ecranul. Totul nu ținea mai mult de câteva secunde, dar imaginile erau atât de clare și luate în plin, din față, încât Paul avea timp să o privească drept în ochi.

Panoul pictat de Ann acoperea aproape în întregime peretele din fund al pavilionului. Fusese lucrat de-a dreptul pe zid, pe tencuiala udă, lucru pe care, după câte știa Paul, ea nu-l mai încercase niciodată până atunci. Erau două peisaje, un peisaj de sonde și un peisaj de câmp, despărțite de o apă ce curgea la mijloc, ca o linie de hotar.

— A avut noroc, îi spunea lui Paul pictorul pe care-l găsise la pavilion și care-l conducea prin expoziție. A avut mare noroc. Să pictezi o apă în frescă e curată nebunie. Și uite că ei i-a reușit. Vezi ce adâncime are, ce claritate!

Într-adevăr, totul era în lucrarea lui Ann mai sigur, mai decis decât în maniera ei obișnuită. Câteva detalii de peisaj, niște flori de câmp, un grup minuscul de vite, în depărtare, aminteau încă desenul ei mărunt ca un joc glumeț de peniță, dar liniile mari ale panoului, sondele negre, țărăncile din primul plan erau pictate robust, cu o liniște potolită. Culorile lui Ann, care în tablourile ei aveau ceva violent metalic, se stingeau pe zid și, fără să devină palide, erau calme.

Paul venea în fiecare zi la pavilion, în speranța că va găsi vești. Era acolo un birou de recepție, un fel de sală de lectură unde se primeau ziare din țară și corespondența. Într-o zi recunoscu pe o carte poștală scrisul lui Ann: era o ilustrată trimisă colectiv “băieților” de la pavilion, cu salutări de la Ostenda. „Suntem în trecere, vreme splendidă, ce se mai aude pe la voi?” Lângă semnătura lui Ann mai era o semnătură indescifrabilă, dar vizibil bărbătească.

— Cine e? întrebase Paul.

— Dănulescu, arhitectul, nu-l cunoști? A plecat cu el. Mi se pare că ți-am spus. Cu mașina lui.

Nu avu curajul să întrebe mai mult. Ce însemna “a plecat cu el”?

Formula era oribilă. I se părea totuna cu “trăiește cu el”, “se culcă cu el”.

Nu avu curajul să întrebe și de altfel nu mai era nimic de întrebat. Totul era în sfârșit clar. Înțelegea acum și plecarea ei din București fără niciun cuvânt de rămas bun, ba înțelegea și simplul fapt al participării ei la expoziția de la Liege, unde desigur n-ar fi fost chemată și nu i s-ar fi încredințat o lucrare de așa de mare răspundere – era prea tânără și prea lipsită de experiență - dacă n-ar fi fost “protejata” lui Dănulescu, arhitectul, care se ocupase și condusese decorația interioară a pavilionului.

Acum, privind din nou, dar cu alți ochi, panoul semnat de Ann, își dădea seama de unde venea marea diferență față de stilul ei obișnuit.

Într-adevăr, nu agitata Ann pe care o cunoștea el pictase acest panou. Dacă desenul era ferm, și culorile calme, era pentru că un bărbat intervenise acolo și luase în mâna lui puternică mâna ei grăbită, conducând-o atent pe toată întinderea peisajului, cum ar fi condus pe o hârtie de caiet o mână de copil care ține strâns între degete creionul, dar nu știe să scrie.

Și ca și cum ar fi lipsit un ultim indiciu pentru evidența lucrurilor, Paul găsi în aceeași sală de lectură, într-o revistă belgiană de artă, apărută în număr festiv, cu prilejul expoziției, un articol al lui Dănulescu despre Pictura murală în mănăstirile românești, cu câteva planșe și reproduceri, în care cele mai insistent prezentate erau frescele de la Snagov și cu deosebire acea “coborâre de pe cruce”, pe care, cu ani în urmă, i-o arătase Ann în mica mănăstire de pe malul lacului. Într-o fotografie mărită, de detaliu, era reprodus bătrânul din planul al doilea, care își mângâia barba cu acel gest îngrijorat, pe care Ann îl numise un gest “laic” și pe care acum Dănulescu îl remarca și el în articolul său.

Era imposibil să fie o coincidență și era cu atât mai puțin posibil ca Ann să-i fi revelat ea arhitectului, specialist reputat în pictură murală, acest detaliu. Mult mai de crezut era că el i-l arătase cel dintâi, dar în acest caz Ann și Dănulescu se cunoșteau de foarte multă vreme, și legătura lor era probabil veche, mai veche decât ceea ce până atunci crezuse că fusese dragostea lui cu Ann.

Se simțea trădat, mințit până departe, în cele mai vechi amintiri., în aceeași zi plecă din Liege înapoi spre țară.

Venise toamna, ultimii întârziați se întorceau din călătorie. Bucureștii căpătau un aer înfrigurat de început de stagiune, teatrele, concertele, expozițiile de pictură se deschideau pe rând, Ann însă nu se arăta pe nicăieri. Desigur, se afla în București mai ales acum, după ce expoziția de la Liege se închisese, dar Paul n-o întâlnise niciodată. E adevărat că el ieșea rar, și serile mai ales, obosit de tribunal, le petrecea în casă, citind, ascultând muzică, fără niciun entuziasm nici pentru lectură, nici pentru muzică, dar bucuros că avea astfel un pretext să nu iasă din casă și să nu vadă pe nimeni. Avea uneori nostalgia unei vieți de profesor, la un liceu de provincie, undeva, într-un târg depărtat, fără drum de fier, fără ziare, jucând cel mult șah cu profesorul de fizico-chimice, un fel de celibatar înrăit de singurătate.

Trecuse într-o seară din întâmplare prin fața casei lui Ann și, mai mult din obișnuință decât din curiozitate, ridicase privirea spre ferestrele ei: erau luminate. “E acasă”, gândise Paul, dar liniștit, fără emoție și fără dorința de a o vedea, cum ar fi spus “plouă” sau “e târziu”.

Treceau zile întregi fără niciun gând pentru ea, fără nicio amintire, totul i se părea depărtat, stins, căzut pentru totdeauna în uitare. La birou, telefonista îi spunea uneori: “A întrebat cineva de dumneata; o voce de doamnă; n-a vrut să spună cine e”, și el nici măcar nu se ostenea să facă presupuneri. “Poate Ann? Da, poate Ann. Ei și?”

Totuși, i se întâmpla să se trezească noaptea din somn, cu numele ei pe buze – și simțea atunci, ca o durere ascuțită, nevoia să o vadă nu pentru a-i vorbi, căci nu mai avea nimic să-i spună și simțea că orice reîntoarcere spre trecut e imposibilă, dar pentru a o privi, fie chiar fără știrea ei, ca de la o fereastră, ca pe o trecătoare.

Primise odată la birou vizita unui director de casă de filme și, în timp ce discutau un apel fiscal ce trebuia introdus, Paul îl întrerupse deodată, străfulgerat de un gând;

— Ce faceți dumneavoastră cu jurnalele sonore vechi?

Omul, fără să înțeleagă ce legătură avea această întrebare cu procesul lui, răspunse nedumerit:

— Pe unele le trimitem înapoi la centrală. Cele mai multe rămân la noi în depozit. După un an, doi, le distrugem.

— Ai putea. Dumneata să-mi găsești un jurnal Eclair de astă-vară, din iulie? Cel cu expoziția de la Liege? Și dacă-l găsești, ai putea să-l proiectezi pentru mine, undeva, într-o sală?

— Asta e foarte ușor. Avem sala noastră de proiecție. Numai să găsim filmul în depozit. Dacă e din iulie, s-ar putea să fie pe undeva prin provincie. Sunt unele târguri în care trimitem, pe nimica toată, se înțelege, jurnale vechi de câteva luni, ba chiar de un an…

Paul rămase pe gânduri; dacă filmul era în București o putea revedea în chiar acea zi pe Ann, dar dacă era trimis în provincie, planul lui cădea. Fusese așa de aproape de a-l realiza, încât acum, când nu mai era sigur de el, avea senzația că pierde o întâlnire de mult fixată cu Ann.

— Uite ce te rog, îi spuse clientului său. Telefonează imediat la depozit să se caute filmul. Dacă se găsește, aș vrea să-l văd chiar astăzi. Dar dacă e în provincie, să se cerceteze în ce oraș anume și la ce cinematograf. Iartă-mă, e un lucru pe care nu ți-l pot explica, dar trebuie neapărat să văd filmul ăsta, oriunde ar fi.

Era într-adevăr hotărât să plece în provincie, oriunde, și într-o clipă își și făcuse în gând pregătirile de plecare (un proces de amânat a doua zi, două scrisori de dictat în grabă dactilografei…), dar i se telefonase peste un sfert de oră că jurnalul care-l interesa fusese găsit în depozit și că poate să-l vadă după-masă la ora 4.

Sala de proiecție era în piața Sfântul Gheorghe, într-o cameră mică de la etajul al cincilea, cu ferestrele astupate și cu tavanul scund, o adevărată cutie cubică, în care aparatul de proiecție făcea un zgomot exagerat de uzină sau de avion. Paul trebuise să vadă mai întâi sfârșitul unui film care era proiectat pentru câțiva proprietari de cinematografe din provincie, veniți la București ca să angajeze filme pentru “stagiunea de iarnă” 1934-1935. Era o comedie de aventuri, Bolero, cu Carole Lombard și George Raft, din care nu înțelese nimic. Când se facu lumină, cei câțiva spectatori îl priviră bănuitori ca pe un nou concurent, și suspiciunea lor deveni și mai îngrijorată când, fiind chemați în biroul directorului, ca sa discute condițiunile contractului, îl lăsară pe el acolo, poate – se temeau ei – ca să vadă un film special, o “bombă a stagiunii”, care nu era arătat decât, în mare taină, cumpărătorilor cu protecție.

Paul rămase singur numai cu operatorul, luminile se stinseră din nou, și după câteva tremurături imaginea se fixă în sfârșit pe ecran, și vechiul jurnal de actualități, văzut în iulie la Liege, reapăru pe pânză, parcă mai puțin fastuos ca atunci, căci pelicula era uzată, imaginea neclară și mai ales ecranul mult mai mic, aproape jumătate cât un ecran normal de spectacol. Scenele jurnalului se succedau uitate; Sir John Simon, ministrul de externe al Marii Britanii, întâmpină în gara Londra pe domnul Louis Barthou, ministrul de externe al Franței… Greva din San Francisco ia proporții. Majoritatea uzinelor și fabricilor sunt închise. Numărul total al greviștilor este de 150 000… Funeraliile ambasadorului Dogvalevski la Paris. Rămășițele pământești ale diplomatului sovietic sunt incinerate la crematoriul Pere Lachaise… Cancelarul Dolfuss formează un nou guvern, larg remaniat… Inaugurarea expoziției de la Liege… O vedere generală a pavilioanelor, poarta principală de intrare, sosirea cortegiului regal, trecerea pe aleea principală, pe urmă deodată Ann, Ann rezemată de panoul ei, Ann primind zâmbetul reginei Astrid, rochiile lor albe, una lângă alta.

Singur în sala de proiecție, foarte aproape de acel ecran, nu mai mare decât o fereastră, Paul o privea pe Ann în ochi, fără emoție însă. Dacă i-ar fi putut vorbi, dacă l-ar fi putut auzi, i-ar fi spus liniștit: Te voi uita, Ann, te voi uita, vreau să te uit.

În noiembrie, în sala Dalles, se deschidea expoziția de pictură a lui Ann. Afișe albe, sobru tipărite, dar răspândite peste tot, anunțau cu mult înainte vernisajul. Pe toate zidurile, pe toate placardele de publicitate era numele lui Ann: “10 noiembrie – 10 decembrie. Expoziție de pictură. Ulei, acuarelă, guașe”.

Paul trecea pe lângă acele afișe silindu-se să nu le vadă. I se părea că fiecare din ele îl cheamă. Altădată avea o copilăroasă mândrie să vadă numele acela iubit în jurnale, în vitrine, pe ziduri. Acum i se părea o indiscreție, un abuz – și într-adevăr niciodată poate nu se făcuse pentru o expoziție de pictură atâta reclamă.

Cu câteva zile înainte, primise acasă prin poștă o invitație pentru vernisaj. Textul tipărit anunța vernisajul pentru ora 11, dar Ann adăugase cu mâna ei: “dar nu e interzis să se vină mai devreme”. Erau, după atâtea luni de tăcere, primele cuvinte pe care le primea din partea ei.

Era hotărât să nu se ducă la expoziție și în niciun caz la vernisaj. Un moment, se gândise chiar să plece din București, dar se răzgândi: nu voia să-și dea lui însuși impresia că fuge.

În dimineața vernisajului, rămase în casă să studieze un dosar, pe care într-adins îl luase cu el de la birou. Era o zi de noiembrie, udă, plumburie, care trăgea la lene. Minutele treceau încet, desfăcute. Deschise fereastra și lăsase să intre în odaie aerul acelei reci dimineți, ploaia, mirosul de frunze căzute…

Telefonul sună, și Paul îl lăsă să sune câtăva vreme.

Îi era lene să răspundă: nu aștepta pe nimeni. Ridică târziu receptorul și rămase înmărmurit: era vocea lui Ann.

— Nu vii? Nu vrei să vii? Te rog, vino. Nu pot pleca de aici, e atâta lume, dar te aștept, Paul, te aștept, înțelegi? Tu îmi aduci noroc dacă vii…

Paul ridică descurajat din umeri. Ann făcea apel la vechile lor superstiții, la tot ce era mai dezarmat în el, mai puțin pregătit să reziste: “Tu îmi aduci noroc dacă vii…”

La Dalles, se oprise în pragul primei săli, căutând-o din ochi pe Ann. El venea din ploaie, cu trench-coatul pe el, cu pălăria în mână și se jena să intre: o rumoare de voci, de râsete, de exclamații, un foșnet de rochii și blănuri îl ținea acolo în prag, puțin amețit, puțin încurcat, întrebându-se dacă nu mai e timp să se întoarcă.

Ann îl zărise însă din fundul sălii și îi făcuse semn cu mâna s-o aștepte. Venea spre el făcându-și loc cu greu între grupurile care îi barau drumul, fără să ceară scuze celor de care în trecere se lovea, și uitându-se mereu înainte, spre Paul, cu o sclipire intensă în ochi, ca și cum ar fi vrut să-l strige.

— De ce-ți sunt mâinile ude? Ai venit prin ploaie? Ai venit pe jos? De asta ai întârziat, nu? Credeam că n-ai să vii. Mereu mă uitam spre ușă. Mi-a fost așa de frică, Paul, că n-ai să vii! S-ar fi putut, spune, s-ar fi putut să nu vii?

El o privea fără să răspundă: o privire grea, care nu punea întrebări. “E aici, e lângă mine”, își repeta în gând, mirat că nimic în el nu tresare.

Ar fi vrut parcă să transmită vestea întoarcerii până departe, spre toate oribilele lui amintiri de până atunci și pe care, deși Ann era acolo, lângă el, le simțea încă vii, ca acele avanposturi pierdute, care multă vreme, după ce bătălia a luat sfârșit, continuă să rămână treze, la pândă, pentru că vestea n-a ajuns încă până la ele.

Ann îl luă de braț și îl trase după ea, în vestibul.

— Să plecăm de aici, Paul. E prea multă lume. Să mergem afară, în ploaie, vrei?

— Știi bine că nu se poate, Ann. Tu trebuie să rămâi aici. E vernisajul tău.

— O! vernisajul meu! spuse ea cu un gest de nepăsare. Ce vrei să fac eu aici? Eu vreau să fiu cu tine, numai cu tine, înțelegi?

Fugi prin ploaie, cu capul gol, până la marginea trotuarului, unde se opri în fața unui mic automobil albastru, cu caroseria joasă, pe care-l deschise cu un gest familiar și iritat, căci cheia intra greu în broască, din cauza ploii probabil. De la volan îl strigă pe Paul, care rămăsese pe treptele de piatră de la intrare, urmărind-o nedumerit cu privirea.

— Nu vii?

Dinăuntru, prin ferestrele mari ale sălii Dalles, câțiva privitori urmăreau scena intrigați. “Totul durează prea mult”, își spuse Paul, gândindu-se la câte se vor spune în urma lor. Într-o clipă fu lângă Ann, trăgând cu putere portiera după el.

— Ce e cu mașina asta?

— Ea mea. O rablă.

— De unde o ai?

Ann întoarse capul spre el, fără să piardă însă controlul volanului. Alergau în sus, spre Piața Romană, pe bulevardul aproape pustiu în acea duminică urâtă de noiembrie.

— Asta e singura ta întrebare? E prima pe care mi-o pui, Paul.

— Și ultima. Nu am nimic să te întreb.

Ann frână scurt. Mașina se opri greu, patinând pe pavajul ud, și se lovi cu aripa dreaptă de marginea trotuarului. Ann își luase descurajată mâinile de pe volan. Privea drept înainte prin parbrizul, pe care picăturile de ploaie alunecau în mici fluvii grăbite. Câteva clipe nu se auzi între ei decât zgomotul ritmat al ștergătorului de ploaie, pe geam. Pe urmă, Ann își ridică ochii spre Paul, cu acea întoarcere decisă de privire pe care o avea în momentele ei grave.

— Poate că am făcut rău că te-am chemat, Paul. Poate că într-adevăr totul s-a sfârșit. Dar pentru că ai venit, pentru că ești aici, te rog să rămâi și să taci. Vreau să te știu lângă mine. Mâine, dacă vrei, peste un ceas, dacă vrei, ne vom despărți. Dar acum, taci…

Pornise mai departe. Bătea prin geamul deschis de lângă volan un vânt rece, umed, care-i arunca lui Ann în față rare picături de ploaie; ea le lăsa să se prelingă pe obraji, pe frunte, fără să le șteargă, poate fără să le simtă. Mâinile erau amândouă încordate pe volan, cu o tensiune exagerată de mare cursă. Acele indicatoarelor oscilau nervos, neliniștit. Indicatorul de viteză se zbătea pe cadran între 80 și 90 de kilometri. În dreapta și in stânga, teii desfrunziți de pe șosea goneau fumurii, cețoși. Departe, dincolo de Băneasa, era un miros de câmp răvășit de ierburi ude, de pământ răscolit până în rădăcini. Ploaia se lărgea acolo, mai puțin grăbită ca în oraș, mai calmă, răbdătoare. Zgomotul motorului nu acoperea cu totul foșnetul ei mărunt, ca o voce apropiată de pădure.

Lăsaseră de mult în urmă aeroportul adormit, cu hangarele oblonite, stațiunea de radiodifuziune, pădurea de la Otopeni, drumul spre Snagov. Șoseaua se desfășura lucioasă înaintea lor, în plin câmp. Aburi albicioși pluteau jos pe pământul negru, ca niște nori căzuți, încercând inutil să se ridice… În zare, griul acelei zile de noiembrie cobora spre un albastru fumuriu, fără transparență.

Paul întoarse capul spre Ann. Uitase că e lângă el. Toată acea cursă prin ploaie avea un gust de trezire tulbure din somn.

Ann își mușca buza de jos, cu un gest de încordare pe care Paul nu-l recunoștea. “E un gest recent – gândi el – un gest de volan”. Nicio tresărire pe obrazul ei: ochii, doar, puțin dilatați de atenție, fruntea înclinată înainte, ceva intens și totuși absent în figura ei palidă.

Abia atunci observă că era fără mantou pe ea, cu capul gol, cu gâtul deschis, așa cum plecase din sala de expoziție, într-un taior maro (“De când se îmbracă în maro?”), cu o vagă eșarfă care-i flutura pe umeri, udă de ploaie.

— Ar fi timpul să ne întoarcem, Ann.

Ea încetini mersul, mai înaintă nedecisă câtva timp, și pe urmă opri. Își culcă fruntea pe volan și rămase așa, cu brațele căzute, cu părul resfirat în vântul rece, care continua să bată domolit, acum, când se opriseră pe loc.

Paul o ridică cu greu, îi luă Capul în mâini și-l întoarse spre el: Ann avea ochii închiși pe jumătate, cu o privire stinsă, buzele vinete, mâinile reci.

— Ce e cu tine? Ți-e Irig? Ți-e rău?

— Nu, spuse ea șoptit. Aș vrea să plâng.

— Ei bine, plângi, o încurajă el și o trase mai aproape culcând-o pe pieptul lui și acoperind-o cu brațul drept, cum i-ar fi pus pe umeri un șal. Plângi dacă vrei, hai, plângi.

În mica mașină albastră, oprită singură pe șosea, în plin câmp, Ann plângea zguduit, copilărește, cu sughițuri.

De fapt nu se schimbase nimic, și revenirea lui Ann nu era o revenire. Un capriciu, o mică nebunie, poate și mai puțin decât atât… “Fugită în dimineața vernisajului, ca o mireasă în noaptea nunții”, se glumea printre pictori. Adevărul e că lăsase în urma ei o sală plină cu invitați și că brusca ei plecare provocase acolo nesfârșite comentarii intrigate. Într-o cronică mondenă de a doua zi, se spunea că lipsa lui Ann de la propriul ei vernisaj era o “încântătoare fantezie, pe care un artist sigur de simpatiile publicului poate în definitiv să și-o permită”. “Cu atât mai mult – adăuga malițios cronicarul — cu cât majoritatea lucrărilor expuse au fost reținute din primul moment.”

Tot ce făcea Ann acum – observă Paul – era menit să devină subiect de publicitate. “Și nici măcar nu-i displace”, clătina el din cap. Avea groaznica bănuială că acea plecare din plin vernisaj, ea o pregătise din timp, ca să intrige lumea, ca să deștepte curiozitatea, ca să aducă o “notă originală” în programul prea banal al unei deschideri de expoziție.

Regăsită o clipă, o pierdea din nou în atâtea secrete și mistere, peste care ea trecea grăbită, eu un gest neglijent: “Lasă, o să-ți explic”.

Cât era de departe de el, cât de străină devenise în cele câteva luni de despărțire, tablourile ei din noua expoziție îi arătau prea bine. Chiar dacă n-ar fi fost cele patru sau cinci portrete și schițe de portret ale lui Dănulescu, expuse ostentativ, ca și cum ar fi vrut să prevină sau dimpotrivă să înfrunte tot ce se vorbea despre legătura lor (și pe Paul îl irita mai ales titlul acelor portrete în catalogul expoziției; Portretul arhitectului D., inițială care, în loc să i se pară un semn de discreție i se părea unul de intimitate), chiar dacă n-ar fi fost aceste portrete, totul în pictura lui Ann îi era acum necunoscut, totul respira amintiri, întâmplări, emoții trăite fără el, departe de el.

Cele mai multe peisaje erau de la Sainte-Maxime, sat belgian de pescari, unde paleta lui Ann se încărcase cu ceva plumburiu, vânăt, de mare înnourată. Câtă vreme fusese la Sainte-Maxime, cu cine, ce făcuse acolo — erau lucruri pe care amâna mereu să le spună: “Lasă, am să-ți povestesc într-o zi”. Zi cu atât mai greu de fixat cu cât o vedea rar, totdeauna grăbită, totdeauna în trecere, mai ales acum, de când avea acel automobil albastru – cumpărat? căpătat? nici ea părea că nu știe prea bine – cu care făcea nenumărate curse, toate urgente și toate fără explicații.

Era pentru Paul o nouă suferință să întâlnească, alergând pe străzi, acel mic automobil, pe care îl recunoștea de departe după culoare – un albastru-deschis, marin — și care se făcea nevăzut după un colț, la o încrucișare de drumuri, spre ce necunoscute ținte? spre ce tainice întâlniri?

Se întâmpla să-l găsească cu portierele închise și cu farurile stinse, în cartiere lăturalnice, la câte un colț de stradă necunoscută, oprit cine știe de cât timp acolo. Se apropia de el și se uita pe fereastra portierei: Ann își lăsase înăuntru mănușile, sau o carte, sau un pachet. Rezemat cu fruntea de geam, privea lung acele fleacuri uitate. Uneori, rămânea acolo lângă botul mașinii: “Poate că vine”. Nu venea niciodată. Ceasuri întregi s-o fi așteptat, și tot nu venea.

Se uita cu de-amănuntul la casele din jur. Poate că e undeva pe aici, la o vizită sau la un rendez-vous, poate că e la una din aceste ferestre luminate și-l privește de după perdea, nevoind să coboare tocmai pentru că l-a văzut pe el în stradă, așteptând.

Într-o seară, era în parcul Filipescu, pe o mică stradă în semicerc, desprinsă din strada Sofia, ca un fel de curte interioară – Paul găsise automobilul albastru în fața unei case cu obloanele trase, dar prin care străbăteau dungi striate de lumină. Trecuse din întâmplare pe acolo, venind de la sanatoriul Saint-Vincent, unde avea un prieten bolnav, dar automobilul lui Ann îl oprise din drum. Mai bine de două ore rămăsese fixat acolo, rezemat de botul mașinii. Avea impresia că dincolo de ferestrele acelei case. Sunt umbre care se mișcă. I se părea că aude pași, șoapte, râsete chiar – și că pe urmă se depărtau. Era ca și cum din când în când, cam la un sfert de oră, cineva venea la fereastră să vadă dacă el mai e acolo, dacă n-a plecat încă. Într-un târziu, îi trecu prin minte un lucru absurd: să sune și să întrebe de Ann.

Ușa se deschise cu întârziere, după o lungă așteptare și după ce el sunase de câteva ori: în prag era un domn cărunt, în halat de casă, care îl întrebă pe cine caută și îl obligă sa repete de două ori numele lui Ann, ca și cum nu l-ar fi auzit bine.

“Nu, domnule, e o eroare: nu locuiește aici.” Și închise ușa, lăsându-l pe Paul pe treapta de piatră, dezorientat, bâiguind scuze pe care nu le auzea nimeni.

În astfel de seri, își jura să nu o mai vadă niciodată.

“Trebuie să te uit, Ann, trebuie neapărat să te uit.”

VI

ERA O SALĂ MICĂ, ÎNGUSTĂ, CU tavanul negru de fum, cu bănci de lemn, cu o ușă ce se deschidea și se închidea mereu. În prag apăreau aceleași figuri agitate, aruncau o privire grăbită înăuntru și dispăreau. Dacă n-ar fi fost magistrații și grefierul în robe negre, Nora n-ar fi crezut că se află cu adevărat într-o sală de tribunal.

Pe bănci era lume de tot felul, fețe îngrijorate, priviri somnoroase, un amestec de buimăceală și indiferență. Era o rumoare continuă de șoapte, chemări surde, hârtii răsfoite. Când și când, se auzea un clopot pe care prezidentul îl agita fără convingere, din obișnuință probabil. Se făcea un moment tăcere, și atunci nu se mai auzea decât glasul avocatului care vorbea.

Nora găsise un loc, în fundul sălii, lângă fereastră. Afară ningea liniștit. Se vedea Piața Senatului, albă ca într-o carte poștală de iarnă.

Paul era în față de tot, în prima bancă, aplecat probabil peste un dosar. Pentru a-l zări, Nora trebuia să se ridice în picioare, și atunci nu-l vedea decât din spate, cu umerii înclinați spre pupitrul din față.

“Numai de n-ar întoarce capul”, își spunea, speriata la gândul că ar putea s-o vadă – și se făcea mică lângă fereastră, ascunzându-se cât putea mai bine.

Paul se ridicase de la locul lui. Nora avu impresia că o zărise și că vine spre ea. Încremenise ca o elevă care simte că profesorul a văzut-o de pe catedră copiind, și acum aștepta să izbucnească scandalul inevitabil.

Nu. S-a speriat prostește, fără motiv. Paul n-a văzut-o și de altfel nici nu se uită încoace. S-a dus doar spre masa grefierului, a luat de acolo un dosar, și acum, cu dosarul în mână, vorbește.

Nora nu aude decât frânturi de frază, din care nu înțelege nimic. Repetă după el, în gând, cuvintele și e mirată că Paul le poate spune cu atâta convingere. De nerecunoscut vocea lui de aseară: este o voce fermă, sigură, cu ceva indiferent poate în adâncul ei, dar nu e indiferența leneșă, tărăgănată, pe care i-o cunoaște Nora.

“… simpla depunere a motivelor de apel la dosar nu numai că e insuficientă, dar e neavenită… Tribunalul va trebui să considere acest apel nemotivat… Un singur mod de a motiva valabil… indicat de articolul 98 din legea judecătoriilor de ocoale… Implicit și fără ca jurnalul anterior să specifice… Procedural vorbind, de nu există… Se opune în termeni absoluți articolul 69 din procedura civilă litera d, aliniatul 2…”

Nora ascultă cu încordare. Ar vrea să înțeleagă despre ce e vorba. Ar vrea mai ales să-l poată privi pe Paul din față, în timp ce vorbește. S-ar zice că lucrurile pe care le spune el pasionează. Se întâmplă să întoarcă uneori capul spre un avocat de pe banca adversă, care îl întrerupe, și atunci Nora poate citi în ochii lui indiferenți o sclipire de convingere, poate chiar de luptă.

Se uită la ceas: patru și douăzeci. “Ieri, la ora asta, nu-l întâlnisem încă.” Tot ce s-a întâmplat de atunci i se pare acum depărtat și neînțeles. Bărbatul acesta care vorbește cu o voce necunoscută și pe care, dacă închide ochii, nici nu și-l poate bine aminti, bărbatul acesta este “amantul” ei. Sunt încă vorbe pe care, la vârsta ei, Nora nu le poate gândi fără anumită spaimă. În orașul lor de provincie, demult, “amant” era un cuvânt care se spunea în șoapte.

Președintele spune câteva cuvinte, care nu se aud până în fundul sălii, și scrie ceva într-o condică. Grefierul strigă un alt dosar, iar Paul își strânge cărțile și hârtiile, pe care le așază fără grabă în servietă.

Nora îl va lăsa să iasă din sală, va mai rămânea câtva timp aici, ca să fie sigură că nu-l va întâlni, și pe urmă va pleca și ea. “Un bărbat cu care te-ai culcat într-o noapte din întâmplare și pe care, pe urmă, nu-l mai vezi niciodată.” își spune în gând lucruri oribile, care o înspăimântă și pe care totuși încearcă să le gândească cu indiferență.

— Mai rămâi aici?

Poartă o cravată roșie, cu un desen negru și cu nodul tot prost făcut. E primul lucru pe care îl vede Nora. “De ce n-o fi știind omul ăsta să-și facă cravata?”

Paul o ia de braț și o duce spre ușă. Ea îl urmează fără să-l privească. “Ce bine era acolo, lângă fereastră! Cum de m-a zărit? De ce a venit spre mine?” Îi e frică de el, ar vrea să fie singură, ar vrea din toată inima să fie singură.

“… O acțiune cambială rău introdusă nu poate să înlocuiască, onorat tribunal…”, aude Nora din prag câteva cuvinte pe care cineva le spune la bară, agitând un dosar, dar sfârșitul frazei se pierde, căci între timp au ieșit afară, pe un culoar îngust cu și mai multă lume decât era-înăuntru.

“O acțiune cambială rău introdusă… o acțiune cambială rău introdusă…” repetă ea mecanic, încercând să alunge gândurile, să amâne explicația care se apropie.

“Cât de mult știe omul ăsta să tacă”, își spune Nora pe stradă, mergând alături de Paul. Nimic pe figura lui ștearsă nu arată nici curiozitate, nici bucurie, nici necaz. Îi fusese teamă că venirea ei îl va supăra. “Nici măcar atât, nu, nici măcar atât. E ca și cum n-aș fi…”

Se înserează, ninsoarea a încetat, dar e foarte frig.

— Nu trebuie să crezi că am venit să te caut, începe tot ea să vorbească. Trec pe aici, prin fața tribunalului, în fiecare după-masă. Am câteva ore de franceză, la un institut particular din apropiere. Poate că nu ți-am spus că sunt profesoară. N-am avut când…

Se opri din vorbă, surprinsă de propriul ei cuvânt. N-a avut când să-i spună cele mai simple lucruri despre ea – poate că dacă nu i-ar fi fost numele gravat pe placa de alamă, de acasă, nici cum o cheamă nu i-ar fi spus – dar a avut când să devină, în câteva ore, amanta lui. “Ce stupidă ești, Nora!” Ar vrea să tacă, dar acum, după ce a început să vorbească și s-a întrerupt deodată, fără motiv, tăcerea e mai grea decât înainte.

— Te rog să mă ierți că m-am uitat azi prin hârtiile dumitale de pe birou. Ți-am răsfoit agenda, și de acolo am văzut că azi după-masă trebuia să fi în tribunal. La început nici n-am înțeles ce scria acolo. Ai un scris încurcat, dar eu sunt obișnuită cu toate caligrafiile… Ți-am spus că sunt profesoară… Mi-am închipuit în cele din urmă că T.c. II trebuie să fie Tribunalul de comerț, secția doua. Nu credeam că am să viu. Nici n-aș fi putut. Marți după-masă, de la trei la cinci, de obicei sunt în clasă. Azi am luat însă vacanță… Mă întorceam spre casă, și nu știu cum, trecând prin fața tribunalului, mi-am spus că aș putea să intru… Nu știi cât am rătăcit prin tot felul de săli și culoare… Credeam că n-ai să mă vezi. Aș fi vrut să nu mă vezi…

S-au oprit de câtăva vreme, în fața unei vitrine de florărie, în Piața Senatului. Nora vorbește și își dă foarte bine seama că el nu ascultă. Ce o fi privind oare cu atâta atenție? În vitrină sunt câteva crengi de liliac alb, ce par ninse de zăpada abia căzută. Foarte tinere și foarte obosite, crengile sunt subțiri, verzi, înclinate sub greutatea buchetelor albe. Privirea lui Paul e oprită acolo, la fel de absentă ca și până acum, dar cu un început de zâmbet cețos, care vine greu, de departe.

“Dacă aș pleca acum, cred că nici n-ar băga de seamă că nu mai sunt lângă el”, se gândește Nora. E poate și cel mai cuminte lucru pe care-l poate face. Nu e supărată, nu e jignită, dar își dă seama că omul ăsta e un străin și că nimic nu-l poate smulge din tăcerea lui. “Orice aș spune, orice aș face, privirea asta n-am să i-o schimb.”

Se desprinse încet, eu băgare de seamă, ca și cum ar fi vrut să nu-l trezească din somn, și trecu linia de tramvai spre Podul Senatului.

— Nora!

O striga pentru întâia dată pe nume. Era lângă ea, o ținea strâns de braț și o privea drept în ochi, cu o privire care în sfârșit o vedea.

— Nora, te rog, iartă-mă. Sunt nebun, sunt prost-crescut.

— Nu, Paul. Nici nebun, nici prost-crescut. Poate nefericit.

El ridică din umeri. (“Dacă mi-ar da timp, gândi Nora, l-aș dezvăța de gestul ăsta.”)

— Să nu zicem nefericit. E o vorbă care nu-mi place. Și cred că nici nu sunt, mai degrabă obosit… da… foarte obosit…

O ținea mereu de braț, cu mâna lui grea, cu degetele strânse, gest prea apăsat, dar în care era – în sfârșit! - puțină intimitate. Mergeau pe chei în sus, de-a lungul unei Dâmbovițe de decembrie, pe care amurgul, frigul, iarna o făceau mai puțin murdară. Se aprindeau primele felinare de seară, și umbrele lor pe apă erau albastre la acel ceas încă nedecis.

— Ai putea să mă detești, Nora. Oameni ca mine n-au dreptul să se amestece în accidente de stradă. Nu eu trebuia să te ridic aseară din zăpadă.

— Oameni ca dumneata… De ce spui lucruri care sperie? Eu mă sperii greu, să știi. Ce fel de om ești dumneata?

Un om despre care azi-noapte ai putut crede ca se va sinucide. Nu e destul?

Trecuseră de Podul Schitu Măgureanu: trecătorii erau mai rari, cheiurile pustii.

Acuma de ce tace? Are tăceri care s-ar spune că nu se vor termina niciodată. În ce depărtări e plecat? Cum să-l chemi înapoi? Numai mâna lui e aici, grea, pe brațul drept.

Și când îl crezi cu totul pierdut, iată, vocea lui revine, fără nicio ridicare de ton, egală, ștearsă, la fel de închisă ca și tăcerea din care se desprinde.

— Eu n-am nimic de spus nimănui și n-am nimic de aflat de la nimeni. Înțelegi, Nora? înțelegi de ce am vrut să fug aseară? Azi-dimineață încă un mi se părea prea târziu pentru a fugi. Și acum, uite, acum, încă mai e timp. De ce m-ai căutat? Ar trebui să uiți că ne-am întâlnit. Ar trebui să ștergi din amintirea dumitale ziua de ieri.

— Și noaptea? întrebă Nora, mai mult pentru ea.

— Da, și noaptea. Suntem destul de serioși amândoi pentru ca să nu luăm în tragic o astfel de întâmplare. Nu vreau să te jignesc, crede-mă, dar aș prefera să te jignesc decât să te înșel. Dumitale îți trebuie puțină prietenie, puțină intimitate. Faci rău dacă mi le ceri mie. Eu n-am nimic să dau nimănui.

Privea mereu înainte, fără să întoarcă o clipă capul spre ea, avea mereu aceeași vagă amărăciune pe buze.

“Cu privirea asta care nu se uită nicăieri, cu glasul ăsta surd, care nici un coboară, nici un urcă, se pot probabil spune, fără să bagi de seamă, cele mai groaznice lucruri din lume”, se gândește Nora.

— Zici că te-ai uitat în agenda mea de pe birou. Ai observat desigur că toate foile câte au mai rămas până la sfârșitul anului sunt albe. Asta se cheamă o vacanță… Câte foi albe, atâtea zile pustii. Ce vrei să fac cu ele?

— Încearcă să le dai.

— Nu înțeleg.

— Spuneai adineauri că nu ai nimic de dat. Totuși, îți rămân câteva zile libere… dumneata le zici pustii… Dă-le cuiva… Poate se va găsi un om care să le primească și să facă ceva din ele…

El se opri din mers, și sub bătaia felinarului sub care se aflau o privi pe Nora, probabil ca să-i citească în ochi tot ce i se părea neclar în vorbele ei.

— Dacă e o invitație, e mai bine să-ți spun că nu o pot primi.

— Nu e o invitație. E un sfat. Pleacă. Vei fi mai puțin singur. Vei uita, poate…

— Ce?

— Nu știu. Lucrurile pe care trebuie să le uiți.

El ridică iar din umeri, cu același gest de negație, de îndoială, de inutilitate.

— Să plec… M-am gândit și eu la asta. Ieri, am și intrat într-un birou de voiaj să cer informații… Luasem de dimineață pașaportul cu mine, pentru vize. De asta l-am și avut aseară în buzunar.

Nora revăzu pașaportul albastru, fotografia, semnalmentele, pagina de vize, Hergenrath, 23 Juillet. Încă o dată i se păru că în numele acela de frontieră, în ziua aceea pierdută, 23 iulie 1934, era poate întreaga lui taină.

— Pe urmă, am renunțat. La ce bun? Mi-e prea lene, e prea complicat și simt mai ales că e inutil. Cred că nici n-am bani destui.

Erau pe Podul Elefterie. Se rezemaseră de parapetul podului și priveau înainte spre cele două mari artere ce se deschideau în unghi în fața lor; la stânga, bulevardul Elisabeta, luminat, cu depărtate firme albastre de reclamă, cu ochiul roșu al tramvaielor 14, ce coborau spre Cotroceni, și, la dreapta, Splaiul Independenței, înzăpezit, tăcut, nebucureștean parcă. Pe parapetul de piatră zăpada era crescută rotund, spumoasă, fragilă. Nora își scoase mănușile și luă în amândouă mâinile zăpadă, ținând-o în palmele deschise, cu băgare de seamă, ca pe o pulbere fină.

— Ai fost vreodată, iarna, în munți?

Întrebarea Norei părea că-l readuce din cine știe ce gânduri pierdute, căci răspunse târziu, după o tăcere prea lungă.

— Nu, iarna niciodată. Vara am urcat de câteva ori, la Peșteră și pe Omul, dar iarna niciodată.

— Păcat! E așa de frumos! Vezi, acolo ar trebui să pleci. În munți.

Nici un se osteni să-i răspundă. Cu o ridicare din umeri, totul devenea inutil. Nora insistă.

— Ai făcut vreodată schi?

— Nu.

— Ar trebui să încerci.

Și pe urmă, deodată, luându-i de mână și silindu-l să se întoarcă spre ea, îi spuse privindu-l în ochi:

— Vino cu mine în munți, să facem schi.

Îl privea prea fix pentru ca el să-i poată și de astă dată răspunde cu o tăcere.

— E o copilărie, Nora.

— De asta ți-o și propun: pentru că e o copilărie. Ascultă-mă, Paul: dă-mi mie vacanța dumitale. Adineauri, crede-mă, nu ți-am cerut-o, dar acuma ți-o cer: dă-mi-o mie.

El nu răspunse. “Cel puțin n-a zis nu”, se consolă Nora în gând. Pe pod, vântul de seară bătea redeșteptat din calmul de până atunci. Castanii albi se scuturau pe trotuar de zăpadă ca de o prea fragilă floare.

Coborau spre centru, pe bulevardul Elisabeta. Luminile, primele vitrine, lumea grăbită de ger îi dădeau Norei o impresie de întoarcere în oraș. Vorbea tot ea, mulțumită acum că tăcerea lui întârzie răspunsul.

— Nici eu nu știam prea bine ce să fac cu vacanța mea. Voiam doar să n-o petrec aici, în București. Sus, în bulevardul Dacia, mă simt foarte bine, dar nu în zilele de sărbătoare, când am impresia că toată lumea pleacă și numai eu rămân singură. Mai rău decât singură: abandonată…

Încercă să spună ultimul cuvânt cu puțină ironie, dar glasul n-o ajuta. “Abandonată” era un cuvânt care îi dădea copilărește lacrimi. Din fericire, el e prea obosit sau prea neatent, ca să observe.

— Mă gândeam și eu să plec, dar nu știam unde… Poate la Predeal, la tabăra de schi de la Onef… Dacă aș fi găsit tovarăși de drum, aș fi preferat să urc în grup mic la o cabană… La Ialomicioara, sau pe Postăvar, sau la Bâlea… În sfârșit, undeva departe… De ce nu vrei să fi dumneata tovarășul meu? Înțelege bine: ce s-a întâmplat între noi până acum…

Nora ezită un moment. Ar fi vrut să spună “astă-noapte”, dar era o preciziune care o speria.

— … e șters, e uitat. E “neavenit”, cum spuneai dumneata la tribunal. Eu îți fac o propunere de camarad. Plecăm cu bocanci în picioare, cu sacul de drum în spate.

— Plecăm… repetă el șters. Când plecăm?

— Astă-seară, răspunse Nora și abia atunci își dădu seama că întrebarea lui putea să fie o acceptare, deși era pusă vag, cu aceeași eternă ridicare din umeri.

— E adevărat? Primești? Vrei să plecăm?

— Nu, Nora. De ce insiști? E inutil. Totul e inutil.

Glasul lui o descuraja. Era ceva definitiv căzut, definitiv frânt, în oboseala cu care vorbea el. Și totuși, un moment, plecarea i se păruse posibilă…

— De ce te încăpățânezi, Paul? Ești un om care ai pierdut la toate jocurile. Singur spuneai adineauri: “Eu n-am nimic să dau, nimic să pierd”. Ei bine, pentru că în niciun caz nu mai poți pierde, pentru că nu mai ai ce risca, primește plecarea asta ca pe un joc și lasă-mă să joc eu pentru dumneata…

Se oprise într-adins în fața unei vitrine cu articole de sport, pe bulevardul Elisabeta, în colțul Căii Victoriei. Erau expuse schiuri, patine, bastoane cu vârful de fier, bocanci, un întreg arsenal de instrumente de lemn și de metal, care străluceau în vitrină pe o zăpadă artificială de vată și paiete albe. Un manechin îmbrăcat în schior, cu echipamentul complet, gata de drum, surâdea cu un surâs fericit de cinematograf. Paul privea, aproape fără să le vadă, toate acele instrumente care i se păreau complicate și mai ales fără interes.

— Te rog, să nu râzi de mine, Paul, dar eu când sunt foarte nefericită… fiindcă mi se întâmplă și mie să fiu uneori…

Nu putu să sfârșească fraza. Îi veniseră din nou neașteptate lacrimi în ochi. Abandonată… nefericită… câte cuvinte greu de spus! încercă să se corecteze:

— … când îmi merge rău, când totul iese prost, când mi se pare că sunt urmărită de ghinion… ei bine, atunci îmi cumpăr ceva nou… o rochie, sau, dacă n-am bani destui, o eșarfă, un fleac… Nu din cochetărie și nici din frivolitate. Mai mult din superstiție. Ca să conjur soarta. Ca s-o păcălesc. Mi se pare că, îmbrăcată altfel, n-o să mă recunoască, o să mă confunde cu altcineva, o să treacă pe lângă mine fără să mă vadă… Dumneata, care ești un om superstițios, de ce nu ai superstiția de a începe ceva din nou? De ce nu vrei să faci un lucru pe care nu l-ai mai făcut niciodată până acum?

…Intrase înăuntru neconvins. Nora vorbea pentru el, lua informații, cerceta cu atenție lucrurile care i se arătau. Era o librărie invadată de sportivi. Etalajele cu cărți erau părăsite, și toată lumea se îmbulzea la raionul de sport. În ajun de vacanță, era acolo un freamăt de plecare, un clinchet de patine, o febrilitate continuă. Bocanci enormi, cu talpa prinsă pe margine într-un clește de metal, miroseau a piele groasă, de curând tăbăcită. Schiuri negre, rezemate de perete cu botul în sus, semănau cu niște luntri subțiri de pescar, trase la mal, pe uscat. Totul avea un miros aspru de pielărie, de lemn ceruit, de pânză impermeabilă. Cămăși și sweatere de culori tari dădeau întregului magazin un aer festiv, pavoazat.

Un aparat de radio, deschis, transmitea buletinul sportiv de la ora 6: “Predeal, grosimea stratului de zăpadă 46 centimetri… Sinaia, grosimea stratului de zăpadă 30 centimetri… zăpadă favorabilă…” Vocea speakerului se amesteca cu întrebările clienților, cu răspunsurile vânzătorilor.

— Ridică mâna dreaptă în sus, vrei? îl rugă Nora.

El se supuse cu bunăvoie, dar cu oarecare stângăcie.

Se vedea în oglindă măsurându-se cu lungimea schiurilor, mult mai înalte decât el. Botul schiului îi ajungea în podul palmei. “Trebuie să fie cu cel puțin 40 de centimetri mai înalt decât înălțimea omului”, îi explică ea absorbită.

Uneori, ridica îngrijorată ochii spre el, mai mult pe furiș, ca și cum i-ar fi cerut un semn de aprobare, un consimțământ.

“E intimidat”, gândi ea, văzându-l rămas cu schiurile în mână și neștiind ce să facă cu ele. “Intimidat” i se păru un progres: era oricum altceva decât indiferent.

— Asta la ce servește? o întrebă Paul, văzând-o că ține în mână niște arcuri de oțel, pe care se silea să le înșurubeze singură pe un suport plat, ca o talpă de patină.

Părea să pună întrebarea cu oarecare interes, în orice caz cu puțină nedumerire. Privea toate acele stranii obiecte încurcat, ca în fața unui motor cu piesele demontate. Nora se grăbi să-i dea explicații, pe care el nu le înțelegea prea bine.

— Sunt două feluri de legături. Diagonale și drepte, eu am mai multă încredere în legătura diagonală. Nu e prea flexibilă, dar e solidă. Te împiedică puțin la telemark, dar n-o să începi din primele zile să faci exerciții de telemark. Principalul e să ai bocanca bine angrenată pe schi…

Un vânzător îl chemă pe Paul într-o cabină de probă ca să încerce costumul de schi și bocancii.

— Mă chemi când ești gata, îi spuse Nora. Îi era teamă să-l lase singur. Licărul acesta slab de curiozitate, pe care începe să-l citească în ochii lui, nu trebuie să se piardă. E un joc pe care trebuie să-l joace până la urmă. Dar nu se va descuraja? Nu va fugi, el, care fuge atât de ușor?

În costumul albastru era cu totul schimbat. “Cât e de tânăr”, gândi Nora. Regăsea dincolo de oboseala lui acea nedefinită expresie de copilărie, pe care o surprinsese aseară de la prima lor încrucișare de priviri.

— Sunt ridicul, nu?

— Da. Și îți pare rău? Fii și dumneata o dată ridicul în viață. Să vezi că prinde bine.

Haina nu-i plăcea Norei. Avea un cusur la mâneci, și nasturii trebuiau schimbați.

— O trimitem imediat la atelier, spunea vânzătorul. În jumătate oră e gata.

— Și într-o oră cel mai târziu, adăugă Nora, trebuie să fie acasă. Dar nu mai târziu, te rog, fiindcă plecăm chiar astă-seară.

Îi vorbea vânzătorului, dar în fapt i se adresa, fără să-l privească, lui Paul. Va protesta? O va dezminți?

— Astă-seară.

“La urma urmelor, nu va fi cea mai mare prostie din viața mea”, își spunea Paul privindu-se acasă, în oglindă. Chipiul albastru de stofă, cu cozorocul scurt și rotund, semăna cu o șapcă de liceu. Buzunarele hainei, mari, aplicate, închise soldățește cu nasturi, îi aminteau tunica din școala militară.

“Ca un licean, ca un elev cu termen redus…”, zâmbi el vechilor amintiri regăsite.

Umbla prin odaie pentru plăcerea de a-și auzi bocancii pe parchet, sunând cu vechiul lui pas greu din nopțile de gardă. Ce bune erau acele nopți, albe, treze, singur pe câmpul înghețat de la Cotroceni, fără niciun gând, fără nicio așteptare, scrutând departe noaptea de iarnă, prin care străbătea câteodată, nu se știa de unde, un țipăt venit de dincolo de orizont, poate din munți, poate din păduri!

Se uită la hainele de oraș, pe care le dezbrăcase, la paltonul atârnat în cuier. Dacă ar putea, despărțindu-se de ele, să se despartă de el însuși… Dacă ar putea, îmbrăcând această haină nouă, să înceapă o viață nouă…

E o copilărie, desigur, dar e o copilărie în care ar voi să creadă.

Cine e omul acesta tânăr din oglindă, cu chipiul lăsat pe frunte, cu gâtul gol, cu haina de stofă aspră, închisă până sus? Nu cunosc. Mi se pare că l-am mai văzut pe undeva, dar nu-l cunosc.

“Am făcut până astăzi, își spune Paul, atâtea prostii rezonabile, și toate au ieșit prost… Voi face în sfârșit o prostie stupidă, o prostie complet lipsită de sens… Poate că aduce noroc”.

E încă intimidat de schiuri, pe care nu știe cum să le țină pe umeri, iar cele două bastoane, cu cercul lor de lemn și metal din vârf, îl încurcă și mai rău. Își amintește de la cinematograf curse vijelioase de schi, schiori zburând într-un nor de zăpadă, și totul i se pare fantastic, irealizabil. Îi e greu să înțeleagă cum aceste două lopeți mari, negre, cu legăturile lor de fier, cu complicatele lor catarame, șuruburi și arcuri, pot deveni pe zăpadă atât de repezi, atât de plutitoare. Ar voi să se poată privi în oglindă, instalat pe schiuri, ca în plină cursă. Nora i-a arătat de câteva ori cum se introduce bocanca în legătură, cum se fixează piciorul pe schi. Dacă ar încerca?

Aliniază cele două schiuri pe covor, cu botul în sus, unul lângă altul (“perfect paralele și foarte apropiate”, cum spunea Nora), și se căznește să potrivească arcul de oțel al legăturii pe tocul bocancii, exact în scobitura adâncă a tocului. Arcul e prea nou, și resortul funcționează greu. La piciorul drept a mers în cele din urmă, dar la cel stâng rezistă încă. În genunchi, cu chipiul dat de necaz pe spate, îndârjit de rezistență. Paul se luptă cu acel arc prea scurt sau poate prea puțin flexibil.

În această luptă, îl surprinse soneria de la intrare. Cine putea fi? Desigur nu Nora. Se înțeleseseră ca se vor întâlni la gară, un sfert de oră înainte de plecarea trenului. Atunci, cine?

Era furios că nu era lăsat în pace să-și fixeze bocanca stângă pe schi, era furios că era acum obligat s-o desfacă și pe cea dreaptă. Cu schiul în picior, nici n-ar fi putut încăpea în vestibul.

De afară se suna mereu.

— Viu îndată, așteptați că viu, striga Paul și mai îndârjit, căci de astă dată, lucru mult mai grav, bocanca dreaptă refuza să iasă din legătură, iar arcul părea pentru veșnicie fixat pe toc.

“Ar fi comic să nu mai pot ieși de aici.” Se vedea prizonierul acelei lopeți de lemn, pe care era condamnat să o tragă după el și care – mai lungă de doi metri – îl împiedica să umble prin casă, căci s-ar fi lovit de scaune, de birou, de pereți. Nimeni nu-l putea scăpa din încurcătură. “Poate Nora, dacă aș izbuti sa mă târăsc până la telefon și să o chem.” Dar nici Nora, căci — își aduse aminte – cheia era în broască pe dinăuntru, și el nu-i putea deschide.

Soneria tăcea din când în când (“Poate a plecat, poate s-a dus”), dar pe urmă reîncepea să sune cu o insistență de om hotărât să aștepte oricât.

În cele din urmă, Paul izbuti totuși să se libereze, îi trecuse prin minte o idee salvatoare. Nu avea decât să desfacă șireturile bocancii și să-și scoată piciorul din ea, lăsând bocanca atașată de schi. “Pe urmă o scot eu și pe ea”, își spuse fericit de simplicitatea soluției, pe care o găsise tocmai când situația i se părea mai comică și mai fără speranță.

Merse șchiopătând spre vestibul, cu un picior încălțat și cu celălalt numai în ciorap.

— Nu mai sunați, că viu.

Era un om de la o florărie, cu un buchet învelit în hârtie albă, subțire.

— De la cine?

— Nu știu. O doamnă.

— Ai vreo scrisoare?

— Nu.

Așteptă să rămână singur, închise ușa. Și abia atunci desfăcu hârtia. Erau două crengi de liliac alb. Se uită la ele, cu o lungă privire străină. De unde veneau? De ce veneau? Le ținea în mână cu un sentiment nedeslușit de întârziere, de inutilitate. Poate că e o greșeală… Poate că nu sunt pentru el…

Nu avea curajul să le mângâie. Le simțea departe răsuflarea rece, fără putere. Flori de zăpadă. Totuși, înclinarea lor pe creanga ușor îndoită sub greutatea buchetelor avea ceva robust și delicat… Cunoștea această înclinare ca un obraz ce se apropie, ca o privire ce se întoarce puțin înapoi, peste umăr. Era gestul întrebător al lui Ann, era așteptarea ei timidă în fața unei prea lungi tăceri…

Lăsă florile să-i cadă din mână, undeva, pe fotoliu sau pe divan, nici el nu știa prea bine unde. Avea impresia că-i cereau un răspuns, și nu știa pe care să-l dea.

Totul avea acum un gust de trezire amară din beție. Camera era într-o dezordine tristă, de noapte pierdută. Ce sens aveau toate lucrurile acestea, trântite pe unde se nimerea, dulapul deschis, rufele pregătite pentru împachetare, rucsacul aruncat într-un fotoliu?

Se împiedică de cele două schiuri, rămase pe jos, de-a curmezișul, în mijlocul odăii. Îi era rușine de îndârjirea cu care, cinci minute înainte, se luptase cu ele să le monteze și să le demonteze. Acum, erau acolo ca niște jucării stricate… Cât de stupid, sau cât de nenorocit trebuia să fie, pentru ca un moment măcar să se fi lăsat antrenat în această plecare absurdă…

Ann revenea. Florile trimise înainte întrebau, pentru ea, dacă poate reveni.

“Nu știu, Ann, nu știu. Cred că nu trebuie. Cred că e mai bine să nu vii.”

Spunea tare cuvinte de împotrivire, dar simțea că dincolo de voința lui ceva răspunsese pentru el și acceptase.

Nu știa ce se va întâmpla mai departe și nici nu încerca să facă presupuneri. Un lucru era limpede: Ann va veni.

Poate că în momentul acesta e jos în stradă și îl așteaptă. Poate că de la portiera micului ei automobil albastru se uită spre fereastra lui ca să-l vadă apărând acolo. Poate că e de ajuns un semn, pentru ca în câteva clipe ea să fie sus…

Vine atât de târziu, dar vine. Nu este în el niciun elan ca s-o întâmpine, dar nu e nicio voință care s-o alunge.

Mai rămâne undeva, dincolo de toate amintirile, dincolo de toate evidențele, mai rămâne gândul copilăros, dar încă viu, că iubirea lui nu e pierdută, că o serie absurdă de coincidențe și erori i-a despărțit și înșelat, dar că totul poate fi explicat, totul poate fi regăsit. Mai e încă timp, mai e încă timp…

Se ridică de la locul lui, ca să ridice florile căzute, și abia atunci își dădu seama că merge șchiopătând, cu piciorul stâng în bocancă și cu cel drept desculț. Chipiul, haina albastră de schior, pantalonii lungi, fixați jos pe gleznă cu o bandă de elastic, totul i se părea acum caraghios.

“Să terminăm cu deghizarea asta”, își zise. Se întorcea spre hainele lui de oraș, spre viața lui dinainte. Jocul durase prea mult.

Tocmai voia să ridice schiurile de pe jos, că să le ascundă în baie sau în cămară, când sună telefonul. Era Nora.

— Nu uita să iei un briceag. A fi de preferat cu burghiu. Pe munte, prinde bine. De termos n-ai nevoie.

Am eu unul de un litru jumătate. Nu-ți încărca rucsacul cu lucruri inutile…

El încercă s-o întrerupă, ar fi vrut să-i spună: Nora, eu nu plec, eu nu pot să plec, dar ea continua să-i dea o mulțime de sfaturi.

— … un pulover gros și, dacă se poate, o vestă de lână. Nimic de mâncare, înțelegi? Absolut nimic. Am târguit eu tot ce trebuie.

Și pe urmă, fără tranziție, cu aceeași voce grăbită, care dădea instrucțiuni de plecare:

— Ți-am trimis două crengi de liliac. Cred că le-ai primit. Aș vrea să-ți fi făcut plăcere. Mi se părea, când ne-am oprit în Piața Senatului, în fața florăriei, mi se părea că te uiți la liliacul din vitrină cu nu știu ce zâmbet trist. Mă gândeam să nu-ți spun că vine de la mine, dar pe urmă m-am răzgândit. Nu vreau să-ți dau enigme de dezlegat înainte de plecare.

Închise telefonul, făcându-l atent că trenul pleacă exact la 12 și 10.

Paul rămase dezorientat, amețit. Pentru a doua oară, ar fi vrut s-o întrebe: ce cauți dumneata? ce vrei dumneata?

Prin ce instinct, sau prin ce întâmplare, femeia aceasta, pe care o cunoaște de 24 de ceasuri, intră în viața lui, prin porțile cele mai secrete? Prin ce repetate coincidențe se substituie iubitei pierdute tocmai acolo unde un moment el poate spera că o regăsește?

Își luă capul în mâini și rămase multă vreme fără gânduri.

VII

— LUĂM BILETE PENTRU BRAȘOV, îi strigă Nora de departe când îl văzu coborând din mașină.

Un hamal se oprise să-i ia schiurile din mână, și el era gata să i le dea, când Nora se apropie de el.

— Asta nu. Schiurile le duci singur pe umeri. Cine crezi că o să ți le poarte pe munte?

Îl ajută să-și fixeze rucsacul și îi arătă cum să poarte schiurile pe un umăr și bastoanele pe celălalt, cu vârfurile încrucișate la spate.

— Luăm bilete pentru Brașov, dar nimic nu ne oprește să rămânem la Predeal sau să mergem, dacă vrei, mai departe, spre Făgăraș sau Bihor. E mai bine să nu hotărâm dinainte. Vom vedea pe drum.

El o asculta fără împotrivire, dar și fără aprobare. “Nici nu mi-a spus bună seara”, se gândi Nora. Era însă hotărâtă să nu țină seama de toanele lui.

— Sacul trebuie să cadă drept sub omoplat, nu să atârne pe șolduri.

Cum îi potrivea curelele rucsacului pe umeri, îi întâlni, fără să vrea, privirea rece, aproape ostilă, cu care se supunea sfaturilor ei.

“Ce privire de elev îndărătnic!” își zise Nora. Cunoștea din clasele de băieți această privire de rezistență, care se ridica uneori din bănci, spre ea, ca o sfidare. “Să avem răbdare”, îi șoptea vocea ei de profesoară. “Vom îndupleca această frunte de rebel.” Și se simți pentru prima oară sigură de ea lângă acest bărbat tăcut.

Peroanele vuiau de lume. Glasuri tinere de studenți și soldați, care plecau în provincie, dădeau întregii gări un sunet de vacanță. Grupuri de schiori se grăbeau spre peronul trenului de Brașov. Bocanci grei sunau pe piatră, cu o bătaie regulată de marș. Printre călători grăbiți, printre vagonete cu bagaje, schiurile se depărtau legănându-se ca niște catarge.

La celălalt capăt al peronului, lângă locomotivă, erau două vagoane de clasa treia, rezervate pentru schiori. “Nu e loc pentru civili”, îi spunea de pe scară un băiat în tunică albastră unui domn cu palton și pălărie, care încerca să se urce. Paul auzi vorba, în tăcere, și zâmbi. Avea dreptate băiatul: cele două vagoane semănau într-adevăr cu un tren militar. Fete și băieți îmbrăcați în aceleași haine, ca într-o uniformă, păreau o trupă tânără care pleca în manevre.

Pe scara ultimului vagon, o fată se oprise să-și aprindă o țigară. Pentru prima oară, gestul i se părea lui Paul lipsit de feminitate. Era un gest scurt, grăbit, soldățesc.

— Ne dai voie să trecem, camarade?

Fata ridică surprinsă capul spre el și-l privi la lumina chibritului, pe care-l ținea încă aprins în mână. Apoi izbucniră amândoi în râs. Nora, rămasă puțin în urmă, surâdea de această primă victorie: îl auzea în sfârșit râzând.

Era un tren personal de noapte, semănând mai mult cu un convoi decât cu un tren. Avea zeci de vagoane, care se auzeau tamponându-se unul de altul, până departe, spre vagoanele din urmă, pierdute în întuneric, când trenul se oprea în cine știe ce gară fără nume, ca în plin câmp.

“Unde mergem? Când o să ajungem?” Era mulțumit că nu știe.

Sta singur la fereastră, cu ochii închiși, lăsându-se purtat de zgomotul roților, pe care-l simțea trecând prin el ca o lovitură regulată de puls. Era asurzitor și calmant. Uneori încerca să distingă din acest vacarm o singură lovitură și s-o urmărească cum se transmite prin tampoane de la vagon la vagon, ca un val ce se depărtează.

Deodată, fără tranziție de gânduri, se văzu la București, la un colț de stradă, spunându-și că e târziu și că e timpul să se întoarcă acasă. Se zbătu ca din somn, cu o senzație ascuțită de durere (nu! nu! nu!), și deschise ochii: prin geamul pe jumătate înghețat se zărea câmpul de iarnă și câteva rare umbre albastre, pomi sau case, topindu-se fumurii în noapte.

“Așadar am plecat… așadar am plecat”, își spuse în gând de câteva ori, urmărind cu privirea în întuneric un punct fix, în care i se părea că mai poate desluși ceva din câte rămâneau în urmă.

Nu cunoștea pe nimeni în vagonul acela de schiori, dar avea impresia că-i poate tutui pe toți. Vorbeau tare, se strigau pe nume, își desfăceau mereu rucsacurile, pentru ca să-și arate unul altuia felurite ustensile și provizii.

“Aveți piei de focă?” îl întrebă cineva de lângă el, mângâind talpa lucioasă a schiurilor noi. Paul nu știa ce să răspundă și aruncă o privire încurcată spre Nora. Răspunse ea în locul lui, explicând că nu are prea mare încredere în pieile de focă și că preferă pentru urcuș o ceară aspră. Se încinse o întreagă dezbatere teoretică despre urcuș, la care luau parte toți vecinii din apropiere, apărând cu aprindere opinii diferite.

— E o erezie, da, da, o erezie, striga apărătorul pieilor de focă.

— Să vedeți ce spune Dumeny, îl susținea cu și mai multă îndârjire un băiat foarte tânăr, probabil elev de liceu sau student în anul întâi, și, scotocind prin rucsac, scoase de acolo o carte, pe care o răsfoi nervos, până ce găsi pagina invocată.

“Il n’y a rien qui puisse remplacer, dans une ascension difficile, l’usage des peaux de phoque.

L’incommodite apparente du procede est largernent rachetee par l’assurance et la stabilite acquises.”^[3]

Nora ascultă cu surâsul ei răbdător lectura întregii pagini. Singură în acel grup de schiori pasionați, își păstra liniștea și vorbea măsurat, fără agitație,

“E într-adevăr o profesoară”, gândi Paul privind-o. Tot ce spunea era limpede, întrebările le punea clar, privind în ochi pe cel căruia i se adresa. Vorbea fără grabă despre lucruri pe care le cunoștea bine.

Paul se gândi la noaptea lor trecută. “Pe fata asta am avut-o goală în brațele mele.” Îi era totuși cu neputință să-și aducă aminte de trupul ei. Totul părea să se fi petrecut cândva, demult, cu ani în urmă. Se uită atent la buzele ei, pe care le sărutase, și căută în amintire gustul lor uitat.

Nimic nu trăda în ea o amantă. Vorbea mai departe, calmă, cu ceva protector în marea ei liniște, cu o atenție egală pentru fiecare cuvânt.

“Ar putea fi un camarad”, își zise Paul, uitându-se la tunica ei bine închisă, la bocancii grei din picioare.

Îi părea rău de tot ce se întâmplase. Ar fi vrut să poată șterge dintre ei inutila noapte de dragoste, care îi apropiase, dar care îi și despărțea.

Nora îl privea dormind. Se prefăcuse multă vreme că citește, dar acum, când se știa în sfârșit apărată de somnul lui, își ridicase ochii din carte și îl privea.

Trecuseră de Câmpina, poate chiar de Comarnic. Nu mai ardeau în vagon decât luminile albastre de noapte, toată lumea părea că doarme, cu o singură răsuflare regulată. Uneori, de la un vagon din urmă, venea un sunet de harmonică, repede acoperit de zgomotul roților. Nora îl aștepta să revină. “Mai e cineva care veghează în trenul ăsta…” Se simțea în veghea ei ca într-un adăpost.

Paul adormise cu capul lăsat ușor pe spate și rezemat cu tâmpla de fereastră. “Cât e de tânăr și cât pare de obosit!”, își zice Nora. Sub pleoapele închise, îi simte încă acea privire cețoasă din noaptea trecută. Numai zâmbetul amar s-a șters de pe buze, aproape fără urmă. Îi place să privească această gură împăcată, care nu o poate nici mângâia, nici răni.

“Tu ești făcută să fi infirmieră de noapte”, spunea Grig. Nora își aduce aminte de acest cuvânt, care, probabil, trebuia să fie o jignire. “Bietul Grig! Niciodată n-a știut cum să mă jignească.” Adevărul e că Grig nu suferise niciodată obișnuința ei de a-l privi în somn. Se trezea în mijlocul nopții, sub privirea ei atentă, sub ochii ei deschiși mari, fixați asupra lui, și o întreba răstit: “Ce vrei?” Ea răspundea mereu la fel: “Nimic. Vreau să dormi.”

Poate că la fel i-ar răspunde și bărbatului care doarme acum în fața ei și pe care îl privește de atâta timp. “Vreau să dormi. Vreau să uiți. Vreau să dormi.”

La Predeal, cele două vagoane de schiori se goliră pe jumătate. Nora se întrebă dacă n-ar trebui să coboare și ei. Puteau găsi locuri în tabără la Onef sau să meargă mai departe, cu sania, până la Timiș, unde erau atâtea pensiuni deschise. Dar în tabără se temea că el va fi stingherit, iar la Timiș era prea scump. Își numără în gând banii și își aduse aminte că îi datorează lui Paul 282 de lei, pentru biletul ei de tren. “Va trebui să avem socoteli clare.”

În gară, placarde și afișe colorate anunțau pentru zilele de Crăciun concursuri de viteză, slalom și sărituri. Nora văzu în locul acestui Predeal din zori, pustiu, cu străzile goale, încremenit în zăpadă, Predealul monden din zilele de campionat, plin de automobile, de toalete și de cunoscuți, Predealul care începea să semene cu un cazinou, cu un dancing, cu o sală de recepție.

De la fereastra vagonului, își roti privirea înapoi spre creasta Omului, pierdută în nori, ca într-o imensă avalanșă de zăpadă, și căută prin neguri punctul depărtat unde știa că trebuie să fie cabana.

Acolo ar fi vrut să urce sau poate în partea cealaltă, mai jos, spre Ialomicioara, spre Bolboci. Dar pe oriunde ar fi pornit, prin Bușteni sau prin Sinaia, drumul ar fi trebuit făcut în grup mare și cu echipament serios. Se uită zâmbind la schiurile lui Paul, noi, cu lacul intact, cu legăturile de oțel strălucitor, fără nicio zgârietură, fără nicio pată de rugină. Ce ar fi făcut cu ele pe Piatra Arsă?

Intre timp, trenul pornise mai departe. Câțiva schiori se pregăteau să coboare la Timișul-de-Jos. “Urcați pe Piatra Mare?”, îi întrebă Nora. Cunoștea drumul și, din câte ținea minte, era foarte ușor. Îl făcuse în 1929, în vară, după ultimul ei examen de facultate, și dormise acolo într-un fel de șură de lemn, cu zeci de paturi aliniate pe două etaje.

— E o cabană nouă acum, îi spuse cineva.

— Dar nu cred să fie teren de schi, observă Nora. Piatra Mare e mai mult un munte de vară. Aș vrea un loc mai larg, mai deschis.

“Și mai depărtat”, adăugă în gând.

Începea să se lumineze de zi și ar fi vrut ca ziua aceasta care începea să-i găsească departe, cât mai departe.

Ferestrele deveneau albastre, fumurii. Ieșeau din noapte ca dintr-un lung tunel.

VIII

URCASERĂ PÂNĂ LA POIANA Brașovului cu “șenila”, un camion cu roțile frânate de lanțuri, ca să nu se împotmolească în zăpadă.

— Cred că Poiana e locul cel mai nimerit, spunea Nora. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta din primul moment. E deschisă, e largă, are pante dulci. N-ai fost niciodată? Nu cunoști regiunea Brașovului?

— Ba da, răspunse Paul, dar numai spre cele șapte sate. Am petrecut acolo o vacanță, mai demult. La Cernatu, la Satu-Lung…

Și tăcu deodată, cu o privire vagă, care arăta dincolo de păduri ceva nesigur, ca o direcție pierdută. Ar fi vrut să ridice din umeri cu mișcarea lui obișnuită de nepăsare și de silă, dar ranița din spate îl opri, cu greutatea ei, să-și termine gestul.

— Vezi ce bun e sacul ăsta? spuse Nora. Poartă-l zece zile în spinare, și te vei dezobișnui de gesturile tale blazate.

Abia după ce vorbi își dădu seama că l-a tutuit. (“Aseară, la plecare, îi spuneam încă dumneata.”) Era ca și cum noaptea din tren ar fi făcut din el o cunoștință mai veche, noaptea aceea în care totuși nu-l auzise spunându-i nici două fraze încheiate. Tăcu jenată de această familiaritate, care i se părea că bruschează lucrurile. Se uită la ceas și făcu repede o socoteală: “Îl cunosc de treizeci și șapte de ore”. Era singură cu el în acest camion deschis, care îi ducea prin pădurea de dimineață, era singură cu el, și nici măcar nu știa dacă are dreptul să se rezeme de brațul lui.

— Într-adevăr, cred că Poiana e o bună alegere. O să vezi. Sper să putem face din dumneata, un schior.

Își repetă în gând fraza rostită și se felicită pentru, soluția găsită. “Să putem face” era intenționat ceremonios, așa încât “dumneata” devenea oarecum glumeț.

— Da, îți promit că cel mult în trei zile vom coborî pe schiuri până la Râșnov. E un drum regulat, fără ocoluri multe, aproape drept.

Încerca să deștepte în el ambiții sportive, un gust de întrecere, oarecare îndârjire. “E destul de copil pentru asta”, se gândea Nora privindu-l.

Nu era nicio cameră liberă la hotelul Săsesc.

“Încercați la Turcu, încercați la Cercetași, dar nu cred. Toată Poiana e plină, de când cu zăpezile astea mari.”

— Rămâi aici, Paul. Mă duc să caut. Trebuie să găsim ceva.

Își puse schiurile, le bătu de câteva ori cu botul de pământ și porni cu pași lungi, împinsă de cele două bastoane, pe care le înfigea în zăpadă, cu o mișcare regulată de vâsle. Din cauza gerului din zori, zăpada avea o crustă subțire de gheață, și schiurile alunecau fără moliciune, cu un sunet aspru, lăsând în urma lor o pulbere de sticlă.

La cabanele mari nu era într-adevăr de găsit niciun loc, iar vilele mici nu se treziseră încă din somn. Nora bătu totuși la ferestrele lor oblonite, dar voci somnoroase îi spuneau să-și vadă de drum.,

— Geaba vă osteniți, domnișoară, îi zise dintr-o curte un om care făcea cu lopata drum prin zăpadă. Geaba vă osteniți. Noi am culcat oaspeți și în garaj.

Se întoarse necăjită la hotelul Sașilor, neștiind ce să facă. Înapoi, pe Valea Prahovei, nu mai spera să găsească locuri libere, dacă aici la Poiana, unde se ajungea mai greu, era atâta lume. Singurul lucru de făcut era, poate, să coboare la Brașov și să ia de acolo un tren spre Făgăraș. La Bâlea, la Muntele Mic, era mai probabil să găsească adăpost, dar nu cunoștea regiunea și nu știa cât timp le trebuia până acolo. Pe schiuri, în jumătate oră, ar fi fost desigur jos, la Brașov, dar până să poată face un astfel de drum, i-ar fi trebuit lui Paul cel puțin o săptămână de exerciții. Nu-și pune cineva schiurile pentru prima dată în picioare ca să facă o cursă de șase kilometri. Cât despre șenilă, viitoarea cursă de întoarcere era abia la amiază și riscau astfel să-i prindă din nou noaptea în tren. “Nu știu dacă are să reziste”, își zise Nora, gândindu-se la lipsa lui de convingere.

Îl găsi la Sași, în sala de mese, în fața unui afiș bătut în perete. “Biserica Neagră. 23 decembrie 1934. Ora 8,30 seara. Concert religios. Oratoriu de Crăciun de J.S. Bach.”

Se întoarse spre ea, cu o sclipire de curiozitate, arătându-i afișul.

— Interesant, nu?

— Nu. Absolut deloc interesant. N-am venit aici ca să ascultăm oratorii. Aici nu există decât un singur lucru interesant.

Și îi arătă prin fereastră zăpada, brazii, cabanele cu glugi albe.

— Ești severă.

— Sunt severă, pentru că am mari răspunderi.

Ar fi trebuit poate să spună ultimele cuvinte glumind, dar uitându-se bine în ochii lui, în acei ochi triști, se gândi că într-adevăr își luase o mare răspundere. “Omul ăsta dacă rămâne singur, fuge.” N-ar fi putut spune exact de ce, dar simțea că această “fugă” putea fi pentru el un dezastru, de la care trebuia neapărat oprit.

— Ești în stare de o mare vitejie, Paul?

— Una mare de tot?

— Nu. Potrivită.

— Să încercăm…

— Trebuie să plecăm din Poiana. Nu e de găsit nicio cameră. M-am gândit o clipă să mergem mai departe spre Făgăraș, dar mi se pare că e mai simplu să rămânem tot pe aici. Cunoști Postăvarul?

— Unde e?

— Acolo.

Îi arăta cu mâna o perdea de nori, ce cădea până jos la liziera pădurii din față, acoperind cu totul orizontul.

— Înalt?

— Cam o mie opt sute de metri. Aici suntem la o mie. Vara, e un drum de trei ore. Să zicem că-l vom face în patru. De altfel, nici un urcăm până în vârf. Sunt două cabane mari, în drum. Când nu sunt nori, se văd foarte bine de aici.

— Dar bine, Nora, tu ești o fată care la București cazi din tramvai, și aici vrei să treci Carpații? Nu crezi că e prea greu? Nu crezi că e prea mult pentru genunchii ăștia, pe care ieri îi pansai cu tinctură de iod?…

Se opri un moment pe gânduri.

— La drept vorbind, când a fost? Ieri sau alaltăieri?

Nora îl luă de braț, chemându-l la drum.

— Lasă socotelile. O să le facem altă dată. N-a fost nici ieri, nici alaltăieri… A fost acum o lună, acum un an, acum mulți ani…

Din prag se mai uitară încă o dată spre acea pânză de nori, sub care se ascundea Postăvarul.

— Nu l-am mai văzut de o săptămână, le spuse portarul. De când cu zăpezile astea, am și uitat cum arată la față. Parcă a pierit de tot.

Drumul era marcat de dreptunghiuri colorate – o dungă roșie și două albe – ca niște mici drapele vopsite pe copaci și pietre. Se vedeau în pădure, la cotituri, ca o fluturare de batistă. Era ca și cum un tovarăș de drum ar fi mers înaintea lor, oprindu-se uneori, ca să-i aștepte din urmă și să le arate calea: pe aici… pe aici…

Mergeau cu schiurile pe umeri, încrucișate la spate ca să-și țină echilibrul. Uneori, botul schiului lovea o creangă de brad și o scutura de zăpadă, cu un foșnet subțire, metalic, pulverizat, de parcă s-ar fi auzit sunând în parte toate cristalele zăpezii. Erau brazi imenși, troieniți, cu crengile slab înclinate sub povara zăpezii, ca niște aripi grele, într-un zbor înalt. Câte unul, singuratec, se înălța pe o stâncă, ieșit din rânduri, dar trunchiul robust avea, în haina lui albă, o neașteptată delicateța de tulpină. Sub zăpadă, pădurea era fără sălbăticie. Totul părea fastuos, puțin decorativ, ca într-un imens parc pavoazat.

Nora se întoarse spre Paul, care se oprise la o cotitură de drum, privind lung în jurul lui.

— E frumos?

— E prea frumos. Puțin prea frumos. Parcă a fost făcut într-adins, pregătit dinainte; brazii sunt prea mulți, zăpada prea mare… Și tăcerea, tăcerea asta colosală…

Ascultară amândoi, încercând să prindă de departe, de cât de departe, un sunet, un trosnet, un pas… dar nimic nu trecea prin vasta încremenire.

— Nu-mi vine să cred că e adevărat. Parcă am fi într-o fotografie, într-un afiș. Parcă am fi în vitrina de ieri, cu zăpadă artificială…

Nora își aduse aminte de schiorul bine echipat, care zâmbea aseară trecătorilor, din vitrină. Cu costumul lui nou, cu eșarfa albastră la gât, cu schiurile pe umeri, Paul începea într-adevăr să semene cu un afiș de schi. “Și nu-i lipsește nici zâmbetul.”

Trecuse de amiază, și cabana nu se vedea. “Ar fi trebuit să fim de mult acolo”, gândea Nora. Își simțea bocancii grei în picioare și avea impresia că întreaga lor greutate apasă pe glezne. Deșteptat dintr-o durere uitată, genunchiul stâng începea să doară.

— Crezi că suntem pe drumul bun? întrebă Paul.

— Toate drumurile sunt bune aici, răspunse ea vag.

Nu era îngrijorată, dar își dădea seama că se abătuseră din drum. Știa bine că nu se poate rătăci pe muntele acela cu drumuri simple și își spunea că, pe oriunde ar merge, vor ajunge totuși la cabană. “Totul e să urcăm, să urcăm mereu.” Nu mai întâlniseră de câtăva vreme niciun semn. Micile drapele albe-roșii se făcuseră tot mai rare, și acum pieriseră de tot.

— Poate le-a acoperit zăpada.

— Da, poate…

Lumina scăzuse. Zăpada era acum fără strălucire, mai mult cenușie decât albă.

E totuși prea devreme ca să însereze, spuse Nora.

Era o lumină grea, care se depunea pe lucruri, ca o pojghiță de metal. Brazii se stingeau într-o umbră plumburie, care cădea fără plutire.

— Auzi?

Paul o oprise din mers, punându-i o mână pe umăr. De undeva, de sus, venea un foșnet metalic, un freamăt de arme, o fâlfâire grăbită de aripi metalice. Păsări mari nevăzute sau păduri urnite din loc coborau lovindu-și aripile, crengile.

— S-ar putea să fie o avalanșă?

— Exclus, zise Nora.

Era palidă și asculta cu încordare. Simțea mâna lui Paul pe umărul ei drept. “Numai de n-ar lua-o.”

Lumina căzu cu încă o treaptă. Era aproape întuneric, și totuși lucrurile se vedeau cu o absurdă precizie. Brazi de piatră încremeneau în jur, ca într-o grotă. Un moment, totul păru oprit în loc, desprins din timp, trecut în altă lume…

— În altă planetă, șopti Paul.

O strânse pe Nora lângă el.

— Ți-e frică, Nora?

— Nu. Cred că nu. Mi-e frig. Și aș vrea să ajungem.

Vocea lui era joasă, gravă, intensă. O simțea caldă pe obraz.

— Unde să ajungem? Nu vrei să rămânem aici? Să nu mai plecăm niciodată, să nu mai ajungem niciodată? Să ne oprim… Să ne oprim…

Nora întoarse înfiorată capul spre el. Era ceva șuierat, surd și totuși cald în glasul lui. “Omul ăsta vrea să moară”, avu timpul să-și spună, și pe urmă o cuprinse o bruscă liniște, ca și cum într-o singură clipă ar fi simțit, până în adâncime, gândul lui întreg. Se strânse lângă el și închise ochii, cu o senzație de înec.

Undeva deasupra, în văzduh, valuri imense se loveau, și zgomotul lor străbătea până jos, ca într-un fund de mare. Aburi reci, umezi, cețoși, treceau vâjâind printre brazi și, sub bătaia lor, ramurile nemișcate sunau cu un zăngănit de arme.

— Coboară norii de sus dinspre vârf, șopti Nora.

Simțea pe buze, pe pleoape, zăpada, care trecea ca un fum.

Paul o zgudui de umeri, și ea deschise cu greu ochii. Fără niciun cuvânt. El îi arăta cu mâna, la o depărtare de câțiva pași, un lucru pe care ea abia îl deslușea, ca prin somn: pe o scoarță de brad, dreptunghiul alb roșu-alb.

Cabana S.K.V. fumega încă printre brazi, ca pe urma unui incendiu abia stins. Norii curgeau ca o lavă ușoară, jos spre Poiana. Aburi răzleți rămăseseră în urmă agățați de stânci, de copaci… Nora și Paul ieșeau din nori, ca dintr-o altă iarnă. Dinspre cabană, se auzeau voci, un clopot de cai, un zgomot de ferăstrău. Cineva strigă de la o fereastră: Gertrude! Gertrude!

Nora se gândi la ceaiul cald care o aștepta sus și căută în rucsac, cu gândul, sticla cu rom franțuzesc, cumpărată înainte de plecare. Era o aromă grea, amețitoare. “Am să dorm… am să dorm…”

— Bucuroși de oaspeți?

— Bucuroși, numai că n-avem unde.

Nora se uită lung, fără nicio vorbă, spre omul care le vorbise. Era un sas roșcat, cu o barbă mică, ascuțită, puțin drăcească, și cu o privire rece, fără dușmănie, dar și fără bunătate. Părea aspru, poate și din cauza accentului cu care vorbea, corect românește, apăsând însă scurt pe prima silabă.

— Sunt toate camerele ocupate. Nu e niciun pat liber, încercați dumneavoastră sus, la Turing. Acolo poate găsiți.

Avea doi ochi mici, verzi, ca două alice de sticlă, sub sprâncenele stufoase, albite. Nora îl privea cu atenție, spunându-și: “Ce ochi de viezure!” Se gândi la viezurele împăiat pe care-l găsise într-o zi pe catedră, uitat acolo din ora de științe naturale. Ar fi vrut să-i spună omului din prag: “Noi ne cunoaștem, ne-am mai văzut”, dar simți dintr-o dată pe umeri întreaga apăsare a rucsacului, ca o durere trezită din somn. Hainele erau grele, ude. Bocancii îi simțea de fier.

— Eu mai departe nu merg. Să intrăm… să ne odihnim…

Era o sufragerie mare, cu mese de lemn, cu ferestre multe, cu o imensă sobă de zid, în jurul căreia săsoaice fără vârstă, înalte, blonde, poate tinere, croșetau. La o masă se juca șah, la alta – cărți. Dintr-o odaie alăturată se auzea un joc de ping-pong. De sus, de la etaj, cineva striga în răstimpuri același nume care nu răspundea: Gertrude, Gertrude. Lângă fereastră, câțiva băieți tineri își ungeau schiurile cu ceară, ca pe niște arme. Afară, pe săli, se auzeau bocanci grei suind sau coborând o scară. Ușa se deschidea din când în când, și la apariția noului-venit hohote de râs și strigăte familiare (Hans! Willy! Otto!) îl întâmpinau.

Intrarea Norei și a lui Paul fu primită cu un moment de tăcere, după care larma din sufragerie continuă netulburată și fără să țină seama de ei. Pe perete, o pendulă mică de lemn arăta ora cinci.

Nora se gândi un moment, ca să-și amintească: ce fel de cinci? suntem dimineața? suntem seara?

Nu-i venea să creadă că rătăciseră atâtea ore în pădurea cu nori.

Cineva le aduse căni mari, albe, cu ceai.

— Știi, Paul, ar trebui să ne grăbim. Să nu ne apuce noaptea pe drum.

Îi arătă o hartă bătută în perete: drumul de la Poiana până sus era desenat cu o linie groasă albastră șerpuită ca un fluviu.

— Vezi? suntem la 1510. Cabana Turingului este la 1700. Ce a fost greu a trecut.

Paul se uită fără curiozitate la acea hartă, pe care n-o înțelegea prea bine.

— Mie mi-e totuna. Merg unde vrei, merg cât vrei…

Nora îl privi pe furiș, peste ceașca de ceai. Avea pe frunte ușoare riduri, pe care zăpada le săpase mai adânc. Mănușile de schi, puse pe masă, păreau două mari labe de urs. Era în ochii lui ceva liniștit, împăcat, ca într-un vis. I se păru că-l aude din nou șoptind: “Să nu mai plecăm niciodată… să nu mai ajungem niciodată…”

Se întunecase de-a binelea când ajunseră la cabana Turing-Clubului. Ultima parte a drumului o făcuseră cu lămpile de buzunar aprinse, orientându-se mai mult după strigătele ce se auzeau dinspre vârful muntelui decât după semnele de pe copaci, care nu se mai vedeau deloc în întuneric.

Locuri libere nu erau decât în dormitorul comun.

— Dacă stați mai mult, după sărbători poate să vă dăm o cameră cu două paturi, le spuse omul care-i conducea.

Mergeau după el, resemnați, în tăcere.

“Dormitorul” era o lungă magazie de bârne. În mijlocul încăperii ardea o lampă cu carbid.

— Foc nu se face? întrebă Nora cu indiferență.

— Aicea nu. Dacă vreți să vă-ncălziți, veniți sus, în sala mare. Tot acolo se servește masa. O să auziți clopotul, când sună.

Paturile erau aliniate pe două rânduri, ca într-un dormitor de cazarmă. Pături aspre, reci acopereau un așternut de pânză zgrunțuroasă, cenușie.

Nora își scoase sacul din spinare și îl puse jos, lângă patul ei.

— Patul numărul 16, spuse ea, citind o cifră vopsita pe perete. La 15 se culcase Paul, îmbrăcat, cu rucsacul la căpătâi în loc de pernă

— Vrei să te speli?

— Nu.

— Vrei să mănânci?

— Nu.

— Ești supărat?

— Sunt fericit,

“E nedrept, își spuse în gând. Poate vrea să mă vadă plângând. Poate vrea să se răzbune.”

Ca și cum i-ar fi ghicit gândul, el o apucă de mână și o trase spre el.

— Nu glumesc, Nora. Sunt într-adevăr fericit. Totdeauna am așteptat patul ăsta, oboseala asta, noaptea asta. Aș vrea să fie o noapte lungă. Promite-mi că va fi o noapte foarte lungă.

Vorbea încet, rar, cu ochii deschiși. Nora îl mângâie pe frunte.

— Paul, cred că ai febră.

Se duse spre patul ei să caute în rucsac tubul cu aspirine, dar pe urmă se răzgândi. “Mai bine-l las să doarmă. E obosit.”

Era în tot dormitorul un miros de bocanci uzi, de paie umede, de lemn putrezit, dar peste toate acestea - ca o voce groasă, acoperindu-le pe toate celelalte – un miros pătrunzător de carbid ars.

— Lampa asta nu se poate stinge? întrebă fără sa știe pe cine.

O voce din fund îi răspunse mormăind:

— Se stinge la ora 11.

“Ora 11, ora 11.” Nora repetă cuvintele în gând și nu le găsi niciun înțeles. I se părea că noaptea aceea nu avea ore și că niciodată acele ochiuri de geam înghețat nu se vor lumina de zi.

Cineva trecu pe lângă ei și plimbă peste paturile lor o lampă cu baterie, pe care o stinse imediat.

— Lume nouă, lume nouă.

Din când în când, se deschidea ușa de la intrare și o altă umbră intra sau ieșea. “Umbre, numai umbre”, spuse Nora. Nu reușea să distingă nicio figură. Până și vocile aveau ceva nedistinct, monoton, parcă ar fi fost o singură voce, vorbind de la depărtări diferite.

“Poate am dormit”, se gândi ea. În orice caz, câtva timp nu mai simțise mirosul de carbid, și acum îl simte din nou. Lampa se clatină încet, cu o mișcare slabă de pendulă. Încă nu e ora 11, de vreme ce e tot aprinsă. Vocile de adineauri au tăcut. “S-or fi dus la masă sau or fi adormit.”

Se înăbușea. Simțea carbidul ca un praf acru, până în fundul gâtlejului. Totul mirosea a carbid: pătura, perna, hainele. Își pusese batista pe gură, ca un tampon, dar mirosul trecea prin pânză, ca un fum umed, acru.

Se ridică de la locul ei, amețită, și merse clătinându-se printre paturi. Își auzea bocancii tropăind pe podea și își spunea: “Ar trebui să nu fac atâta zgomot”, dar fiecare pas era o cădere, pe care nu o putea opri. Lângă ușă, își căută mai mult bâjbâind schiurile și bastoanele.

Afară rămase câteva clipe în prag, fără niciun gând. Simțea pe frunte, pe tâmple, aerul de noapte ca o zăpadă ușoară.

Își puse schiurile și porni încet, neștiind bine încotro. Din cabana mare se auzeau voci, zgomot de pahare, râsete. Trecu pe sub ferestrele luminate, și pe urmă întoarse spre dreapta, printre brazi. Câinele cabanei se feri din calea ei, mârâind, gata să latre. Îl mângâie în trecere pe blana lui ciobănească, pe urechile lui mari.

Toate se depărtau ca printr-o pânză de somn – voci și lumini.

Schiurile alunecau greu, cu un foșnet de frunze uscate. Nora simțea rezistența zăpezii în genunchi, ca o frână. Nu-și dădea seama de cât timp mergea. Pe tâmpla dreapta avea o zgârietură, care sângera. “M-am lovit, probabil. Dar când? Dar unde?”

Lampa cu baterie era aprinsă și aplicată, în stângă, pe buzunarul de sus al tunicii, ca un far. “Pe inimă”, gândi Nora. Nu ținea minte nici când a aprins-o, nici când a fixat-o de nasturele buzunarului. Îi urmărea pata albă de lumină pe zăpadă, pe copaci. I se părea că e o mică vietate, care aleargă înaintea ei și o cheamă. Avea sărituri de veveriță. “O veveriță albă.”

La cotituri, muchia schiului zgâria zăpada înghețata, ca un vârf de briceag. Era un zgomot ascuțit, ca un țipăt scurt. “Ar trebui să mă opresc. Ar trebui să știu unde merg.” Nu știa unde merge; știa numai că nu vrea să se întoarcă. În urma ei simțea încă acea oribilă lampă da carbid legănându-se și așteptând o “oră 11”, care nu va veni niciodată.

Se opri și încercă să-și adune gândurile. Trebuia să fie pe versantul celălalt al muntelui un drum care să coboare spre Timiș. “La ora asta, Nora? Ești nebună?”

Își amintea, parcă, să fi văzut undeva pe o hartă sau pe o tablă indicatoare un drum marcat cu romburi galbene și albastre… întoarse lanterna spre bradul lângă care se afla și îl lumină de jos în sus. Niciun semn, niciunul… “Poate că dorm, își zise Nora. Poate că semnul ăsta pe care-l caut, îl caut în vis.” Simțea totuși, sub degetele ei înghețate, scoarța aspră a copacului. Avea impresia ca e la marginea unui vis, din care se zbătea să iasă.

Pe urmă se pomeni din nou alunecând pe schiuri — și nu-și dădea seama dacă alunecarea aceasta o întoarce în somn, sau o readuce la trezie. Pata albă de lumină alerga înaintea ei mai repede decât înainte, mereu mai departe. Schiurile pierduseră brusc din greutate și pluteau fără zgomot, fără obstacol. “Ar trebui să frânez”, gândea ea, dar genunchii n-o ascultau. Era pe o pantă deschisă care cobora spre câteva umbre de brazi, abia deslușite în întuneric. “Dacă nu opresc, sunt pierdută”, își spunea Nora, dar i se părea că e vocea unei alte Nore, rămasă în afară de vis și privind de acolo, ca prin fereastră, lucruri pe care nu le înțelegea. Încercă să se smucească spre dreapta cu o mișcare de răsucire, care rămase însă fără răspuns: umerii, genunchii erau ca niște clape fără sunet. Schiurile, cu boturile apropiate, alergau după pata albă de lumină, într-o viteză care le ridica ușor deasupra zăpezii. Nora închise ochii și se aruncă înainte cu brațele deschise, cu capul în zăpadă. Avea impresia că în ultimul moment cineva o împinsese din spate. Se rostogoli de câteva ori la vale, cu schiurile împiedicate unul de altul. Zăpada o zgâria pe frunte, pe mâini. Un gust cald de sânge îi umezea buzele.

Acum avea într-adevăr impresia că se trezește din somn. Din somn sau din leșin. Se văzu trântită pe stradă, lângă trotuar, în mijlocul unui grup de trecători curioși. Auzea vocile lor și simțea o privire de bărbat fixată asupra ei, privire pe care o cunoștea. Așadar totul, totul fusese un vis… Așadar ne reîntoarcem la acest accident de tramvai, care nu se mai termină… Așadar încă n-am reușit să mă ridic de aici și să plec…

Se ridică în coate și privi atentă în jur. Imaginile care un moment se amestecaseră confuze, ca un vis într-alt vis, se topeau în întuneric. Nu se auzea de nicăieri niciun glas, niciun foșnet. Nora căută lanterna pierdută în cădere, dar nu o găsi.

“Dacă aș avea o lumină, m-aș întoarce la cabană.”

Îi era cu neputință să-și dea seama unde se află. Era o poiană deschisă larg, ca o potcoavă. “Eu am venit de sus”, își spuse, încercând să-și amintească drumul. Ar fi trebuit să se târască până la marginea de sus a poienii, din brad în brad, și de acolo să strige. Poate că nu era prea departe, poate o vor auzi… Mai ales își dădea seama că nu trebuie să rămână pe loc. Un fel de toropeală dulce o trăgea spre zăpadă, spre somn, și știa că somnul acesta înșală.

Amândouă schiurile îi rămăseseră fixate de bocanci, dar bastoanele le pierduse în cădere. Se ridică agățându-se cu mâinile de un brad. Abia atunci băgă de seamă că era exact la liziera pădurii. O secundă mai târziu, ar fi fost prea târziu. Și totuși, și totuși, poate că ar fi fost o moarte bună, cu tâmpla strivită de un copac. Mai bună decât această noapte fără sfârșit care se deschidea înaintea ei și pentru care nu mai avea destule puteri ca s-o străbată.

“Să ținem ochii deschiși, Nora, și să mergem. Cât vom putea. Până unde vom putea.”

Nu-și simțea decât rana de la tâmplă, sângerând. Era singura senzație care mai stăruia în somnul greu cu care se lupta: “Și totuși merg, știu bine că merg, îmi dau seama că merg”. Se lovea uneori cu genunchii, cu mâinile de copaci, dar erau lovituri care nu dureau, care nu lăsau urme. Nu-și mai simțea schiurile în picioare. “Poate că le-am scos” dar nu ținea minte când.

I se păru că aude de undeva un lătrat de câine. Avu puterea să zâmbească “Nu te amăgi, Nora. Nu crede, Nora.”

Erau totuși lumini printre brazi. “Să fi ajuns la cabană?” Nu o recunoștea. Era o casă mică, numai cu două ferestre luminate. Un câine ciobănesc, mare cât un urs, lătra spre ea, din prag.

“De ce nu sare la mine? Toate astea nu pot fi adevărate. Ar trebui să sară la mine.”

Cineva ieșise afară din casă, bătu câinele pe ceafă și luându-l de urechi, potolit, veni spre Nora. Ținea în mâini un felinar, pe care îl ridică spre fruntea ei, și o privi câtăva vreme. Era o lumină care o orbea. Pe urmă, coborî felinarul și se întoarse în casă fără niciun cuvânt, fără nicio întrebare.

“Toate astea nu pot fi adevărate”, spunea Nora, Era mereu același vis absurd, care nu se mai termina.

Se auzeau voci dinăuntru și pe urmă o tăcere mai mare.

Ușa se deschise din nou și, din prag, omul cu felinarul îi făcu semn să intre.

IX

NORA RAMASE CÂTEVA CLIPE în prag, ezitând să intre. Era lumină, era cald. Își duse mâna la gât, ca să-și ia fularul de lână, și nu-l găsi. “L-am pierdut, probabil, pe drum.”

Lângă fereastră erau o masă și o lampă cu glob alb. Cineva ședea acolo într-un fotoliu și o privea, iar în picioare, puțin în umbră, era omul eu felinarul. “Ar trebui să-l stingă”, gândi Nora, uitându-se spre acea lumină, care încă ardea. Pe masă era un cuțit, o carte cu scoarțe galbene și un ceas care arăta o oră imposibilă: 9 și 10. Se uită cu atenție la fiecare obiect în parte.

— Ceasul ăsta stă, spuse ea și îl arătă cu degetul, fără să știe cui.

Pe urmă se prăbuși, dându-și seama că se prăbușește și mai având timpul să-și spună: “Ar trebui să nu cad, ar trebui să nu plâng”. Plângea în hohote, cu capul în mâini, cu lacrimi fierbinți, pe care le simțea arzând pe obrajii înghețați, pe degetele înțepenite.

Auzea pași apropiindu-se, voci care se opreau deasupra ei. Cineva o mângâia pe părul plin de zăpadă.

Un glas tânăr șoptea cuvinte puțin cântate, ca într-un vers:

“Wanderer tritt still herein;
Schmerz, versteinerte die Schwelle.<poem>

Se opri un moment din plâns, ca să audă mai bine și să înțeleagă, dar lacrimile, o clipă ținute în loc, izbucniră iar, ca într-o nouă cădere.

Două brațe puternice o ridicau de jos, cineva trăgea un fotoliu spre cămin.

Ca prin ceață, întrezărea în gura căminului butuci mari de jar arzând fără zgomot. Mâini atente, sigure îi scoteau tunica udă de zăpadă și îi puneau pe umeri o haină groasă de catifea – poate o haină de vânătoare - care mirosea slab a foi de tutun.

Nora deschise ochii. Avea la picioarele ei un băiat tânăr, care o privea probabil de mai multă vreme, în tăcere.

— Sie haben wahrscheinlich den Weg verloren. Wohin gingen Sie denn? Von wo kommen Sie denn?^[4]

Nora nu răspunse nimic. Băiatul avea ochi albaștri-deschiși, o frunte înaltă, tristă, luminată de văpaia focului din cămin și un zâmbet puțin ironic. “E un copil”, gândi ea și întoarse capul să găsească pe altcineva în acea casă străină, pe cineva căruia să-i poată cere iertare pentru cele întâmplate. Dar nu mai era nimeni, nici măcar omul cu felinarul.

— Nu trebuie să vă fie frică. Sunteți aici la adăpost. Aveți nevoie de odihnă. Dacă vreți, puteți dormi.

Vorbea de astă dată românește, cu accent săsesc, dar fără apăsare, cu un fel de întârziere, care desfăcea silabele una câte una.

Se ridicase în picioare. Acum, când nu mai era în bătaia flăcărilor, fruntea îi era palidă, dar ochii – mereu vioi, în albastrul lor copilăros.

Nora își aminti că văzuse din prag un ceas, dar nu mai ținea minte unde și îl căută cu privirea.

— Cât să fie oare ceasul?

— Nouă jumătate.

Ea repetă cuvintele, fără să le înțeleagă. “Nouă jumătate”… Ce fel de nouă jumătate?… Avea în privire o neliniște care aștepta răspuns, care cerea ajutor.

El se înclină din nou spre ea și o privi drept în ochi, vorbindu-i rar și scuturând-o ușor de umeri, ca și cum ar fi vrut s-o trezească din somn.

— E nouă jumătate seara. Mă auzi? Este joi, 20 decembrie 1934, e seară și e ora nouă jumătate.

Nora își duse mâinile la tâmple, ca să-și adune gândurile.

— E de necrezut. Aveam impresia că am rătăcit ore întregi. Mi se părea că trebuie să fie foarte târziu, că noaptea e pe sfârșite…

Se opri cu un gest de amețeală, de nedumerire… Băiatul din fața ei o asculta mereu. Nora continuă cu oarecare greutate, cu o voce pe care nu și-o recunoștea.

— Veneam de la cabana Turingului. E lume multă acolo. Ieșisem să mă plimb, să respir, să fiu singură. Când am vrut să mă întorc, n-am mai găsit drumul. Mi-au alunecat schiurile, am căzut. Aveam cu mine o lanternă, care s-a spart sau, poate, s-a pierdut… Pe urmă nu știu ce a mai fost. Am mers, am mers…

Rămase câtva timp tăcută, și pe urmă întrebă cu oarecare neliniște:

— E departe?

— Ce?

— Cabana Turingului.

— Câteva sute de metri.

— Ar putea cineva să mă însoțească până acolo, sau să-mi arate drumul?

— Se înțelege că da, dar nu credeți că e mai bine să rămâneți aici? Cel puțin până mâine dimineață?

Nora citi în privirea lui anumită îngrijorare, puțină compasiune, deși un zâmbet ușor de ironie persista încă. “În ce hal trebuie să fiu, Doamne!”

— Nu vreau să vă sperii dar cred că aveți nevoie de odihnă. Este sus o cameră liberă. Am spus să se facă foc.

Nora își trecu încet mâna dreaptă pe frunte, pe obraji.

— Aveți o oglindă?

— Am spus că nu vreau să vă sperii și v-am speriat. Nu e nimic grav. O zgârietură pe tâmpla dreaptă și alta aici, pe frunte. A curs puțin sânge. Să căutăm vată și alcool.

— Am eu în rucsacul meu. Dar e sus la Turing.

— Trimitem pe cineva să-l aducă.

Nora rămase un moment la îndoială, gata să primească, dar pe urmă refuză.

— Nu, nu pot să rămân.

— De ce?

— Pentru că nu sunt singură. Am plecat fără să spun că plec. Trebuie să mă întorc. Poate a băgat de seamă că lipsesc, poate mă caută…

— Soțul dumneavoastră?

Nora se uită la el, surprinsă de acel cuvânt, pe care nu-l gândise niciodată și care acum îi făcea imposibil orice răspuns. “Pot eu să-i spun copilului ăstuia, pot eu să-i spun…”

El nu o lăsă să-și termine gândurile.

— Vă cer iertare pentru întrebarea mea stupidă. Dar oricine ar fi, să vie aici.

Avea o neașteptată siguranță în gest. Trecuse peste acel moment penibil cu o discreție de om bătrân. Numai o ușoară roșeață pe fruntea până atunci palidă îl trăda pe adolescent. “În ce clasă o fi?” se întrebă Nora. Purta un pulover roșu cu mâneci lungi, și la gât o eșarfă de lână, tot roșie, dar de un roșu-închis, aproape negru.

Părul blond, tăiat pe tâmple scurt, nemțește, îi cădea în față pe frunte. “Trebuie să-i stea bine în uniforma lui de liceu.”

Pe o ușă laterală intră în momentul acela omul cu felinarul. Nora îl recunoscu după statura lui înaltă de uriaș. Aducea pe brațe câțiva butuci pentru foc. Era îmbrăcat cu un surtuc vânătoresc, închis până sus, ca o haină neagră de pastor. În picioare avea cizme înalte, iar pe umeri o curioasă pelerină de stofă cenușie, largă, cu o glugă lăsată pe spate.

Băiatul blond îi vorbea într-o limbă pe care Nora n-o înțelegea. Vocalele erau greoaie și surde. Poate olandeză, poate un dialect flamand… El râse de aceste presupuneri.

— O! nein! Es ist nur sächsisch. Wir beide sprechen immer sächsisch.^[5]

Dar omul cu felinarul înțelegea românește, ba și vorbea cu oarecare greutate, destul de limpede însă. Nora îi explică unde va găsi rucsacul ei și ce trebuie să spună domnului care doarme la Turing-Club, în dormitorul comun, pe patul numărul 15.

“Ar trebui să-i scriu câteva cuvinte, se gândea ea. Poate că nu va voi să vină.”

Dar omul cu pelerina cenușie își ridicase gluga și plecase. Se auzeau încă cizmele lui afară.

— Mă numesc Gunther Grodeck, spuse băiatul cel blond când rămaseră singuri. Am 21 de ani. Sau, ca să spun drept, nu-i am încă.

Tăcu un moment, cu o neașteptată întunecare, și șopti:

— Din nefericire, încă nu. Pe urmă se scutură din această tristețe și adăugă scurt, cu îndârjire, ca și cum ar fi amenințat pe cineva: Dar îi voi avea!

Nora zâmbi.

— Când?

— În martie. La sfârșitul lui martie.

— Să avem deci răbdare. De ce să ne grăbim? E urgent?

O paloare străvezie trecea peste figura lui, fără să-i acopere însă ochii, rămași clari.

— Trebuie să vă fie foame, spuse el cu vădita voință de a schimba vorba. Vă rog să mă iertați că nu v-am întrebat până acum. Mă duc să văd ce se poate găsi.

Ar fi vrut să-l oprească (“Nu, nu mi-e foame, mi-a fost, mi-a trecut…), dar el ieșise din cameră, lăsând-o singură.

Era o odaie mare, cu pereții luminoși, albi și cu grinzi negre, fumurii. Pe un perete era o scoarță roșie și două carabine vechi. Fotoliile și un divan erau făcute dintr-o cretonă înflorată, de culori deschise, și tot din aceeași cretonă erau și perdelele la ferestre. Căminul era țărănesc, cu vatra deschisă larg, parcă ar fi fost o ușă de intrare spre altă încăpere. Întreaga odaie semăna în același timp cu o cabană de vânătoare și cu un hol.

Pe o etajeră erau câteva cărți nemțești și un portret de femeie desenat în creion. Desenul era fin, estompat, parcă puțin șters de vreme.

Gunther, revenind în cameră, o găsi pe Nora în fața acelui portret.

— E mama, zise el.

— Locuiește aici?

Băiatul tăcu o clipă. Pe urmă, ca întors din depărtate gânduri, spuse:

— Aici locuiesc numai eu cu Hagen.

— Hagen? întrebă Nora, neștiind despre cine e vorba.

— Hagen e omul care v-a deschis. Omul cu pelerina neagră. Trebuie să-l cunoașteți din nume. Nu vă amintiți? din Niebelungi? Din Götterdämmerung^[6]? Întunecatul Hagen!

— E numele lui?

— E numele pe care i l-am dat eu. Cred că i se potrivește. Vă rog să nu-i spuneți altfel. Aici pe munte, toată lumea știe că-l cheamă așa.

— Aici pe munte… repetă Nora gânditoare. La drept vorbind, nici nu știu bine unde mă aflu. Știam că există pe tot muntele numai două cabane. Despre casa asta nu mi-a vorbit nimeni.

— Pentru că n-o știe aproape nimeni. Am clădit-o astă-toamnă. Când a căzut prima zăpadă, în noiembrie, nici un eram gata. Nici acum nu suntem cu totul gata.

Seara, pe întuneric, nu se prea bagă de seamă, dar mâine dimineață o să vedeți că lipsesc multe lucruri. Poate o vom termina la primăvară, dacă va mai fi nevoie de ea. Da, poate…

Din nou era în expresia lui ceva îndârjit, ca o amenințare adresată cuiva nevăzut. Pe urmă zâmbetul lui ironic aduse puțină pace pe acea figură de copil îngândurat.

— Trebuie să știți că aici nu intră nimeni. Vreau să spun că nu primim pe nimeni. Faffner nu ne-ar lăsa.

— Faffner?

— Faffner e câinele meu. L-ați văzut poate adineauri afară. E un câine mare, ciobănesc. Mă întreb de ce nu v-a atacat.

— Vă pare rău?

— Nu. Am încredere în el. În familia noastră, în familia Grodeck, Faffner și cu mine avem aceleași antipatii. Faffner urăște oamenii pe care îi urăsc.

Avea, sub paloarea lui de copil, mânii scurte, intense, care nu durau decât o secundă și se stingeau apoi într-o mare tristețe.

— Trec zile întregi, zise Gunther, în care nu auzim nicio voce străină, nu vedem niciun om străin.

— Totuși, ziceai că nu sunteți departe de cabana Turingului.

— Nu departe, dar bine ascunși. Cunoașteți Dreimäderlwiese?

— Poiana Trei Fetițe?

— Dacă vreți… Eu îi spun pe numele ei săsesc. Așa m-am obișnuit. Ei bine, cabana mea e ceva mai sus, spre nord, nord-vest.

— Nu se poate! exclamă Nora.

— De ce nu se poate?

— Pentru că nu mai înțeleg nimic… Mă credeam cu totul în cealaltă parte a muntelui, pe celălalt versant. Când am plecat, știu bine că am luat-o spre vârf, cu gândul să caut drumul care coboară la Timiș. Nu înțeleg cum am ajuns aici.

— Rătăcind.

Nora repetă cuvântul după el.

— Da… Rătăcind…

Gunther luă un creion și un bloc de hârtie și se apropie de Nora.

— Mi se pare că tot nu sunteți lămurită. Iată! Să zicem că aici e cabana S.K.V., aici cabana T.C.R., aici Dreimäderlwiese…

Creionul lui trăgea linii subțiri pe hârtie. Nora urmărea cu atenție mica hartă improvizată.

— Ei bine, dacă unim cu câte o linie dreaptă cele trei puncte avem un triunghi, și cam în mijlocul acestui triunghi, iată, aici, este cabana noastră.

Afară, sub fereastră, câinele mârâia.

— Se întoarce Hagen, zise Gunther.

— Singur? întrebă Nora cu o teamă pe care nu o putea ascunde.

— Nu. Dacă ar fi singur, Faffner nu s-ar fi trezit din somn. Mai este cineva.

Ascultară amândoi în tăcere pași care se apropiau. Gunther era rezemat de cămin, cu brațele deschise. Se uita spre ușă și spuse, cu un glas șoptit, pe care Nora își aminti a-l mai fi auzit în acea seară:

<poem>“Mancher auf der Wanderschaft
Kommt ans Tor auf dunklen Pfaden…”

^[7]

Auf dunklen Pfaden… Pe întunecate cărări…

“Într-adevăr, gândea Nora privindu-l pe Paul, care intrase; într-adevăr, nimeni nu vine dintr-o mai adâncă noapte, pe mai întunecate cărări decât omul ăsta.”

Merse spre el, ca să-l întâmpine.

— Dacă ai ști câte s-au întâmplat!

I se părea că nu l-a văzut de mult, că-l regăsește după o lungă despărțire și ar fi vrut să poată face pentru el ceva – un gest de tandrețe, unul de recunoaștere, un semn de înțelegere – dar tăcerea lui o descuraja.

Îl luă de braț, ca să-l prezinte lui Gunther; băiatul însă ieșise fără să spună vreun cuvânt și îi lăsase singuri.

— Vino aici, lângă foc, Paul.

Îl sili să șadă în fotoliu.

— Ce obosit ești! Trebuie să mă urăști. Te port de atâtea ceasuri prin pădure, prin zăpadă. De câte ore umblăm? Mi se pare că sunt zile și nopți de când am plecat. Spune, mă urăști, nu-i așa?

El rămăsese cu ochii ațintiți asupra flăcărilor din cămin.

— Nu, Nora. Aș vrea să țină mereu. Aș vrea să nu mă întorc niciodată. Întinse mâna dreaptă spre flacăra din cămin, ca și cum ar fi vrut s-o prindă între degetele lui deschise. Mă tem de un singur lucru: că nu e adevărat… că n-am plecat… că totul se petrece în vis… pădurea, muntele, noaptea… că totul nu e decât un vis, din care s-ar putea să mă trezesc.

Vorbea în șoapte, ca și cum s-ar fi temut ca propriile lui cuvinte să nu tulbure acest vis.

— Uită-te la flacăra asta care arde… Seamănă ea cu o flacără adevărată? Unde ai mai văzut, decât în vis, o flacără așa de albastră, așa de ușoară… Uite, trec cu degetele prin ea, și nu arde.

Nora, cu o mișcare vie, îl prinse de mână și îl opri la timp.

— Paul, tu ai febră. Nu știi ce vorbești. Trebuie să te culci, să dormi.

El părea că nici n-o aude și continua să vorbească cu același glas înăbușit.

— Când a venit omul acela cu pelerină neagră și m-a bătut pe umăr și mi-a spus să viu cu el, nu l-am întrebat nimic, dar încă o dată mi s-a părut că totul se întâmplă în vis.

Își ridică ochii spre ea.

— Și tu, Nora, nu ești și tu cu mine, în același vis? De unde e rana asta la tâmplă? De unde sângele ăsta pe frunte? Ești sigură, spune, ești sigură că nu ne înșelăm? Ești sigură că e adevărat?

— Vrei să fie adevărat? îl întrebă ea în șoaptă.

— Vreau să dureze. Să nu se termine. Să nu mă întorc.

— Unde?

El făcu un gest vag cu mâna, arătând ceva dincolo de fereastră, dincolo de noapte…

Erau la masă toți trei, tăcuți. Se auzea numai pasul greu al lui Hagen, care le aducea pâine și vin. Un butuc de jar se prăbuși în cămin cu un zgomot surd. Întoarseră toți trei capetele într-acolo: flăcările, un moment înviorate, se linișteau ușoare pe o grămadă arzătoare de cărbuni și cenușă.

De afară, sub fereastră, se auzea o răsuflare grea, ca de urs.

— E Faffner, spuse Gunther. Nu poate să doarmă.

Simte că se întâmplă ceva neobișnuit.

Era la masă între Nora și Paul. Se uita la unul și la celălalt cu o privire gravă, în care ochii lui albaștri își pierdeau zâmbetul.

— Mi-ar fi greu într-adevăr să vă spun cât de neobișnuită este venirea voastră aici… cât e de neobișnuită pentru noi trei, pentru Hagen, pentru Faffner, pentru mine…

Se ridică de la masă, se duse spre fereastră și rămase acolo câtva timp, cu fruntea lipită de geam, uitându-se afară, în noapte.

Cu o voce schimbată, spuse ca pentru el, șoptind, parcă ar fi fost un descântec:

“Wanderer tritt still herein;
Schmerz versteinerte die Schwelle.
Da erglänzt în reiner Helle
Auf dem Tische Brot und Wein”

^[8]

Se lăsă apoi o tăcere adâncă, după care Nora îl întrebă, tot în șoapte;

— Ce este?

— Un poem. A fost scris mai demult, de un austriac tânăr, mort în război. Se cheamă Ein Winterabend… O seară de iarnă… Și întorcându-se spre ei, îi întrebă: Nu vi se pare că seamănă cu seara aceasta?

X

DIMINEAȚA ERA ÎNNORATĂ, DAR fără ceață. Ningea liniștit. Zăpada ștersese în timpul nopții pași și urme din seara trecută.

Paul o găsi pe Nora afară, de vorbă cu Hagen. Faffner era culcat la picioarele lor. Când îl văzu pe el, se ridică încet, cu o lene majestuoasă de leu adormit. Hagen îi spuse un cuvânt într-o limbă neînțeleasă, și câinele se culcă la loc, cu botul pe labele dinainte.

— Ai dormit unsprezece ore, îi spuse Nora lui Paul.

— Numai atât?

Avea într-adevăr impresia că dormise câteva nopți într-una singură: un somn lung, cât o iarnă.

Nora îi făcu semn să vorbească încet.

— Doarme Gunther.

Și îi arătă un mic turn cu fereastră, izolat parcă de restul cabanei, unde era camera băiatului.

Cabana era făcută din piatră și bârne, cu obloane verzi și acoperișuri roșii, dar amândouă culorile erau închise, un verde de brad întunecat și un roșu ars, stins. Numai perdelele de cretonă aduceau lumină la ferestre, ca niște glastre cu flori.

Schiurile erau pregătite de drum. Pe ale Norei le căutase Hagen în pădure, de cum se făcuse lumină, și le găsise departe, într-un luminiș, cu boturile agățate de niște jnepeni. Bastoanele însă rămâneau pierdute. Hagen îi făcu Norei cu briceagul, din două crengi de brad, bastoane noi și se căznea să le fixeze în vârf două cercuri mici de alun.

— Până mâine cred că vă puteți folosi de ele. Mâine mă duc eu la Brașov după târguieli și vă cumpăr altele.

În lumina de dimineață, Hagen era tot întunecat. Avea pe umeri aceeași pelerină de stofă cenușie, cu gluga lăsată pe spate.

“Seamănă cu un pădurar și cu un preot în același timp”, gândea Nora, neîndrăznind să-l privească bine în ochi. Vorbea rar, apăsat, cu anumită împiedicare. Obrazul eră palid, încadrat de o barbă neagră, aspră, rău pieptănată.

— E mai bine să vă puneți schiurile de aici, zise el. Cu piciorul nu se poate merge. Zăpada e prea mare.

Paul se simțea pe schiuri ca pe o punte îngustă, pe care mergi în vârful picioarelor.

— Nu așa, Paul, îi strigă Nora. Calcă pe schiuri cu toată greutatea. Ai încredere în ele.

Veni lângă el și-l apucă cu mâinile de umeri, trăgându-l în jos.

— Lasă-te greu pe tocuri și pe toată talpa. Nu trebuie să te clatini.

Îi arătă cum să facă primii pași pe zăpadă, făcând ea însăși mișcările încet, descompuse.

— Suntem pe teren plat aici. Prin urmare, e exclus să aluneci sau să cazi. Mergi liniștit și mai ales mergi ferm. Împingi întâi schiul drept înainte cu genunchiul îndoit și cu piciorul stâng bine întins. Așa! Acum, trage schiul stâng până în dreptul celuilalt… bun!… și împinge-l pe el înainte… Perfect.

— Asta e totul?

— Deocamdată, spuse Nora râzând.

Paul era totuși încurcat.

— Cu bastoanele ce fac?

— Te sprijini pe ele, dar nu prea mult. Mai mult te ajuți, când tragi piciorul dinapoi înainte. Fă câțiva pași așa cum te-am învățat, și să vezi că mișcarea se potrivește de la sine. Hai să vedem.

Paul simți asupra lui ochii profesoarei. “Numai de n-aș greși”, își zise, uitându-se la vârful schiului drept. Era ca un elev scos la lecție.

Porni încet, cu mare atenție. Zăpada era moale, afânată, și în primul moment el avu impresia că schiurile se scufundă, dar pe urmă le simți alunecând fără zgomot, fără rezistență.

Nora venea în urma lui, controlându-i mișcările.

— Brațele prea depărtate. Ține-le mai aproape de corp, aproape lipite… Da, așa e bine, dar acum sunt prea țepene… Mergi mai liber, mergi mai simplu…

Hagen îi însoți câtva timp, ca să le arate drumul. Pe urmă, după ce-i scoase într-o mică poiană, se opri.

— De aici, eu mă întorc. Uitați-vă bine pe unde mergeți, ca să știți cum să veniți înapoi. De obicei, Gunther mănâncă la ora unu. Dacă întârziați, are să vă aștepte.

Rămase acolo, împreună cu Faffner, și îi privi un timp cum se depărtau.

— Știi ce mă sperie la omul ăsta? îl întrebă Nora în șoapte pe Paul.

— Știu. Pelerina lui neagră.

— Nu. Ochii. Ochii lui albaștri.

Și pe urmă, după o nouă tăcere, surprinsă de o asemănare pe care abia în momentul acela o găsea, adăugă:

— Are parcă ochii lui Gunther. La fel de albaștri.

Întoarseră amândoi capul. Hagen era nemișcat în același loc. Cu pelerina neagră pe umeri, părea, din depărtare, un trunchi de copac ars.

Terenul de schi din fața Turingului era plin de lume. Veniseră și sașii de la S.K.V., în grupuri gălăgioase. Pe panta mare ce cobora imediat de sub vârful muntelui, se antrena o echipă de militari, pentru concursurile de la Predeal. Se vedeau de departe, ca niște stele negre, căzătoare, pe un cer de zăpadă, întregul teren era ondulat de imense talazuri albe, ridicate spre cer și oprite în loc, într-o mișcare încremenită de flux.

Nora și Paul se opriseră pe o creastă de val.

— Aici ai să coborî. Paul.

— Crezi?

— Sunt sigură.

El se uită încurcat la panta ce se deschidea în fața lui. I se părea amețitor de dreaptă. “Am să cad”, își spuse în gând. Ar fi vrut să ceară un răgaz, o amânare. Nu era prea greu pentru început? N-ar fi fost mai cuminte să înceapă cu lucruri mai simple? Ridică privirea spre Nora, dar nu îndrăzni să-i spună nimic. Citea pe figura ei o neîndurare de profesor, care a pus întrebarea și acum așteaptă răspunsul.

— Uite aici, Paul. Te lași pe genunchi, ca pe două arcuri. Înțelegi? Ca pe două arcuri.

Îl privea drept în ochi și rostea cuvintele aproape silabă cu silabă.

— Bastoanele le duci înapoi, cât mai înapoi. Ca să fi sigur pe ele, lipește mâinile de șolduri. Așa. Capul înainte, umerii înainte, corpul înclinat… mai înclinat… Așa… Schiurile. Unul lângă altul, perfect paralele… Acum pleacă…

“Mai am timp să mă opresc, își zise Paul. Mai am timp să rămân pe loc, mai am timp să…”

Schiurile porniseră încet, singure. Pe urmă, avu deodată senzația că nu le mai are în picioare. Un val de zăpadă venea vertiginos spre el. “Cad!” Ceva asurzitor, un tunet sau o mare tăcere acoperi totul.

Se dezmetici brusc. Era pe schiuri, în picioare, oprit pe loc. “Poate nici n-am plecat. Poate mi s-a părut.” Se uită în jur după Nora, ca să se convingă dacă într-adevăr n-a rămas lângă ea și dacă tot acest vârtej, din care ieșea fără răsuflare, nu fusese doar un moment de amețeală. Ea îl striga de departe, de unde îi făcea semn cu mâna dreaptă ridicată în aer.

— Prin urmare, a fost adevărat, zise Paul măsurând cu ochii imposibila distanță.

Nora fu într-o clipă lângă el.

— Bravo, Paul, Sunt mulțumită de tine. Sunt mândră de tine.

Erau pe creasta unui alt val de zăpadă și aveau înaintea lor o nouă pantă, mai lungă, dar mai puțin aspră decât cea dintâi.

— Pornim? întrebă Nora

— Pornim!

Se avântă, fără să mai aștepte semnalul ei de plecare. Din nou avu senzația că schiurile își pierd din greutate și că el o ia înaintea lor, plutind sau căzând. Era o senzație de lumină intensă. Ceva îl izbi în frunte și îl orbi. Un moment, nu-și dădu seama dacă plutește mai departe sau a căzut. Pe urmă, simți că se rostogolește la vale, cu capul în zăpadă, cu picioarele în aer și schiurile împiedicate unul de altul.

Când izbuti să ridice fruntea din zăpadă, Nora era aplecată peste el, râzând.

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el buimăcit.

— Nimic mai mult decât vezi: ai căzut.

— E grav?

— Nu e grav. E solemn.

Îl ajută să se ridice de jos și-l scutură de zăpadă.

— Îți râzi de mine.

— Nu, dragă Paul, vorbesc foarte serios. Nimic nu e mai solemn la schi decât prima cădere. Schiul se învață căzând. Ai să cazi de aici încolo de zeci de ori, de sute de ori. Prima cădere, însă, asta a fost.

El se uită înapoi spre panta parcursă numai pe jumătate: lăsase în urmă două dâre paralele în zăpadă, ca două șine de tren, întrerupte în punctul căderii, ca și cum acolo schiurile ar fi sărit de pe linie,

— Nu înțeleg de ce am căzut.

— Pentru că ții genunchii țepeni. Pentru că tragi umerii înapoi. Pentru că arunci mâinile înainte.

— Mai sunt și alte motive?

— Mai sunt.

Se priviră o clipă drept în ochi, și pe urmă izbucniră în râs, amândoi deodată. “Râsul ăsta nu i l-am mai văzut”, gândi Nora. Ar fi vrut să întindă mâna spre el, cu un elan de afecțiune pentru omul tânăr pe care îl descoperea în acea dimineață. Se opri însă la timp.

— Destul am glumit. Acum să mergem mai departe.

Spunea aceste cuvinte de “chemare la ordine” ca și cum ar fi bătut cu creionul în catedră, ca să facă liniște în clasă. El o apucă de braț, oprind-o pe loc,

— Vreau să-ți spun ceva.

— Te ascult.

— Ești profesoară.

— Da. Sunt.

Pe figura ei era un zâmbet de melancolie.

— Cum îți spun ție elevele tale la școală?

— Nu știu. Probabil: “Domnișoara de franceză”.

— Ei bine, eu îți voi spune la fel. “Domnișoara de franceză”. Domnișoara mea de franceză.

— Nu. Tu îmi vei spune mai simplu: Nora. Sau, dacă vrei, Nora ta.

Se întoarse scurt pe schiurile ei și porni la vale într-un nor de zăpadă.

“Ești absurdă, Nora, ești absurdă. De ce spui lucruri stupide? De ce te lași dusă de vorbe? Ce o să creadă omul ăsta despre tine? Unde e pactul sportiv pe care l-ai încheiat cu el? Unde e discreția ta? Unde e pudoarea ta?”

Ar fi vrut să plângă. Ajunsese jos la marginea terenului, lângă pădure, într-o singură clipă și ar fi vrut să se arunce într-o cursă de zece ori mai amețitoare, ca să uite, ca să fugă de ea, ca să se pedepsească.

Abia îl mai zărea în punctul unde-l lăsase, nemișcat, pierdut între schiori care urcau și coborau pe lângă el. O urmărise probabil cu privirea de-a lungul vertiginoasei ei coborâri și avea încă ochii ațintiți spre ea, căci, iată, ridicase acum chipiul și îi făcea semn, agitându-l.

Dinspre vârful muntelui, echipa de militari cobora în grup, spre cabană, tăind terenul de-a curmezișul, ca o avalanșă. Norul de zăpadă stârnit de trecerea lor îl acoperise și pe el, și acum nu mai era de găsit. Nora îl căuta cu atenție pe linia depărtată, unde-l știa, când îl văzu deodată răsărind mult mai aproape, pe o ridicare de teren pe care o urcase nu se știa cum din partea cealaltă și o cobora acum repede.

— Prea repede, zise Nora. Mult prea repede!

Îl văzu căzând și rostogolindu-se spre vale, dar ridicându-se imediat, alb de zăpadă și pornind din nou, fără să se scuture și parcă fără să se uite încotro aleargă. Se prăbuși după primii cinci metri, și pe urmă Nora îl căută zadarnic cu privirea. Grupuri de schiori îi tăiau trecerea și îl acopereau.

“Ar trebui să-i ies înainte, să-l ajut”, își zise, dar el răsări din nou mult mai aproape, numai la câțiva metri de ea.

“În viteza cu care vine, n-are să se poată opri.” La un pas de ea, el se lăsă să cadă.

— De câte ori ai căzut?

— De cinci ori.

— Cum e?

— Este…

Nu știu cum să continue. Căuta un cuvânt pe care nu-l găsea. Pe urmă îi spuse râzând:

— Aș vrea să chiui. Aș vrea să strig.

— Strigă.

Întoarse capul spre pădure, își duse mâinile la gură și scoase un strigăt prelung: Uuuuuu… Nimeni nu răspundea din pădure, dar strigătul lui răsuna departe printre brazi.

— Și acum, zise Nora, să revenim la vorbirea articulată. Spune, cum e?

— Nu știu cum să spun. E ceva care întrece cuvintele mele. E ceva intens. E o mare lumină… Cred că sunt beat.

Se trânti în zăpadă cu brațele deschise și se rostogoli de câteva ori, ca în iarbă.

Un schior venea dinspre Turing și opri lângă ei.

— Bună vremea?

Era sasul roșcat, întâlnit în ajun la S.K.V. “Omul cu ochi de viezure”, își aminti Nora.

— Așadar, tot ați găsit loc la Turing? Drept să vă spun, nu prea credeam că o să găsiți. N-am vrut aseară să vă descurajez, dar…

— Nu stăm la Turing, îi tăie vorba Nora.

Și se întrebă în gând: “Ce o fi având azi că e atât de vorbăreț?”

— Nu la Turing? Dar unde?

Ea făcu un gest nelămurit, în sus, spre poiana Trei Fetițe…

— O cabană acolo…

— Cabana lui Gunther?

Nora nu răspunse, dar omul întrebă încă o dată, plin de neîncredere:

— Cabana lui Gunther?

Era în vocea lui o expresie de uimire, pe care ochii mici, metalici, neexpresivi n-o înregistrau, dar pe care sprâncenele mari, albite o spuneau cu o ridicare exagerată.

— Dacă ar ști bătrânul Grodeck!… zise el pe gânduri. Pe urmă porni pe schiuri mai departe.

Nora nu avu timp să-l întrebe nici cine era bătrânul Grodeck, nici ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi știut.

“Ciudate lucruri”, gândi ea.

Aveau acum de urcat întreaga pantă înapoi. Nora îi arătă lui Paul cum trebuie să meargă în zigzaguri mari, de la dreapta la stângă și cu muchia schiului înfiptă oblic în zăpadă.

— Urci în trepte mici. Fiecare pas să fie o treaptă pe care ți-o tai singur în zăpadă.

El mergea înainte, dar când ajungea, pe dreapta sau pe stânga, la marginea terenului și trebuia să schimbe direcția, se temea să nu fie luat la vale și să nu alunece cu coada schiurilor în jos.

Schiurile trebuiau întoarse acolo cu o mișcare de foarfecă, pe care Nora i-o arătă în mișcări descompuse, dar pe care, deși teoretic i se părea foarte simplă, el nu o putea face. Era un moment în care unul din schiuri trebuia aruncat în aer, întors brusc și pe urmă adus lângă celălalt, totul petrecându-se într-o singură secundă. Până acolo, lucrurile mergeau foarte bine, dar în acea clipă de suspendare pe un singur schi, Paul își pierdea echilibrul și cădea.

— Eu renunț, zise el, după câteva încercări. Se trântise în zăpadă și își încrucișase brațele.

— Eu însă nu renunț, răspunse Nora. Te rog să te ridici și să faci o întoarcere corectă. Nu plecăm de aici până nu o faci.

Se întoarseră la cabană după ora unu. Paul era flămând, obosit și entuziast.

— Mai bine rămâneam pe teren. Am fi găsit ceva de mâncare la Turing.

— Știi bine că nu se poate. Ne așteaptă Gunther.

Gunther nu-i aștepta. Hagen le spuse că băiatul nu poate coborî la dejun și îi roagă să mănânce fără el.

— E obosit. N-a dormit toată noaptea. Are nevoie de odihnă.

Nora voi să urce până în camera lui din turn, ca să-l vadă, dar Hagen o rugă să renunțe.

— Nu e nimic grav. Să-l lăsăm să doarmă. Dacă se odihnește bine, seara va veni jos.

— Se întâmplă lucruri ciudate în casa asta, zise Nora la masă.

— Ciudate? întrebă Paul. Nu văd.

— Tu nu vezi nimic acum, dragul meu.

— Ai dreptate. Sunt amețit, sunt beat.

Avea înaintea ochilor numai întinderi albe de zăpadă, pe care se vedea zburând. Închise ochii și încercă să suspende în el orice gând, ca în acea fulgerătoare senzație de plutire, de zbor, de cădere. Ce era de neimaginat, de neregăsit, era tăcerea adâncă ce se făcea în el în acel moment.

— Din fericire, nu durează, spuse deodată cu glas tare.

— Ce? întrebă Nora surprinsă.

— Nu știu cum să-ți spun. Căderea. Zborul. Șocul. E o singură secundă. Dacă ar fi două, poate am muri.

Nora îl privi cu un surâs potolit. Cunoștea și ea acest delir al primei zile de schi și știa că va trece. Dar îi plăcea să vadă pe figura lui obosită această izbucnire de lumină, îi plăcea să asculte copilăroasa lui exaltare.

— E amețitor, Nora. Nimic în lume, nici vinul, nici muzica, nici iubirea… nu, nici iubirea, nimic, nimic nu aduce atâta lumină. Mă întreb dacă e posibil, mă întreb dacă sunt eu, mă întreb dacă miracolul mi se întâmplă mie.

“Ce tânăr e”, se gândea Nora. O speria puțin prea marea lui fericire, dezordonata lui bucurie. Se simțea lângă el prea rezonabilă, prea împăcată. “Poate prea bătrână”, își zise cu zâmbetul ei de profesoară.

Paul voi să plece îndată după-masă. Abia aștepta să ajungă din nou pe terenul de exerciții.

— Să ne grăbim cât e lumină. La patru se întunecă.

Mergea înainte pe schiuri, cu pași lungi. Nora, din urmă, îi corecta ținuta, făcându-i mereu aceleași observații.

— Brațele mai apropiate… Capu-l sus… Nu te uita la schiuri… Privește drept înainte…

Din toate părțile, zarea era închisă de o perdea alburie de nori.

Nora se oprise pe loc.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Paul, mirat că nu mai aude din urmă glasul profesoarei.

— Nimic. Ascult.

Ningea pe toată Țara Bârsei, pe toată valea Timișului, zeci de tone de zăpadă cădeau în fiecare moment, într-o nesfârșită tăcere.

— Totdeauna m-a îngrozit gândul că aș putea muri de înec, spuse Nora. Potopul cred că a fost ceva dezgustător. O lume care moare înecată. O aud cum gâlgâie, cum se zbate în umezeală, în putreziciune. Dar un potop de zăpadă mi-ar plăcea. Să dormi, să mori în zăpadă, nimic nu poate fi mai frumos, mai curat. E moartea pe care o aleg.

— Se poate, zise Paul. Dar eu aleg viața. Ieri aș fi murit bucuros. Mi se pare că ți-am și propus. Astăzi însă vreau să trăiesc.

— Și eu, râse Nora.

Se priviră cu seriozitate, ca pentru un legământ, ca pentru o mare hotărâre comună.

Ajunși din nou la Turing-Club, Paul ar fi vrut să reînceapă imediat cursele lui de dimineață, dar Nora îl opri.

— Trebuie să facem un program de instrucție. Până acum te-ai jucat, dar acum e timpul să înveți.

Entuziasmul lui Paul scăzu dintr-o dată.

— Ce vrei să învăț? îmi ajunge cât știu.

Spusese aceste cuvinte aproape răstit. Era în el un fel de rea-voință de elev leneș, pe care Nora o cunoștea, de la școală, prea bine ca să se sperie, sau ca să se supere. Prefera să treacă mai departe, ca și cum n-ar fi băgat de seamă.

— Începem cu un exercițiu de plug. Plugul este o frână. Te ajută să-ți micșorezi viteza, ba chiar, dacă viteza nu e prea mare, să te oprești. Mișcarea e foarte simplă, în loc să mergem cu schiurile paralele, le deschidem într-un unghi, cu vârful înainte. Să te uiți cu atenție cum fac eu, și pe urmă vom încerca împreună.

Nora porni în poziția de plecare, pe care i-o arătase dimineața, dar, când începu să ia viteză, îndoi și mai mult genunchii și depărtă schiurile unul de altul în partea dinapoi, apropiindu-le însă și mai mult în față. Cu vârfurile unite, cele două schiuri se deschideau ca două lame de foarfece, iar alunecarea se încetini automat, împiedicată parcă de o frână.

— E greu? întrebă Nora.

— Nu. Am impresia că e simplu.

Era totuși mai greu decât i se păruse privind, căci de la prima încercare căzu. În momentul în care voise să depărteze schiurile unul de altul, simțise în gleznă o rezistență neașteptată, ca și cum cineva i-ar fi pus piedică.

Se ridică din zăpadă fără niciun cuvânt și porni din nou. Schiurile i se păreau nespus de ușoare, zăpada era moale și adâncă, senzația de alunecare la vale era ca o delicioasă plutire – dar glasul Norei îl chema la datorie: plug! plug!

Încercă din nou să deschidă schiurile și din nou simți aceeași rezistență, care îl aruncă la pământ.

Începea să-i fie necaz pe Nora, pe zăpadă și mai ales pe acest blestemat “plug”, care nu mergea.

— De ce cad?

— Pentru că greșești. La schi, lucrurile sunt foarte simple: cine greșește cade.

Ar fi vrut să obțină de la el un surâs, dar el nu primi să glumească. Cu cozorocul căzut pe ochi, cu tunica plină de zăpadă, cu schiurile împiedicate unul de altul, era ca un elev supărat.

— Să începem din nou, Paul. Cu mai multă atenție. Trebuie să te lași cu toată greutatea pe amândouă schiurile. Când intri în plug, nu întoarce schiul pe muchie: lasă-l plat cu toată talpa pe zăpadă.

Paul se răzvrăti.

— Nu, Nora, nu mai vreau. E prea complicat. Nu vreau să mai învăț. Cât știu mi-e de ajuns. Vreau să alerg. Vreau să cad. Ca azi-dimineață.

Porni repede, de teamă să nu-l oprească ea, cu schiurile paralele, înclinat deasupra lor și cu brațele deschise larg, ca două aripi. După primul avânt, simți că nu mai e stăpân pe mișcările lui, că nu mai poate nici întoarce, nici opri și că e prins într-un vertiginos zbor. Din nou aceeași lumină albă, intensă îl copleși. Dincolo de această lumină nu mai era nimic – nici el, nici lumea. Imagini răzlețe – un pom, încă unul, o fată, un fanion roșu – treceau pe lângă el într-o nebunească viteză și piereau în urma lui ca într-un vis.

Nu-și dădu seama când a căzut. Câteva secunde i se păru că zborul continuă. Era în el o mare lumină, care nu se stingea.

Nora era deasupra lui, tăcută, așteptându-l să se dezmeticească. Paul o întrebă râzând.

— Acum ai să mă cerți, nu?

— Nu.

Se trânti în zăpadă, lângă el, și îl apucă prietenește de braț.

— Ascultă-mă, Paul. Sunt două mari primejdii la schi: să crezi că e foarte greu și să crezi că e foarte ușor. Schiul nu e nici atât de greu cât credeai tu ieri, dar nici atât de ușor cât crezi azi. Ceea ce faci tu nu e nici măcar un act de curaj: e o nebunie. A face schi nu însemnează să aluneci orbește la vale. Trebuie să fi stăpân pe viteza ta. Să poți opri când vrei. Să poți întoarce când trebuie. Dacă vrei să te sinucizi, spune-mi. Cunosc alte metode mai sigure.

Vorbea cu vocea ei egală, calmă, de profesoară. Paul o asculta supus.

— Spune ce vrei să fac, și voi face.

— Trebuie să mă asculți. Trebuie neapărat să mă asculți. Vreau să fac din tine un bun schior. Poate că toată viața ta de aici încolo depinde de acest lucru…

Nu i se părea exagerat s-o audă vorbind astfel, într-adevăr, dacă schiul era această mare lumină, pe care câteva secunde, numai, o trăise într-adevăr, poate că o întreagă viață putea începe din nou.

— Ne întoarcem la plug? întrebă Paul resemnat.

— Da, ne întoarcem. Și nu-l lăsăm până nu-l știm. O dată, de zece ori, de o sută de ori. Promiți?

— Jur.

Se întoarseră la cabană târziu, pe întuneric. Hagen îi aștepta în fața casei, cu un felinar pe care îl agita printre brazi, ca să le arate de departe drumul. Faffner îi întâmpină mârâind prietenește.

În casă era cald, focul ardea cu flăcări mari în cămin. Un miros de ceai și de foi de tutun îi dădea căldurii ceva aromat, adormitor.

— Unde e Gunther? întrebă Nora.

Hagen nu răspunse la întrebare, dar îi întinse Norei o hârtie.

— Gunther vă trimite asta.

Nora desfăcu hârtia și citi: “Mi-a spus Hagen că ați întrebat de mine. Vă mulțumesc. Îmi pare rău că nu pot coborî nici astă-seară. Vă rog să rămâneți. Sunt fericit că vă aflați aici. Cred că mâine vă voi putea vedea.”

Nora ridică o privire întrebătoare spre Hagen.

— E bolnav?

— Nu e bolnav. E obosit.

Era vădit că omul nu vrea să spună mai mult. Nora îl privea cu oarecare teamă. “De ce am rămas singură cu ei?” Paul se urcase sus, ca să-și schimbe hainele de schi, prea ude de zăpadă. Îl auzea umblând prin odaia de deasupra. Îi trecu prin minte un gând stupid, dar calmant. !Dacă strig, mă aude.”

Hagen își scoase pelerina de pe umeri și rămase în surtucul lui negru de postav. “Are ochi așa de albaștri și este totuși așa de întunecat!” gândi Nora. Era lângă etajera cu cărți, în fața acelui portret delicat de femeie, la care se uitase și aseară.

— E mama lui Gunther?

— Da. E tânără doamnă Grodeck.

“Are ochii lui Gunther, dar nu are privirea lui”, își spuse Nora, amintindu-și expresia de tandrețe pe care o avusese băiatul privind același portret.

— Nu vine pe aici?.

— Cine?

— Doamna Grodeck! Tânără doamnă Grodeck, cum spui dumneata.

Hagen nu răspunse. Întrebarea părea că-l neliniștește.

— Mă duc să văd ce face Gunther, zise el deodată.

Poate are nevoie de mine.

Nora se duse spre fereastră și rămase acolo câtva timp pe gânduri. Nici nu-l auzi pe Paul când coborâse scările și se apropiase de ea. Tresări cu o mișcare de spaimă când el îi puse mâna pe umăr.

— Ce e cu tine, Nora? Ce s-a întâmplat?

— M-ai speriat. Nu știam că ești tu.

— Dar cine putea fi?

— Nimeni, desigur. Dar sunt atâtea lucruri stranii în casa asta.

— Ce fel de lucruri stranii?

— Nu știu bine. Băiatul din turn, care nu coboară și pe care e interzis să-l vedem. Omul cu pelerina neagră, care nu răspunde la întrebări. Portretul despre care nu e voie să întrebi pe nimeni…

Afară, câinele, care auzise voci, veni prin zăpadă până sub fereastră și se ridică cu labele pe zid, privindu-i prin geam cu ochii lui buni, umezi.

Nora îi deschise ușa.

— Intră, Faffner, înăuntru. Poate că știi tu să ne spui ce se petrece aici.

Câinele se lăsă mângâiat pe blana lui de urs, pe botul lui mare, somnoros. Lângă urechea dreaptă, pe jumătate ruptă, avea o cicatrice, care urca până sub grumaz.

— Ești și tu un om pățit, îi spuse Nora și îl trase lângă fotoliul ei, aproape de cămin.

Cu Faffner lângă ea, se simțea apărată fără să știe bine împotriva cui. Ar fi vrut să rămână acolo în fotoliu, ore întregi…

Masa de seară ținuse mult. Mâncaseră în doi, serviți de Hagen, într-o tăcere pe care n-o întrerupea decât clinchetul farfuriilor și uneori mârâitul câinelui adormit lângă cămin.

— Dacă vă duceți la culcare, le spuse Hagen, lampa cea mică de pe etajeră nu e nevoie s-o stingeți. De obicei rămâne aprinsă toată noaptea.

Îl auzeau acum cum închidea obloanele de afară, la ferestre și la uși.

“E așa de târziu? se întreba Nora. Va trebui într-adevăr să mergem la culcare?”

Se gândea cu puțină neliniște la momentul acela, își aduse aminte că totuși Paul era un străin sau cel mult un camarad. Noaptea lor de dragoste, singura lor noapte de dragoste, fusese o întâmplare, o neînțelegere, un lucru uitat, asupra căruia nu voia să revină. Legase cu el, la plecare, cu cea mai sinceră bună-credință, un pact sportiv, un pact bărbătesc, și era hotărâtă să-l țină. Noaptea trecută dormiseră unul lângă altul ca doi soldați după un marș lung, doborâți de oboseală. Dar acum îi era frică de noaptea care venea și care-i găsea treji, cu ochii deschiși.

Pentru prima oară îi păru rău că n-au rămas în dormitorul comun de la Turing-Club. Acolo, cel puțin, lucrurile ar fi fost clare, fără primejdie, fără ispită…

— E târziu, Nora, spuse Paul venind spre ea. Nu ne culcăm?

Punea întrebarea cu simplitate, fără neliniște, fără nerăbdare. Era ceva sigur în el, ceva împăcat.

Ea nu știu cum să răspundă. Nu ezita, dar nici un găsea gestul sau cuvântul cu care să-l urmeze.

— Să primim lucrurile așa cum vin, spuse tot el. Să ne lăsăm puțin în voia lor, vrei?

O cuprinse în brațe și o sărută lung pe ochi, pe buze. Nu era un sărut pasionat, dar era un sărut cald, greu.

XI

A DOUA ZI, NORA ÎL CĂUTĂ LA Turing-Club pe sasul roșcat de la S.K.V. Era hotărâtă să intre în vorbă cu el și să-i pună întrebări precise despre “misterele Grodeck”.

Dar omul era de negăsit. Pe terenul de exerciții erau zeci de schiori – mai mulți chiar decât în ajun – și ar fi fost greu să descopere între ei pe omul cu ochi de viezure. Nici nu știa cum îl cheamă.

— Ar trebui, la prânz, când mergem spre casă, să facem un ocol pe la cabana Sașilor. Poate dăm de el.

— Să facem! acceptă Paul.

— Dar să știi că nu e ușor. Avem de coborât până acolo o pantă destul de repede, și drumul e foarte umblat. La fiecare pas, te lovești de altcineva. Te iau cu mine numai dacă lucrezi serios toată dimineața.

Paul primi cu supunere îndârjită. “Voi învăța, voi învăța”, își spuse în gând. Își descoperea ambiții mari, copilărești. Ar fi vrut s-o uimească pe Nora, s-o dezarmeze, s-o întreacă.

“Plugul” mergea acum destul de bine, mai ales când viteza nu era prea mare. În viteză mare însă, îi era imposibil să deplaseze schiurile de pe linia lor. Avea în glezne o senzație de încleștare. Privea cu o ciudată și neputincioasă fascinație spre botul schiurilor, își dădea seama că e prins într-o cădere, care se accelerează cu fiecare secundă, și îi era totuși cu neputință să transmită schiului acea simplă apăsare care l-ar fi făcut să derapeze spre dreapta sau spre stânga și să se smulgă vitezei.

— Trebuie să învățăm virajele, spuse Nora. Începem cu cele mai simple: virajele din plug. Pentru cursa noastră de la prânz, ne vor ajunge. După-masă sau mâine, o să încercăm lucruri mai grele.

Lui Paul i se păreau și acestea destul de grele. Explicarea teoretică era totdeauna simplă (“Lași greutatea pe unul din schiuri, îl liberezi pe celălalt, și întoarcerea se face automat”), dar când trebuia să aplice lucrurile elementare pe care le învățase, se lovea de piedici neașteptate și, pentru el, de neînțeles.

Lucră toată dimineața sub controlul Norei, repetând mereu aceleași întoarceri spre dreapta și spre stânga. Era un antrenament aspru, meticulos, fără frumusețe, fără glorie. Unde erau eroicele lui avânturi din ajun? Unde era strigătul acela de libertate, explozia aceea de bucurie?

Nora îi oprea cu severitate cele mai timide elanuri.

— Nu e bine. Înapoi.

Îl obliga să înceapă de zeci de ori aceeași mișcare. Îi dădea ordine scurte, seci, încăpățânate. “Ca un ofițer maniac”, gândi Paul cu necaz, dar se hotărâse să primească totul fără răzvrătire.

— La loc. Nu e bine. Încă o dată.

Se uită pe furiș la ea. Era serioasă, atentă, severă. Nimic n-o amintea pe femeia caldă, senzuală și puțin tristă, care dormise toată noaptea în brațele lui. Până și gândul acesta i se părea acolo, pe terenul de schi, imposibil. Era un gând tulbure, somnoros, leneș, care trebuia alungat.

Fata aceasta cu tunica albastră, cu gesturile sigure, cu vocea fermă era un om cuminte.

Paul se opri în mijlocul exercițiului început, se apropie de Nora și o bătu băiețește pe umăr.

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea surprinsă.

— Nimic. Voiam doar să-ți spun că ești un bun camarad.

Nora rămase puțin nedumerită, căci neașteptatul lui gest nu intra în seria ei de gânduri.

Pe urmă răspunse cu simplitate:

— Știu.

Până la S.K.V., Paul căzu de nenumărate ori. Nimic din ce învățase pe teren nu-i mai servea acum. Lucruri pe care sus, la Turing-Club, reușea să le facă destul de corect deveneau acum din nou imposibile.

Dinspre vârf coborau grupuri de schiori, pe același drum îngust, marcat eu triunghiuri galbene. Îi auzea chiuind în urma lui, de la mari distanțe, și pentru că nu se putea feri la timp din calea lor, se arunca singur în zăpadă, la marginea drumului, lăsându-i să treacă.

Ajunse la S.K.V. alb de sus până jos, obosit de prea multe căderi și totuși bucuros de cursa făcută.

— Nu-mi spune nimic, Nora. Știu tot: am făcut o mie de greșeli. Îți promit că data viitoare nu le mai fac.

Omul cu ochii de viezure era în curtea cabanei cu un topor în mână și despica butuci mari de stejar, pentru foc.

— Nu mai locuiți la Gunther? îi întrebă zărindu-i.

— Ba da, răspunse Paul, dar am trecut pe aici să ne mai încălzim. Nu vii cu noi înăuntru, să bem un pahar cu vin fiert?

Intrară toți trei în cabană, aceeași cabană care prima oară li se păruse atât de dușmănoasă. Până și omul cu ochii de viezure era acum mai prietenos.

— Ce face pictorul nostru? întrebă el.

— Care pictor?

— Gunther.

— E pictor?

Omul izbucni în râs. Avea un râs ciudat, care îi încrețea toată fața, dar îi lăsa ochii fără expresie, ca pe niște bile mici de sticlă.

— Așa zice el: că e pictor.

Pe urmă deveni dintr-o dată serios și spuse clătinând din cap:

— Băiatul ăsta e o nenorocire pentru familia Grodeck.

— Cunoști familia? întrebă Nora.

— Cine nu o cunoaște? Familia Grodeck!

Cele două cuvinte le rostea cu solemnitate, cu respect, speriat parcă de importanța lor: “familia Grodeck”.

— Gândiți-vă bine. Nu se poate să nu fi auzit de ei. Uzinele Grodeck. Fabricile Grodeck. Pădurile Grodeck.

Rămase o clipă gânditor, ca și cum le-ar fi cântărit pe toate.

— E o mare avere.

Spunea acest lucru cu un nesfârșit respect, cu un fel de teroare uimită.

— Nu știu ce are să se întâmple cu familia Grodeck și cu toată averea lor dacă intră pe mâna lui Gunther. Băiatul ăsta are să-i nimicească.

— E averea lui?

— Bine nu știu nici eu. Nimeni nu știe. Când familia Grodeck vrea să tacă, nu scoate nimeni niciun cuvânt de la ei. Se zice totuși că averea îi vine băiatului. Vedeți, când a murit tânără doamnă Grodeck…

— Mama lui Gunther?

— Da.

— E moartă?

— Da. De astă-vară.

Nora revăzu în gând portretul de pe etajeră și își aminti privirea intensă a băiatului. “Locuiește aici?” îl întrebase. Întrebarea i se părea acum dureroasă. Ar fi vrut să o poată șterge din memorie, ar fi vrut să-și ceară iertare.

Omul din față continua să povestească. În mod vădit, afacerile Grodeck îl pasionau.

— Când a murit, zic, tânără doamnă Grodeck, Gunther era la München. Se zicea că studiază pictura. L-au chemat în țară, dar îndată după înmormântare a plecat din nou. A fugit. Familia ar fi vrut să-l țină aici, să-l facă inginer… E nevoie de un inginer în familia Grodeck. O avere ca asta nu merge singură. Dar vă spun că băiatul e nebun. S-a urcat pe munte să clădească, în pădure, cabana pe care o știți. De atunci nimeni nu l-a mai văzut. Nu primește pe nimeni. De asta m-am și mirat când mi-ați spus că locuiți acolo. Nu-mi venea să cred. Dacă ar ști bătrânul Grodeck…

— Bătrânul Grodeck cine e?

— Tatăl lui Gunther.

— De ce-l numești pe el “bătrânul Grodeck”, și pe soția lui “tânără doamnă Grodeck”?

Întrebarea îl surprinse, și un moment îl puse pe gânduri.

— Ai dreptate. Nu m-am gândit niciodată la asta. Dar așa li s-a spus întotdeauna. Der alte Grodeck 18 și Die junge Frau Grodeck 19 Nu știu de ce. La drept vorbind, nici ea nu era foarte tânără, nici el nu e prea bătrân. Erau veri primari când s-au luat. Pe ea tot Grodeck o chema ca domnișoară. Averea era a ei, și acuma se zice că-i rămâne lui Gunther. Deocamdată nu e primejdie. Câtă vreme băiatul e minor, tot bătrânul Grodeck face ce vrea… Pe urmă o să fie mai greu, da, da, pe urmă… Clipea des din ochii lui mici și își mângâia cu îngrijire barba roșcată.

— Dar cu Hagen ce e? întrebă Nora fără ocol. Omul râse din nou, cu râsul lui ciudat.

— Am spus eu că e ceva cu Hagen? Ați auzit ceva despre el? Ehei, multe s-or fi auzind, dar cine le crede…

Râdea drăcește, cu ochii mici sub sprâncenele stufoase, arcuite cu subînțeles.

Își luă toporul, pe care îl rezemase de scaun, și se ridică.

— Mă duc să-mi sparg butucii. Destul am vorbit pe ziua de azi.

De la S.K.V. Se deschidea prin pădure un drum lateral spre poiana Trei Fetițe, drum neted și regulat, cu bănci pe margini, ca o alee de parc. Zăpada acoperise acum totul, îngropând bănci și pietre. Drumul, pustiu, neumblat, abia se mai putea ghici printre brazi.

Panta era ușoară, abia simțită. Schiurile alunecau cu un foșnet mătăsos. Nu era nevoie de nicio frână, de niciun efort. Nora și Paul coborau la distanță mică unul de altul, în tăcere.

Cortina norilor cădea de o parte și de alta, cenușie, deasă, până jos, ca un zid. Brașovul, Râșnovul, întreaga Țară a Bârsei erau la dreapta lor, acoperite de aburi, dispărute în nori.

Plecaseră dimineața de la cabană spre nord și se întorceau acum pe la sud. Aproape că nu recunoșteau casa, văzută din spate, întărită cu metereze de zăpadă, ca o mică fortăreață. Faffner lătra mirat că aude zgomote dinspre pădurea pustie. Nora îl strigă, și câinele îi recunoscu. Venea spre ei înotând prin zăpadă, cu botul ridicat deasupra valurilor albe, zbătându-se parcă să nu se scufunde.

Gunther le ieși și el în întâmpinare. Era palid, părea obosit, dar ochii își păstrau o sclipire de tinerețe, care îi lumina întreaga față.

— Dacă ai fost bolnav, de ce umbli cu capul gol în frig? îi spuse Nora. Vrei să te cert?

— Nu e frig deloc. Dar ceartă-mă. Îmi face plăcere. Pe mine nu mă ceartă nimeni.

Râdea luminos, copilărește. Pe urmă deodată deveni abătut. Avea asemeni treceri neașteptate de expresie, de la mare exuberanță la tăcere.

— Trebuie să vă cer iertare pentru purtarea mea. Sunt o gazdă rău-crescută. Dar ieri n-am putut să cobor. Vă mulțumesc că ați rămas. Toată dimineața am fost neliniștit. Mi-era teamă că ați plecat, că nu vă mai întoarceți. Voiam să viu după voi, să vă caut, să vă chem înapoi. Nu știu unde mi-a ascuns Hagen schiurile… totdeauna mi le ascunde… Fără schiuri, pe zăpada asta mare, nu se poate umbla…

Era îmbrăcat într-o haină gri de sport, cu buzunare mari. “E prea tânăr pentru hainele lui”, gândi Nora. Încerca din nou să și-l închipuie îmbrăcat într-o uniformă de liceu. S-ar fi potrivit mai bine cu figura lui de copil, cu părul blond, care-i cădea pe frunte și pe care-l ridica mereu cu un gest băiețesc de nerăbdare.

— Trebuie să mă ajutați să punem masa, zise el. Hagen e la Brașov. S-a dus după cumpărături. Diseară veți avea ziare și țigări.

— De masă mă ocup eu, hotărî Nora. Voi stați cuminte la locurile voastre.

“Cât e de femeie!” reflectă Paul. Devenea într-o singură clipă, cu ușurință, cu intimitate, “stăpâna casei”. Părea să cunoască toate acele lucruri străine și s-ar fi spus că și de o cunosc. Tăia pâinea cu un aer casnic, de obișnuință familiară.

— De ce nu ne-ai spus că ești pictor? întrebă Nora pe Gunther în timpul mesei.

— Pentru că nu sunt.

Răspunsul băiatului era puțin răstit. Un val de sânge trecu peste fruntea lui palidă. Era în toată ființa lui o tresărire de mânie, de rezistență. Pe urmă, cu aceeași schimbare de expresie, fața i se lumină din nou, într-un zâmbet ironic.

— Nu, nu sunt. Am fost. Am vrut să fiu.

Se făcu tăcere. O tăcere grea, care ținu câteva lungi secunde și din care nu știau cum să iasă.

Faffner veni la timp să-i salveze.

— Îi e foame, săracul. Trebuie să-i dăm de mâncare.

După-masă, Nora rămase singură cu Gunther. Paul își pusese schiurile și făcea exerciții de viraj, nu departe de cabană. Îl luase pe Faffner cu el, ca să-i țină de urât.

Gunther, în fotoliul lui, lângă cămin, se juca mâzgălind cu creionul o foaie de bloc.

— Cred că te-am supărat, îi zise Nora. Te rog să mă ierți. Sunt întrebări stupide, care fac rău și nici măcar nu știm de ce.

Băiatul era calm. Desena, fără prea mare atenție, un profil de femeie, pe care îl lăsa mereu neterminat și îl începea din nou pe alt colț al hârtiei. Zâmbetul lui era lipsit acum și de tristețe, și de ironie.

— Trebuie să-ți spun ceva, zise el, dar promite-mi că n-ai să te sperii.

— Nu promit, dar am să încerc, glumi Nora.

— Alaltăseară, când ai venit, știi de ce ți-am deschis? Știi de ce te-am lăsat să intri?

Vocea îi era joasă, aproape șoptită. Întrebarea era pusă intens.

— Am crezut că ești mama. Înțelegi? Mama.

Arătă cu mâna spre portretul de pe etajeră, fără să întoarcă însă capul într-acolo. Nora veni și mai aproape de el. Ar fi vrut să-l mângâie.

— Știam bine că n-ai să te sperii. Crezi în fantome? Eu cred. Vezi, de când a murit mama, mereu o aștept. Mi se pare că va veni. Mă duc uneori la ferestre, deschid uneori ușa… Mă întreb de ce nu vine…

— Poate că este aici… spuse Nora simplu, fără să coboare glasul.

Înțelegea că despre acele lucruri trebuie să vorbească fără mister, cu familiaritate.

— Da… zise Gunther. Într-un anumit fel, este aici. Aici unde suntem noi: Hagen, Faffner, eu… Pe noi trei ne-a iubit… E aici, dar n-o văd. Aș vrea s-o văd, mi se pare că s-ar putea s-o văd… Ți-am spus că eu cred în fantome. Mă gândesc la rochiile ei lungi, mă gândesc la părul ei blond, pe care-l pieptăna puțin demodat, deși era așa de tânără.

Nora se duse spre etajeră și luă de acolo portretul. Îl privi de aproape cu multă atenție. Buzele erau slab desenate, fruntea înaltă, tristă ca a băiatului, părul ușor fluturător pe tâmple.

În colțul dejos al portretului era scris cu creionul: Mittwoch, den 5 Mai 1932. Gunther.

— Era o zi cu mult soare, spuse Gunther. Țiu foarte bine minte. Purta o rochie albă, prima ei rochie albă din vara aceea. Făcusem, în glumă, mai multe schițe fără importanță. Voiam să le arunc. Ea le-a oprit pe toate, și pe asta mi-a cerut s-o iscălesc. Îi plăcea să mă vadă desenând. Credea… credea că am talent. Credea că am să fiu pictor.

— Și nu mai vrei să fi?,

— Nu pot.

— Totuși, dacă a ținut ea… Poate că ar trebui, în amintirea ei…

Gunther se ridică din fotoliu cu o nouă izbucnire greu reținută.

Nora lovise încă o dată coarde oprite, porți închise.

Era uimitoare repeziciunea cu care băiatul acesta blond putea trece de la o expresie la alta, de la un sentiment la altul. Avea sufocări nervoase de o secundă, după care își regăsea luminosul lui zâmbet ironic.

— Știi ce este o cardiogramă?

Nora nu înțelese întrebarea și nu știu cum să răspundă.

— Stai să vezi, spuse Gunther.

Deschise un sertar, căută prin caiete, prin blocuri de desen și scoase de acolo un sul mic de hârtie, pe care îl desfăcu în fața ei.

Era o hârtie groasă, lucioasă, de copie fotografică, pe care se vedea un dreptunghi negru, străbătut de două linii albe subțiri, care urcau și coborau în zig-zag, descriind unghiuri mărunte. Părea să fie o inscripție de seismograf, așa cum ținea minte că văzuse la școală, în cărțile de geologie.

— Vezi liniile astea albe? Sunt bătăi de inimă.

Surâdea mereu. Vorbea fără neliniște, calm. După un moment de tăcere, adăugă:

— Bătăile mele de inimă.

Nora se gândi atunci la paloarea lui, la tresăririle lui nervoase, la acele subite schimbări de lumină și umbră pe figura lui de copil. Încercă să ia lucrurile cu ușurință, să nu insiste, să treacă peste ele.

— E o glumă, Gunther.

Îi spunea pe nume, fiindcă dintr-o dată îl simțea mai copil decât înainte, mai fără apărare.

El răspunse râzând, râs care nu avea nimic silit, nimic crispat.

— Sigur că e o glumă. Mai mult decât o glumă: o farsă. E cea mai teribilă farsă pe care puteam s-o joc familiei Grodeck.

Părea sincer amuzat de gândul acesta.

— Vezi, un pictor în familia Grodeck ar fi fost o rușine. Un cardiac în familia Grodeck este un scandal. Asta se întâmplă pentru prima oară de când există Grodecki pe pământ. Inima lor a bătut totdeauna bine. A fost o inimă exactă.

Cuvântul îl amuza. Îl găsise în momentul acela și îi făcea plăcere să-l repete.

— Da, da, o inimă exactă. O inimă care a bătut ca un ceasornic. Niciodată prea târziu, niciodată prea devreme. O inimă care bate un secol, două secole, trei secole și n-o întreabă nimeni nimic. Inimile Grodeck sunt garantate. Solide și discrete. Nu le aude nimeni.

Desfăcu din nou cardiograma și îi arătă cele două linii albe, care urcau și coborau. Urmărea cu degetul desenul lor fin, căderea lor ritmică.

— Vezi, unghiurile sunt mărunte și egale. Aproape egale. Dar dacă te uiți mai bine, bagi de seamă că din când în când linia sare puțin mai sus, și pe urmă cade puțin mai jos. Nu e mare lucru. O zecime de milimetru, poate nici atât… Dar e de ajuns. De ajuns ca să se audă.

Ridică deodată capul deasupra cardiogramei și o privi fix pe Nora.

— Dumneata n-o auzi? Eu da. Seara mai ales, noaptea mai ales. E ca un motor mic, ascuns. Când e liniște, în mijlocul nopții, mi se pare că se aude în toată casa. O inimă Grodeck care se aude… E de necrezut. Averile Grodeck s-au făcut cu tot ce vrei, dar nu cu inima. Cu stomacul, cu splina, cu rinichii, dar nu cu inima…

Înfășură sulul ca mai înainte și îl puse cu grijă la loc în sertar. Pe urmă veni din nou lângă cămin și se rezemă acolo, cu brațele deschise, gest care îl ajuta să respire.

Nora simțea că băiatul nu aștepta nici compasiune, nici încurajare. Era foarte liniștit, și ochii lui albaștri erau neasemănat de luminoși.

— Ce ai de gând să faci? îl întrebă.

— Vreau să împlinesc 21 de ani.

Era, spunând aceste cuvinte, decis, îndârjit.

— Trebuie să împlinesc 21 de ani. Am unele socoteli de încheiat cu familia Grodeck. Dar mai întâi trebuie să împlinesc 21 de ani.

— Îi vei împlini, spuse Nora.

El fu zguduit de convingerea liniștită a cuvintelor ei. Deodată, privirea lui deveni intensă, rugătoare, plină de neliniște, plină de îndoială.

— Crezi? Spune, crezi?

— Sunt sigură, Gunther. Absolut sigură.

Hagen se întoarse târziu, pe întuneric. Îi așteptară toți trei, privind de sus, de la fereastra din turn, să-i vadă felinarul apărând de departe, în pădure.

Faffner dispăruse încă de cu ziuă, alergând spre vale.

— Îl simte venind, spuse Gunther. Totdeauna când se întoarce de la Brașov aleargă înaintea lui până la Ruia și-l așteaptă acolo. Într-o seară, Hagen a schimbat drumul și s-a întors pe la Prăpastia Lupului. Faffner a rămas toată noaptea la Ruia, urlând…

Acum îi vedeau venind pe amândoi prin zăpada mare: omul și câinele. Hagen trăgea după el o săniuță de scânduri, plină de pachete.

Le desfăcură cu toții în jurul mesei, curioși să afle ce e în ele. Erau lucruri care miroseau a oraș, a vitrine de iarnă, a sărbătoare. Gunther se uita la ele cu o plăcere de copil, le cântărea în mână, le privea la lumină, îi plăceau mai ales globurile colorate de sticlă, pentru pomul de Crăciun, lumânările roșii, sârmele de artificii.

Faffner dădea ocol mesei, mirosind lucrurile, adulmecându-le.

Singur Hagen era întunecat…

“Omul ăsta știe”, se gândea Nora.

XII

SERILE LA CABANĂ ERAU LUNGI, deși după ora zece se stingeau luminile, se închideau obloanele și toată lumea mergea la culcare. Dar începeau devreme, de cum se întuneca, și treceau încet.

Lumina de amurg era albastră din cauza zăpezii, care încă mai sclipea câtva timp după apus. Pe urmă și această ultimă lucire se pierdea. Uneori ceața se lăsa fumegând dinspre vârf. Norii se strângeau mai aproape. Brazii deveneau negri. Întunericul era profund și dens.

Muntele, care vuise toată ziua de strigăte și chemări, revenea la tăcerea lui de piatră. De nicăieri niciun sunet, niciun trosnet. Foarte rar se auzea de departe o răbufnire surdă, ca o zguduire de pământ, ca o cădere de copac. Ridicau cu toții capetele să asculte. Tăcerea părea că merge până la marginile lumii.

Gunther juca șah cu Paul. Nora, în fotoliu, citea lângă cămin, cu Faffner culcat la picioarele ei. Numai Hagen nu avea pace. Uneori, pe neașteptate, își arunca pe umeri pelerina lui cenușie, își ridica gluga și pleca în noapte, cu felinarul aprins.

“Se duce s-o caute”, spunea Gunther.

Faffner tresărea, se ridica de la locul lui și mergea spre ferestre, spre ușă, zgâriind pragul, așteptând.

La căderea serii, Nora devenea tăcută.

“Sunt două Nurori”, gândea Paul. O Noră de zi și o Noră de noapte.

Ghemuită în fotoliul de lângă cămin, pierdută în cartea pe care poate nici n-o citea, părea că așteaptă, cheamă.

— Ești obosită, Nora?

Era altceva decât oboseală. Era un fel de predare. Totul în ea se îndrepta spre noapte. Când Hagen stingea luminile, când Gunther spunea noapte bună, ochii ei se deschideau.

— Nu mai stăm? E așa de târziu? Ați terminat partida de șah?

Urca scara, rezemată de brațul lui Paul. Uneori își culca pe umărul lui drept capul. Nu era un gest de tandrețe: era un gest de încredere, de așteptare.

Se dezbrăca încet, cu mișcări rare, îngândurată, totdeauna tăcută. Avea atunci o expresie gravă, atentă, nu visătoare, dar întoarsă totuși spre gândurile ei.

— Ești frumoasă, Nora.

Nu răspunse decât după ce se gândi. Primea cu seriozitate lucrurile pe care i le spunea el.

— Am treizeci și doi de ani, dragul meu. Și sunt brună. Nu știu dacă mai pot fi frumoasă… Am fost poate la douăzeci, la douăzeci și doi… E o strălucire care se duce și care poate lasă altceva în loc…

Trupul ei era robust, cu ceva greu în liniile lui lungi, ferme. “Nimic de adolescentă”, gândea Paul privind-o. Nimic nu era nesigur, totul era împlinit. Genunchi mari, calmi, fără neliniște. Coapse înalte, șolduri pline.

— Ești frumoasă, Nora. Este un acord între tine și tine și acest acord se numește frumusețe.

Ea era la oglindă și își pieptăna părul, căzut pe umeri. Se opri cu pieptenele în mână și se întoarse spre Paul. Era goală și liniștită.

— Mă tem că am să plâng.

— De ce?

— Fiindcă îmi spui un lucru care era un secret al meu. Un lucru pe care am sperat totdeauna, cu puțină teamă, că-l va înțelege cineva, că mi-l va spune.

Avea lacrimi în ochi.

Nimic nu era crispat în îmbrățișarea ei. În clipele cele mai intense, avea ochii deschiși, cu o privire adâncă, atentă, ca și cum ar fi ascultat.

Rămânea pe urmă multă vreme cu capul pe brațul lui drept, într-o tăcere fără sfârșit.

— Îmi plac mâinile tale, Paul. Sunt mari, grele, aspre, îmi place să le simt pe umeri, pe șolduri. Nu știu să mângâie sau nu vor să mângâie. Dar îmi place greutatea lor.

Se uita lung la aceste mâini osoase, care aveau încă în îmblânzirea lor ceva dur. Le săruta. Punea în acest lucru întreaga ei gravitate senzuală de femeie. Paul nu-și putea opri un gest de jenă.

— Nu, Nora.

Ea nu înțelegea.

— Ce stupid poate fi un bărbat, Paul! Câte superstiții, câtă frică… Ți-e frică de lucrurile cele mai simple. Numai o femeie știe să sărute mâinile, dragul meu, și să facă dintr-asta un lucru frumos.

Se apropia de el cu ochii deschiși. Nu avea nici grabă isterică, nici pudoare rănită. Era în toate mișcările ei ceva serios și împăcat.

Dimineața regăsea o Noră clară, trează, gata de drum. În tunica albastră, cu chipiul tras pe frunte, era, ca și el, un schior.

Nimic tulbure nu rămânea între ei din aceste nopți care treceau fără urmă.

XIII

NU NINGEA. LUMINA ERA TOT cenușie, dar norii păreau mai depărtați, și orizontul mai larg.

Își lăsaseră schiurile la Turing-Club, înfipte în zăpadă cu boturile în sus, și se urcaseră până în vârful muntelui.

“Poate că se vede Brașovul”, spusese cineva.

Nu se vedea nimic. Postăvarul plutea singur peste un ocean de nori. Pădurile de brazi, care coborau pe versantul celălalt spre Timiș, se topeau după câteva sute de metri într-o negură albăstrie.

— Jos, sub noi, e valea Timișului. În față e Piatra Mare. La stânga e Brașovul.

Nora arăta cu mâna, în ceață, lucruri pierdute, intrate în neant.

— Știi ce se întâmplă astă-seară la Brașov? întrebă ea deodată.

Răspunse tot ea râzând.

— Se cântă, la Biserica Neagră, Oratoriul de Crăciun.

— Suntem în 23? se miră Paul.

— Da.

Rămase câtăva vreme cu privirea ațintită spre Brașovul nevăzut de dincolo de ceață. Părea că măsoară distanțele.

— Ce zici? Ar fi o nebunie dacă am coborî astă-seară la Brașov?

— Poate nu o nebunie, spuse Nora. Dar cu siguranță o îndrăzneală.

— E așa de greu?

— Prea greu nu. E lung.

— Și nu vrei să încercăm?

— Ba da, Paul. Dacă facem mai întâi o dimineață serioasă de antrenament.

El acceptă toate condițiile. După cursa lungă pe care o aveau de făcut, concertul de seară devenea o răsplată.

Gunther primi fără plăcere vestea plecării lor.

— Mâine suntem înapoi, îl asigură Nora.

Tot timpul dejunului, băiatul rămase încruntat. Abia spre sfârșit se lumină.

— Am cântat și eu în Oratoriul de Crăciun. În cor, desigur. Eram în clasa șaptea și fusesem cerut de la școală. Cred că mai țiu și astăzi minte unele lucruri.

Se gândi puțin, și pe urmă, întorcându-și privirile spre fereastră, ca și cum ar fi privit acolo pe cineva, începu să cânte:

“Brich an, du schönes Morgenlicht,

Und lass den Himmel tagen.

Du, Hirtenvolk, erschrecke nicht,

Weil dir die Engel sagen…” 20

Ridicase vocea prea sus, și ultima notă, deși clară, îi aduse sângele în obraz.

— Mama era jos în biserică. O văd și acum, lângă a treia fereastră pe dreapta. Zâmbea. Era singura ființă care zâmbea în toată Biserica Neagră. Mi se părea că mă aude. Mi se părea că-mi răspunde.

Privea mereu spre fereastră. Pe urmă își abătu privirea de acolo și vorbi din nou cu acel accent de îndârjire pe care îl avea câteodată.

— Un Grodeck adevărat nu zâmbește. Să vă uitați bine diseară la ei. Se adună tot tribul. Sunt zeci, sute de familii Grodeck. Niciunul nu zâmbește.

Nora încercă să-l liniștească, să dea puțină pace frunții lui de copil chinuit.

— Spune, Gunther, vrei să rămânem?

— Nu. Dar vreau să vă întoarceți.

— Se înțelege. Mâine seară vom fi aici, ca să aprindem împreună pomul de Crăciun.

Înainte de plecare, Gunther le desenă o hartă a drumului. De la S.K.V. cobora o pârtie de schi, care-i putea duce până în centrul Brașovului. Era un drum regulat, cu panta ușoară (sașii îl numeau Familienweg’ 21) și bine marcat cu albastru și alb până la capăt, dar din el se desprindeau câteva drumuri mai mici spre Timișul de Jos, spre Noua, spre Honterus.

— Dacă sunteți atenți, nu vă puteți pierde.

Harta desenată de el era clară și amănunțită. Avea pe margini toate semnele indicatoare ce puteau fi întâlnite în drum și de care le recomandă să se ferească. În plus, îi dădu lui Paul o busolă și îi arătă cum să se servească de ea. Nora trebui să ia în rucsacul ei pânză de pansament, vată și sticluțe de farmacie.

Plecarea la Brașov devenea o adevărată expediție.

— E așa de periculos? întrebă Paul.

— Pe munte, iarna, nu se știe niciodată ce se întâmplă.

Nici nu porniseră bine, când îi ajunse din urmă Hagen.

— A întrebat Gunther unde aveți de gând să dormiți diseară la Brașov.

— La hotel, desigur.

— El crede că n-o să găsiți loc. Mi-a spus să vă dau asta.

Era un plic pe care Paul citi un nume de femeie.

— Frau Adelle Bund – și o stradă necunoscută: strada Prundului, 26.

— E locuința mea, spuse Hagen. Nu vă sfătuiesc să trageți acolo. E o casă veche și e departe. Dar dacă nu găsiți în altă parte loc, pe stradă tot n-o să dormiți.

Vorbea fără bunăvoință. Se vedea bine că nu-i face plăcere întâmplarea asta.

Nora se grăbi să-l liniștească.

— Îți mulțumim, dar cred că o vom lăsa în pace pe Frau Adelle. Nu se poate să nu găsim loc în oraș.

El nu păru totuși deplin liniștit.

— Drum bun, le zise.

Se uită lung după ei cum se depărtează.

Făcură la S.K.V. Un scurt popas, ca să consulte harta. De acolo mai departe plecau pe un drum pentru ei necunoscut. Pârtia începea în dosul cabanei. Gunther o desenase cu o linie albastră șerpuită, care cobora spre un cerc colorat cu verde. Înăuntrul cercului scrisese cu litere mici de tipar: Ruia.

Nora îl lăsă pe Paul să plece înainte, cu schiurile în plug.

— Nu părăsești niciun moment plugul, îi spuse ea. Orice ar fi, dacă viteza nu e mare, nu se întâmplă nimic grav.

Paul porni într-o tăcere încordată. Strângea mânerele bastoanelor, cu pumnii bine închiși. Avea impresia că întreaga lui încordare este acolo, la încheietura mâinilor. Genunchii erau îndoiți ca pentru o săritură.

Schiurile alunecau încet, îngreunate de frână.

Aștepta cu respirația tăiată primul viraj. Capul era ferit între umeri, dar privirea fixată înainte spre punctul, mereu mai apropiat, unde drumul cotea spre stânga.

Simțea cum îi zvâcneau tâmplele. Acum, acum, acum… Împinse botul schiului drept înaintea celuilalt și se înclină apoi cu toată greutatea spre stânga. Plugul era deschis într-un unghi enorm. Întoarcerea se făcu încet, ca o rotire plană de pasăre cu aripile nemișcate. Schiul stâng, care susținuse o secundă toată greutatea, derapă cu un hârșâit aspru, și pe urmă, în secunda următoare, echilibrul se restabili.

— Bravo! Foarte bine, o auzi pe Nora strigând din urmă. Nu avu timp nici să-i răspundă, nici să-și recapete răsuflarea. Avea înaintea lui câțiva metri de coborâre directă, după care venea, amenințător, un nou viraj, de astă dată spre dreapta.

Întoarcerea fu mai puțin lentă, mai puțin descompusă decât prima oară. Simți că iese din viraj cu viteza mărită. “Să nu ne pierdem capul”, își zise. Strânse pumnii hotărât să reziste. Se lăsă greu pe ambele schiuri și accentua deschiderea plugului.

În noul viraj care începea, intră cu toată rezistenta de care se simțea în stare. Brațele, genunchii, gleznele se încordau să oprească alunecarea, să o frâneze.

Schiurile avură un moment de încetinire, exact ia mijlocul virajului, ca și cum o fracțiune de secundă ar fi fost ținute în loc, dar pe urmă se smulseră și porniră mai departe, eliberate.

Viteza se precipită. Paul deschise și mai mult plugul. Boturile schiurilor aproape se atingeau, iar cozile lor se depărtau una de alta pe toată lățimea pârtiei. Totuși, simțea în obraz bătaia mereu mai iute a vântului. Nu înțelegea ce se petrece. Plugul nu-l mai ajuta deloc. Era ca o frână ruptă, care nu mai transmite comenzile. Virajele deveneau din ce în ce mai dese, mai repezi. Întoarcerile se făceau acum printr-un fel de răsucire automată. Paul se simțea smucit când spre dreapta, când spre stângă. La fiecare nou viraj, avea impresia că va fi aruncat în peretele de zăpadă al drumului, dar în ultimul moment o forță neașteptată îl trăgea în partea opusă și îl repunea pe schiuri.

Nu era în el niciun gând: toată ființa lui era un tumult din care se ridica doar, ca un strigăt, voința de a rămânea în picioare.

Îi răsări deodată înainte, dar la o distanță pe care nu o putea aprecia – foarte departe? foarte aproape? — o creangă de brad, care îi bara drumul. Se ghemui pe schiuri, închise ochii și trecu mai departe, fără să-și dea seama însă în acea clipă dacă s-a lovit sau nu, dacă a căzut sau nu.

Schiurile se avântau acum – singure parcă, desprinse de el – într-un nou viraj, care îl proiectă spre dreapta, dar prin miracol pârtia de schi ieși în acel moment din pădure și se lărgi într-o mare întindere albă. Nu-și dădu seama ce se petrece. Avea impresia că zboară pe o suprafață plană. Vântul, care până atunci îl izbise eu violență în față, părea că se domolește. Schiurile nu mai tăiau cu muchia, oblic, în zăpadă, ci se așezau, parcă plutitoare, cu talpa întreagă pe sol.

Încă o dată, Paul încercă să-și regăsească mișcările pierdute. Spre uimirea lui, schiurile îl ascultară. Plugul se deschise cu ușurință, și, într-o ultimă întoarcere spre dreapta, cele două schiuri se opriră unul lângă altul, supuse.

— Suntem la Ruia, striga Nora de departe.

Venea spre el, legănându-se ușoară pe schiuri, de parcă ar fi patinat.

— A mers foarte bine, Paul. Dacă ține așa până ajungem la Brașov pe lumină.

— Dacă ține așa până jos, eu rămân pe drum, agățat de un pom sau căzut în prăpastie.

Nora crezu că e o glumă. El încercă să-i explice senzația de neant din care ieșea. I se părea că fusese la marginile vieții.

— Atunci, drumul de întoarcere e foarte scurt, râse Nora. Știi cât am făcut de sus până aici? Patru minute.

Nu-i venea să creadă. Ca din acele vise scurte care ne fac să străbatem în câteva secunde spații mari de viață, Paul avea sentimentul că se întorcea dintr-o cursă nesfârșită.

— Te asigur că exagerezi, Paul. Totul a mers foarte bine. Te-am urmărit tot timpul. Virajele erau sigure, viteza moderată. Uneori prea repede, dar și atunci stăpânită.

— Stăpânită de cine? Eu eram într-un vârtej, într-un haos. Nu vedeam nimic.

— Pentru că lumina era prea mare. Schiul e o mare lumină; tu singur ai spus-o. Trebuie să-ți obișnuiești ochii cu ea.

Nu aveau mult timp de stat la Ruia. Popasul nu fusese prevăzut. Își aruncară totuși, înaintea plecării mai departe, o privire spre larga poiană, pe care o străbătuseră până acolo fără s-o vadă. Prinsă din toate părțile de păduri, Ruia, cu zăpezile ei intacte, era albă ca un lac alpin înghețat.

Harta lui Gunther arăta în continuare un drum mai puțin șerpuit. Pe copaci micile drapele albe și albastre apăreau regulat, la distanțe egale, ca niște ferestre colorate tăiate în scoarța brazilor.

Drumul cobora liniștit, fără schimbări subite de direcție. Virajele erau mari, vizibile de departe. Paul le aștepta cu aceeași atenție concentrată. Intra în frână cu tot trupul, ca și cum din umeri până în glezne ar fi trecut o singură mișcare. Pe urmă, în clipa în care schiurile scăpau din frână, avea o bruscă senzație de eliberare.

Uneori îndrăznea să închidă ochii. Numai câteva secunde.

— Se simțea fără greutate, fără memorie, fără trecut…

Nora îi lua câteodată înainte. O vedea depărtându-se în mare viteză, cu genunchii abia îndoiți, cu bastoanele trase înapoi și ridicate foarte puțin deasupra zăpezii, ca două vâsle oprite o clipă în aer.

O regăsea mai departe, așteptându-l. Nu-și vorbeau. Trecea pe lângă ea, cu un salut, cu o privire. Se înțelegeau foarte bine din ochi și știau amândoi că pentru ce ar voi să-și spună nu sunt cuvinte.

Făcuseră halte scurte “de ajustare” la punctele însemnate de Gunther pe hartă, mai mult pentru a verifica itinerariul decât pentru odihnă. Lăsaseră pe stângă un drum însemnat cu dreptunghiuri roșii, care ducea spre Poiana, iar pe dreapta, ceva mai departe, un drum marcat cu o cruce roșie într-un pătrat albastru, care cobora spre Timișul-de-Jos. Niciunul din aceste drumuri nu avea panta dulce, odihnitoare a drumului lor. Se desfășura înaintea lor alb printre brazi, cu abia simțite ondulații.

— Mi-e frică să nu adorm pe schiuri, îi spuse Norei înainte de a porni mai departe.

— De ce?

— Nu știu cum să-ți spun. Mă simt plutind. E un fel de beatitudine.

Ajunseră la Crucur pe la orele patru. Mai vastă decât Ruia, poiana părea mai sălbatecă, mai părăsită. Poate și din cauza luminii, care începea să slăbească. Brazii la Ruia fuseseră verzi, de un verde viu. Aici verdele lor începea să bată spre negru.

O ceață plumburie se lăsa odată cu seara, care nici ea nu era departe.

Intraseră într-o colibă de pădurar, ca să întrebe despre vreme. Ușa era deschisă, dar înăuntru nu găsiră pe nimeni. Părea să fie mai mult o vizuină decât o casă. Doar câțiva cărbuni stinși în vatră – cine știe de când? — arătau că a trecut cândva pe acolo pas de om.

— N-aș vrea să ne apuce seara pe drum, zise Nora. Deschiseră harta, măsurând drumul care le mai rămânea de făcut. Itinerariul stabilit de Gunther făcea mari ocoluri și îi ducea la Brașov, pe sub Tâmpa.

— E prea mult. Ar trebui să încercăm altceva.

De la Crucur pornea de-a dreptul în jos, prin pădure, un drum însemnat cu galben și alb. Nu era propriu-zis un drum: mai mult o cărare, probabil pe urmele unui izvor acum pierit sub zăpadă.

Nora stătu la gânduri. Se întreba dacă nu e o prea mare îndrăzneală.

— Intrăm în aventură, Paul?

— Intrăm.

Ea porni înainte în recunoaștere, strigând din când în când, ca să-l anunțe că drumul e liber și că poate veni.

Bietul lui plug fu demontat de la punctul de plecare. Schiurile derapau întruna. Nu era chip să le adune, să le oprească.

Pe o distanță de câteva sute de metri, drumul șerpuia printre brazi, cu viraje scurte, neașteptate. Paul nu reuși să prindă niciun viraj în picioare. Pe toate le trecu aruncându-se în zăpadă, căzând, rostogolindu-se. Auzea la intervale regulate strigătul Norei și îi răspundea.

— Vii?

— Viu.

Venea într-adevăr, nu putea face altceva decât să vina. Uneori se agăța de un brad, de o piatră, dar schiurile îl trăgeau mai departe.

— A fost infernal, îi spuse Norei când o ajunse în sfârșit. Avea fruntea și obrajii zgâriați de zăpadă, răsuflarea tăiată de efort.

— A fost infernal, dar mergem mai departe, spuse tot el.

Știa bine că nu mai era loc de alegere sau de întoarcere. Se găseau în pădure și trebuiau cu orice preț să iasă de acolo. Seara grăbea pe urmele lor.

Drumul cobora acum direct, fără ocol, tăind pădurea de-a curmezișul. Panta era mult mai înclinată decât fusese până acolo, dar cel puțin nu avea schimbări violente de direcție. Foșnetul schiurilor devenea din ce în ce mai aspru în zăpadă care, odată cu lăsarea serii, prindea o crustă de gheață.

Se opriră la o întretăiere de drumuri, unde o tablă a Turing-Clubului, pe jumătate acoperită de zăpadă, arăta spre stânga o cărare însemnată cu cruci galbene în pătrate roșii: Spre Poiana.

— Dacă vrei, propuse Nora, o putem lua pe aici spre Poiana. Poate găsim acolo șenila, să ne ducă la Brașov.

— Și dacă n-o găsim?

— Atunci, nu mai e nimic de făcut.

Paul se gândi câteva clipe și pe urmă refuză.

— Nu, Nora. Am început un joc. Vreau să-l jucăm până la urmă. Vreau să intru în Brașov pe schiuri. Pe schiurile mele.

Nici măcar nu glumea. Era serios și îndârjit.

— Plecăm?

S-ar fi spus că abia de acolo începea adevărata lor cursă. Veneau la distanță mică unul de altul, înclinați pe schiuri, cu fruntea înainte, cu umerii ridicați puțin, ca pentru o deschidere de aripi. Botul schiurilor juca pe zăpadă în salturi mici și ridica o pulbere albă, pe care vântul le-o arunca în ochi.

Nora alerga mereu înainte, eu capul gol, cu părul resfirat pe tâmple. Întorcea uneori o privire scurtă spre el, să-l vadă dacă o urmează. Ochii lor se întâlneau o secundă, poate nici atât.

Paul se înclina mereu mai tare înainte, se lăsa mereu mai adânc, pe genunchi. Erau unele ondulații de teren care îl zguduiau, de parcă ar fi vrut să-l arunce înapoi. Primea șocul în piept și se ghemuia pe schiuri.

Nu știa de câtă vreme ține cursa aceasta și nici cât va mai ține. Căzuse de multe ori, dar se ridicase imediat și pornise mai departe, simțind că dacă întârzie nu va mai avea curajul să se ridice.

O lumină de amurg înnorat se stingea fără strălucire. Brazii se învăluiau în pâcla lor de seară, ca într-un fum.

Nora strigă ceva din față. Părea un strigăt de ajutor, dar nu-l auzea bine: parcă ar fi venit din mari depărtări.

Paul se aruncă spre dreapta și se lăsă târât câtva timp prin zăpadă. Se lovise la cot, la genunchi, dar, oricum, reușise să se oprească.

Se ridică amețit, clătinându-se pe schiuri.

— Ce s-a întâmplat?

Nora îi arătă printre brazi lumini apropiate.

— Am ajuns. Suntem la porțile Brașovului.

Era pe străzile orașului, se oprea la vitrine, se lovea de trecători vedea defilând în fața lui autobuze, mașini și sănii, citea afișele de cinematograf, auzea strigându-se ziarele de seară – și totuși nu-și revenea. Trecea prin toate acestea buimăcit, surd. În el stăruia, ca un sunet prelungit de orgă, tăcerea pădurii.

Intraseră să cumpere biletele de concert, alegea locurile, primea restul, punea întrebări, răspundea – dar toate le făcea mașinal, absent.

— Ce e cu tine, Paul? Nu vrei să te trezești?

— Ba da, dar nu pot.

Brașovul, cu luminile lui de seară, cu străzile îmbulzite de lume, cu vitrinele luminoase, cu întreagă acea forfoteală vioaie de ajun de Crăciun, era pentru el ireal.

— Știi ce sentiment am, Nora? Că sunt un lup care a coborât din pădure până la marginea orașului… și acum mai departe nu îndrăznește să meargă.

La Coroana nu era niciun loc liber. Hotelul era plin, iar în hol, lume venită cu ultimele trenuri aștepta fără nădejde, cu bagajele nedesfăcute.

Lăsară schiurile acolo și merseră să întrebe la hotelurile și vilele mai mici din apropiere.

— Vă pierdeți vremea, le spuse cineva. Nu e de găsit, un pat în tot orașul. Doarme lumea pe unde apucă: în restaurante, în cafenele, la gară…

Brașovul avea aspectul unui oraș de cantonament. S-ar fi spus că trupe întregi de schiori ocupaseră cetatea. Chipiurile albastre se vedeau pretutindeni.

— Vine atâta lume pentru Oratoriul de Crăciun? se miră Nora râzând.

Lumea venea mai ales pentru concursurile de schi de la Predeal, care începeau peste două zile. Echipele de concurenți care se antrenaseră până atunci pe munți, în toată regiunea, începeau să coboare, să se adune.

Pe bulevard, peste drum de poștă, trenul municipal, cu locomotiva lui scundă, cu vagoanele lui galbene, părea blocat în zăpadă, ca o jucărie. Șuierul locomotivei se auzea de departe, chemând călătorii întârziați. Multă lume se ducea să caute adăpost peste noapte la Dârste, la Cernatu și la Satu-Lung.

— Dacă nu găsim în altă parte loc, spuse Nora, și dacă mai e timp după concert, poate că n-ar fi rău să mergem și noi la Satu-Lung, cu ultima cursă.

— Nu. La Satu-Lung, nu, refuză Paul.

— De ce?

— E prea departe… E prea târziu.

Un moment se gândise să-i spună cu sinceritate: “Sunt acolo amintiri de care nu vreau să mă apropiu”. Pe urmă însă își dădu seama că nici măcar nu era adevărat. I se părea că poate privi în ochi, fără teamă, fără primejdie, acele amintiri, pe care le simțea vindecate. Nu, trenul acesta nu ducea spre trecut…

— Linia e întreruptă dincolo de Dârste, striga cineva de la fereastra unui vagon.

“Da, e întreruptă”, repetă Paul în gând. I se părea într-adevăr că sunt în memoria lui legături desfăcute, linii întrerupte, drumuri pentru totdeauna închise.

Trenul se puse cu greu în mișcare, cu un zgomot de fiare vechi, înghețate. Locomotiva se lupta să iasă din îngheț, să răzbată prin zăpadă.

Călătorii cântau la ferestre, agitându-și caschetele, vociferând, salutând cu gesturi mari pe cei care rămâneau. La coada trenului, câțiva schiori se opinteau în glumă să-l urnească din loc.

— Schiul copilărește pe toată lumea, zise Paul.

Nu era numai schiul. Era întreagă acea seară de ajun, cu gustul ei de sărbătoare, cu zăpezile ei mari, cu freamătul ei de vacanță.

Hagen spusese adevărat. Adresa pe care le-o dăduse era departe, iar casa părea într-adevăr foarte veche. O poartă de lemn într-un zid cenușiu, închisă cu drugi mari de fier, ca o poartă de cetate, rămase surdă la toate bătăile lor. S-ar fi spus că nimeni n-a mai trecut din timpuri străvechi acel prag.

Frau Adelle Bund nu era acasă, sau nu voia să răspundă.

Pe toată strada, figuri uimite apăreau la ferestre, neștiind ce se petrece. O fetiță din vecini îi întrebă de peste drum pe cine caută.

— Nu locuiește nimeni aici? întrebă Paul.

— Ba da, dar…

Fetița nu termină răspunsul și fugi repede în casă, probabil ca să spună mai departe lucrurile de necrezut care se întâmplau la numărul 26.

Poarta se deschise totuși în cele din urmă, dar numai pe jumătate. O femeie bătrână, îmbrăcată în negru, îi opri din prag să intre, cu o privire aspră care spunea de la început: nu!

Paul îi întinse plicul lui Hagen, și ea îl desfăcu, ținându-i mereu afară, în fața porții, și ridicând spre ei, din când în când, o privire bănuitoare, ca și cum i-ar fi confruntat cu cele scrise în scrisoare.

— Mai bine vă găseați de dormit în altă parte, zise ea în sfârșit, hotărându-se totuși să-i primească înăuntru.

Mergea înaintea lor, întâi printr-o curte interioară, în care răspundeau câteva ferestre oblonite, apoi printr-un lung culoar întunecos.

Întreaga casă părea nelocuită. Nu se auzea de nicăieri niciun zgomot, nicio șoaptă. Femeia se opri în fața unei uși și încercă în întuneric câteva chei, până ce reuși s-o deschidă.

Era o cameră mare, înghețată, cu mobile greoaie, pline de praf. “De când nu s-au mai deschis ferestrele aici”, gândi Nora.

Frau Adelle Bund înțelese probabil gândul vizitatoarei.

— Trebuie să aerisesc și să fac focul. N-am știut că veniți. Aici nu vine nimeni.

Obloanele erau toate închise, ca și poarta de la intrare, cu drugi de fier.

— Noi lăsăm rucsacurile și ne ducem, spuse Nora. Dumneata, dacă ne dai o cheie de la poartă, nu trebuie să ne aștepți. Ne întoarcem târziu.

Voia să iasă cât mai repede de acolo, să se vadă din nou afară, dincolo de acele ziduri reci.

Biserica Neagră era plină de lume.

— Se adună tribul Grodeck, spuse Nora.

Îi vedea venind din toate părțile orașului, în grupuri de familie, gravi, tăcuți, în paltoane grele de blană, cu pasul măsurat. Mergeau fără grabă, se salutau fără voioșie, cu saluturi ceremonioase. La intrare se despărțeau spre dreapta și spre stângă, mergând spre locuri care trebuie să fi fost ale lor, mereu aceleași, de ani de zile.

— Crezi că ne vor lăsa să intrăm?

Omul care rupea biletele la control se uitase puțin mirat la hainele lor. Dar mai erau câțiva schiori veniți de la Poiana și de la Timiș. Tunicile albastre, bluzele de pânză impermeabilă se pierdeau între redingote și blănuri.

Viorile se acordau la umbra marii orgi, care domina totul prin tăcere. Era în biserică o rumoare scăzută de orchestră, care își încearcă în ultima clipă instrumentele. Un flaut sau un corn își ridica glasul o secundă și se pierdea apoi, acoperit de acel “da” general, pe care și-l transmiteau, ca un apel, viorile și violoncelele.

Pe urmă se făcu tăcere. Se simțea glasul dirijorului nevăzut, care ridicase bagheta.

Întâi flautul și pe urmă oboiul intrară timide în joc, cu ceva întrebător în glas, dar după primele note, viorile le făcură să tacă și, aproape în același timp, trompetele - neașteptate trompete triumfătoare. Era o frază puternică, sigură, bine legată, care anunța de la început victorie și lumină. Sub ea, flautul și oboiul mergeau subteran, auzite doar în momentele de respirație ale frazei mari.

Când viorile și alămurile tăceau, tăcerea era protectoare: numai cu îngăduința lor, fragilul flaut, gânditorul oboi se puteau din nou ridica.

Jocul nu dură mult. Coarde, instrumente de lemn și trompete fură acoperite de izbucnirea corului.

“Jauchzet, frohlocket, auf, preiset die Tage!” 22

Cântecul era simplu, dar sărbătoarea începea cu aceste cuvinte. Era un mare strigăt de bucurie, care arunca dintr-o dată orchestra pe planul al doilea. Tot corul nu era decât un singur glas vestitor. Părea că înalță bolta, că deschide ferestrele, că face lumină.

Nora căută privirea lui Paul. Ar fi vrut să știe că nu e singură în fața acelei vești. El îi puse mâna pe umăr – mâna lui grea – dar nu întoarse capul. Gestul lui spunea fără cuvinte: da, Nora, sunt aici, am auzit, am înțeles…

Viorile și alămurile, în primul rând copleșite, se regăseau. Trompetele sunau mai departe vestea dată de cor. Flautul și oboiul alergau, cu glasul lor mărunt, printre coarde și metale. Singură orga nu era nici surprinsă, nici grăbită. Pe sunetul ei grav părea că se sprijină întregul oratoriu, ca o catedrală vie. Viori și voci creșteau în ea, ca dintr-un pământ generos. Orga le purta pe toate fără zâmbet, fără asprime, cu puțină tristețe, pentru că ea singură cunoaște destinele.

Paul asculta cu ochii închiși. Era încă în pădure, era încă în singurătate. Profundul glas de orgă continua pentru el tăceri care încă vibrau, pe coarda lor cea mai de jos.

Orchestra și corul, adunate într-o singură frază, urcau acum împreună ultimele trepte: porțile Oratoriului erau deschise.

O voce de tenor se desprinse singură din tăcerea care urmă. Povestea fără melodie plecarea din Galileia. Game simple, puțin monotone se legănau ca o iederă pe sunetul fundamental al orgii.

Povestirea fu dusă apoi mai departe de un glas de femeie, cu aceeași monotonie narativă, până când oboiul și vioara o înduplecară să cânte.

Trecerile de la recitative la arii și coruri erau marcate de clavecin, prin câteva acorduri, care păreau să ceară dinainte ascultare.

Uneori, ca și cum glasul clavecinului ar fi fost prea mic pentru ca să susțină punțile dintre un coral și o arie, întreaga orchestră îi venea în ajutor.

Niciodată, i se părea lui Paul, nu auzise viori mai limpezi. Poate că era de vină seara aceasta, care nu semăna pentru el cu niciuna din trecut. Poate că de vină era pădurea de unde venea, singurătatea din care coborâse… Niciodată nu auzise viori mai curate, mai ușoare, mai străvezii. Părțile simfonice ale Oratoriului nu aveau nimic liturgic. Când orchestra cânta singură, totul părea că se strânge într-un cerc luminos de intimitate. Până și orga tăcea îmblânzită, ca să asculte.

A doua parte a Oratoriului se deschidea cu o simfonie și din ea se desprindea, după un scurt recitativ al tenorului, un coral, pe care Nora și Paul îl primiră cu aceeași mișcare de surpriză.

„Brich an, du schönes Morgenlicht,

Und lass den Himmel tagen.

Du, Hirtenvolk, erschrecke nicht,

Weil dir die Engel sagen…“

Tot corul, toată orchestra nu puteau acoperi pentru ei glasul depărtat al lui Gunther.

— Îl auzi? întrebă Nora în șoapte. În aceeași clipă căută spre a treia fereastră din dreapta, unde ar fi trebuit să fie tânără doamnă Grodeck, surâzând băiatului ei. Dar nu era nicio femeie tânără sub a treia fereastră și nu surâdea nimeni în toată Biserica Neagră.

“Să vă uitați bine diseară la ei, spusese Gunther. Sunt zeci, sute de familii Grodeck. Nici unul nu zâmbește.”

Într-adevăr, nici unul. Toți stăteau în bănci, serioși, împietriți, fără o tresărire, fără o lumină, poate surzi, poate absenți, poate morți, iar muzica Oratoriului de Crăciun trecea peste ei fără să-i atingă, fără să-i trezească.

La ieșirea din biserică, găsiră un Brașov de noapte, potolit, cu luminile stinse, cu străzile pustii. Sașii, ieșiți de la concert, mergeau spre case în grupuri tăcute. Orașul recăpăta aspectul lui de burg provincial, cu Biserica Neagră în mijloc, ca o imensă orgă.

În strada Prundului îi aștepta o dublă surpriză: o Frau Adelle îmbunată și o casă primitoare, amândouă schimbate prin miracol în câteva ore. Focul ardea de multă vreme în cămin și poate că numai el izbutise să înduplece inima femeii și dușmănia lucrurilor.

Nora nici un privise bine acele mobile mari de stejar fumuriu, care în primul rând i se păruseră, odată cu gazda, ostile. Le descoperea abia acum, severe încă și totuși prietenoase. Pretutindeni erau covoare și cărți. Într-un colț, un pian și caiete de muzică. Le răsfoi cu mirare: Schumann, Brahms, Schubert.

— Cine cântă la pian? o întrebă pe Frau Adelle.

— De când a murit tânără doamnă Grodeck, nu mai cântă nimeni, spuse femeia.

— Venea pe aici?

— Cine?

— Tânără doamnă Grodeck.

Femeia își recăpătă dintr-o dată privirea ei bănuitoare.

— Da, venea.

Nora își dădu seama că întrebarea fusese greșită. N-ar fi trebuit să-i dea impresia că nu cunoaște lucrurile.

— Trebuie să-ți spun, iubită Frau Adelle, că la început ne-ai speriat.

— Și dumneavoastră pe mine. Când am auzit bătăi în poartă, n-am știut cine poate fi. Aici nu vine nimeni și n-are cine să bată în poartă. Domnul Klaus, când vine, își deschide singur. Are cheia la el.

— Domnul Klaus cine e?

— Cum cine e? Nu el v-a trimis? Nu de la el aveți scrisoarea?

— Ba da, ba da, o liniști Paul. Numai că nu știam că-l cheamă Klaus. Noi îi spunem Hagen.

— Și ea îi spunea la fel…

Le arătă pe perete, deasupra pianului, o fotografie, probabil mai veche, a tinerei doamne Grodeck.

— Poate n-ați cunoscut-o. Poate nu știți cât a fost de frumoasă.

Fotografia semăna cu portretul desenat de Gunther, dar avea mai puțină tristețe. Era probabil un instantaneu mărit mult. Tânără femeie părea că alergase prin pădure și că se oprise un moment, ca să-și adune părul pe tâmple. Fotografia o prinsese cu acest gest, care îi deschidea brațele și îi ridica fruntea spre soare.

Frau Adelle spusese noapte bună și îi lăsase singuri.

Nora era la pian, cu mâinile pe clape, pe acele clape fără sunet, pe care nu îndrăznea să le scoată din tăcerea lor.

— Crezi că l-a iubit?

Paul nu răspunse. Își punea și el aceeași întrebare. Erau amândoi cu privirea ridicată spre portretul din perete.

— Nu știu dacă l-a iubit, vorbi Nora mai departe. Dar a fost aici. Încep să înțeleg de ce poarta se deschide așa de greu. E o poartă care trebuie s-o apere, s-o ascundă. A fost aici. Poate mai este aici. Încep să cred și eu, ca și Gunther, în fantome.

Degetele Norei căutau pe clape primele note ale cântecului din acea seară: „Brich an, du schönes Morgenlicht...”

— Tânără doamnă Grodeck, cunoști cântecul acesta. Îl cânt pentru dumneata. Poate că-l auzi, poate că-ți face plăcere să-l auzi.

XIV

BRAȘOVUL, ÎN PRIMELE ORE ALE acelei dimineți, părea că se pregătește pentru deschiderea unui târg. De la Bran, de la Râșnov, din cele șapte sate, din toată regiunea, veneau camioane, autobuze, sănii, mașini particulare, aducând lume care înnoptase afară din oraș.

Străzile erau pline de bucureșteni care se regăseau cu strigăte de surpriză, făcând prezentări zgomotoase de la grup la grup. Nora și Paul treceau în grabă, salutând, răspunzând la saluturi, amuzați de acest val de voioșie bucureșteană. Când nu puteau face altfel, se opreau să schimbe o vorbă cu câte un cunoscut prea entuziast.

Nora îl prezenta simplu, fără jenă: “Un camarad de schi”.

Hotărâseră să plece cu șenila de la ora 11 spre Poiana, iar de acolo să înceapă urcușul, încă înainte de amiază. Le mai rămânea de făcut unele cumpărături și, ca să câștige timp, își împărțiseră cursele.

— Tu ai grijă de țigări, reviste și cărți. Mie îmi rămâne restul.

Erau înțeleși să se întâlnească la oră fixă în hol la Coroana, de unde să-și ia schiurile lăsate aseară. Nora alerga de la vitrină la vitrină, în căutarea unor cârlige de fier pentru bocanci. Avea de gând să scurteze din drum la întoarcere, urcând pe la Prăpastia Lupului, și știa că drumul era pe acolo plin de pietre și gheață. Dar mai ales ținuse să se despartă de Paul și să rămână câteva clipe singură, pentru ca să poată cumpăra în taină câteva surprize pentru pomul de Crăciun, mici fleacuri pe care abia diseară le va scoate din rucsac, la aprinsul lumânărilor. Se întoarse la Coroana însuflețită de alergături și speriată de întârziere.

— N-ai uitat nimic, Paul? Ai cumpărat tot? Ești gata de drum? Plecăm?

El era în stradă, la marginea trotuarului, rezemat de un mic automobil albastru, la care se uita cu o ciudată privire fixă.

— Ce e cu tine, Paul? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat?

O cutremura privirea aceasta descurajată. Era privirea lui din seara primei întâlniri, acea privire obosită care nici un avea destulă putere ca să ceară ajutor.

— Nu plecăm, Paul? Nu mai vrei să pleci?

El răspunse cu vechea lui ridicare din umeri, care spunea că totul îi este indiferent.

“Ce repede își regăsește omul ăsta gesturile lui pierdute!” gândi Nora.

Era automobilul lui Ann. Paul trecuse pe lângă el fără să-l vadă, dar pe urmă, din pragul hotelului, întorsese deodată capul, ca după un trecător care te-a salutat și nu i-ai răspuns. Da, era automobilul lui Ann.

Mersese spre el cu o explozie de bucurie. Parcă era un om, un prieten. Ar fi vrut să-i vorbească, să-l întrebe: Când ai venit? E și Ann aici? Da, desigur că este. Ce întrebări stupide pun!

Portierele erau încuiate, parbrizul înghețat, întreg radiatorul plin de zăpadă, motorul încă era cald. Probabil că mașina abia se oprise. Părea să fi făcut o cursă grea. În orice caz, aseară nu fusese aici, și nici azi-dimineață. Dar dacă n-a venit decât acum, dacă n-a oprit decât în clipa aceasta, atunci Ann trebuie să fie pe aproape. A coborât un moment, ca să ceară o informație, ca să cumpere țigări, ca să bea un ceai. Poate că e în holul hotelului, în restaurant, în cafenea.

Paul le străbătu pe toate. Ann nu era nicăieri. Cafeneaua era plină de lume, la fiecare masă aproape erau figuri cunoscute, dar Ann nu era nicăieri.

— Căutați pe cineva? întrebă portarul

— Nu, nu…

Se întoarse afară în stradă și din nou se opri în fața automobilului albastru. “Am să aștept. Are să vină”.

O vedea alergând prin Brașov, făcând cumpărături dezordonate, râzând în toate oglinzile care-i ieșeau în cale, împiedicându-se în șoșonii ei înalți ca niște cizme. Ce bine o cunoaște pe această Ann din zilele de iarnă! Purta anul trecut o căciuliță de astrahan trasă pe frunte și un mantou, tot de astrahan, din care reușea să facă ceva cu totul nepretențios, ca o haină pe care ar fi găsit-o în ultimul moment pe cuier și ar fi luat-o în grabă, ca să facă o cursă de câteva minute în oraș.

Ocoli de câteva ori automobilul, uitându-se atent la fiecare piesă. Ar fi vrut parcă să poată ghici după aripi, după pneuri, de unde venea. Desigur nu de la București, căci era prea de dimineață și n-ar fi avut când să parcurgă o atât de mare distanță. Poate că înnoptase la Bran, poate la Satu-Lung, în acel Satu-Lung plin de amintiri. Erau atâtea Anne care înviau dintr-o dată pentru el, din cele mai depărtate timpuri, și îl chemau înapoi!

Se uită prin geamul portierei în acest automobil, care i se părea o casă locuită. Pe bancheta din față, lângă volan, era un pled alb, un teanc de reviste și o cutie de metal cu țigări Chesterfield.

De când fumează țigări Chesterfield? Ultima oară fuma București fără carton. Le-a schimbat? de când? de ce? și este singurul lucru schimbat din viața ei?

Dar poate că nu erau țigările ei, sau, în orice caz, nu numai ale ei. E absurd să crezi că Ann e singură. E absurd să crezi că o cutie nouă de țigări intră în viața lui Ann fără să tragă după ea un bărbat, un amor, o legătură, un capriciu… Rămase cu ochii fixați asupra acelei cutii de metal, care i se părea că ascunde, că trădează totul. Simțea o veche durere redeșteptată, aproape de inimă.

Când Nora îl întrebă dacă mai vrea să plece, nu știu ce să-i răspundă. Ar fi putut rămâne. Ar fi putut pleca, toate erau pentru el la fel.

Erau din nou în șenila care îi mai dusese o dată spre Poiana.

“Așadar, trebuie să luăm totul de la început”, își spunea Nora.

Avea în fața ei același om descurajat, cu aceeași privire cețoasă, cu aceeași ridicare indiferentă din umeri.

“Dacă cel puțin mi-ar spune ce s-a întâmplat. Dacă cel puțin aș putea înțelege.”

Începea să-i fie frică de omul acesta, în care se puteau petrece de la un minut la altul schimbări atât de adânci.

Parcă ar fi albit într-o singură clipă. Parcă ar fi primit de undeva un cuvânt de moarte.

Îl simțea străin. Mai străin decât în ziua în care pentru prima oară îi întâlnise această privire absentă. Au fost de atunci între ei câteva zile trăite împreună, câteva nopți de iubire. Toate sunt șterse.

Îl simțea pierdut, fugit de lângă ea. Încă o dată fugit de lângă ea. Și nu mai găsea destule puteri în ea ca să-l oprească.

“E timpul să renunți, Nora. Omul ăsta nu se mai întoarce.”

Se gândea să-i spună: “E destul, Paul. E destul și e inutil. Vrei să pleci? Pleacă. Am obosit. Află că mi se poate și mie întâmpla un asemenea lucru: să obosesc.”

Pe urmă se gândi, nu știa de ce, la mâinile lui. Îi era milă de aceste mâini mari, prea dure, prea aspre pentru un om trist. Ar fi vrut să le mai simtă o dată pe umerii ei, cu greutatea lor indiferentă și protectoare. “Ești frumoasă, Nora. Este un acord între tine și tine, și acest acord se numește frumusețe.” Îi reveneau în minte cuvintele lui și încă o dată i se păreau uimitoare.

“Este omul care mi-a spus aceste cuvinte. S-ar fi putut să nu mi le spună nimeni, niciodată până la moarte, și el mi le-a spus. S-ar fi putut să port cu mine acest secret, pe care să nu-l vadă nimeni, și el l-a văzut. Și pe omul ăsta îl pierd.”

O Noră cuminte, răbdătoare încearcă să prindă din nou curaj. Își promitea să aștepte, să reziste, să nu cedeze încă.

Până la Prăpastia Lupului urcaseră cu schiurile în picioare, dar de acolo mai departe trebuia să le scoată și să le poarte pe umeri.

Umblau de aproape două ore, fără să fi schimbat în tot acest timp un singur cuvânt. Numai o dată, din greșeală, privirile li se întâlniseră, dar în aceeași secundă el își întoarse capul în altă parte, cu un gest alarmat de apărare.

“Nu-ți fie frică, Paul, n-am să întreb nimic: ești liber să-ți păstrezi secretele tale”, ar fi vrut Nora să-i spună, dar se temea că, după primul cuvânt rostit, tăcerea va deveni între ei și mai grea.

Mergea într-adins înainte, ca să nu-i dea impresia că-l pândește. De câteva ori îl auzise oprindu-se pe loc, dar ea continuase să meargă mai departe, deși simțea că în oprirea lui este o ezitare, un gând de a fugi. Nu-l mai auzea venind în urma ei și nu îndrăznea totuși să se uite după el. “Poate că de astă dată a plecat. Poate că într-adevăr a plecat.” își spunea că mai e timp să-l strige, că mai e timp să-l întoarcă. Își spunea că lasă în urma ei un om rănit, un om căzut, un om care are nevoie de ajutorul ei, chiar dacă nu-l cere, chiar dacă nu-l vrea. Totuși continua să meargă, privind mereu înainte, ca și cum i-ar fi fost indiferent dacă el mai vine sau nu.

“Te porți ca o femeie jignită, Nora. Începi să-l iubești dacă începi să ai orgoliu.”

Își întindea singură curse pentru a se convinge că trebuie să se oprească și să-l aștepte, dar le respingea cu hotărâre.

“Dacă vine să vină singur. E rândul lui să aleagă.”

El venea fără alegere. Venea din oboseală, din indiferență. Venea pentru că apucase să vină. Dacă femeia care mergea înaintea lui și care devenise dintr-o dată o femeie necunoscută, fără nume, ar fi întors capul spre el și l-ar fi chemat, poate că acest lucru ar mai fi trezit în el o ultimă voință de a se rupe, de a se elibera.

Dar nimic nu tulbura resemnarea acestei întoarceri în pădure, care semăna atât de bine cu o întoarcere în somn.

Urcușul la Prăpastia Lupului era aspru. Zăpada acoperise înșelător bolovani și gropi, care păstrau în adâncime nevăzute diferențe de nivel. Erau ca niște ochiuri de apă în mijlocul unui fluviu calm. Sub oglinda lor, un gol nevăzut soarbe și trage la fund.

Înaintau prin zăpadă cu mișcări instinctive de înot. Pe alocuri, depresiunea era ca o treaptă ruptă. Senzația de scufundare era precisă. Părea că valuri de zăpadă se ridică în jurul lor și îi acoperă. Se zbăteau cu genunchii, cu brațele, într-un fel de bătaie pe loc, care îi ajuta să se mențină la suprafață, ca și cum ar fi înotat împotriva curentului. Câte un vârf înghețat de stâncă se ridica uneori înainte, și pe această insulă de gheață se puteau opri un minut, ca să măsoare drumul străbătut.

“E o nebunie ce facem”, își spunea Nora, dar această nebunie, acum, era fără revenire. Fiecare metru de teren cucerit avea ceva irevocabil. Pasul nu se mai putea întoarce pe unde călcase o dată. Urcușul era greu, dar coborârea ar fi fost imposibilă.

La marginea ei de sus, Prăpastia Lupului dădea într-o poiană. Se vedeau primii brazi, sus, pe buza prăpastiei, și nu păreau că sunt departe, dar vremea trecea, și distanța rămânea mereu aceeași, ca și cum mersul lor în zăpadă ar fi fost inutil, ca și cum puteri ascunse, mai tari decât zadarnica lor zbatere, i-ar fi readus mereu la punctul de plecare.

“Câtă vreme e lumină, nimic nu e pierdut”, își făcea Nora curaj. O înspăimânta doar gândul că i-ar putea prinde ceața înainte de a ajunge sus. În întuneric, pe povârniș, n-ar mai fi putut face niciun pas înainte. Un singur gest greșit ar fi fost de ajuns ca să se prăbușească.

“E oare nevoie să-i spun?” se întreba Nora, neîndrăznind, să-i vorbească. Nu voia nici să-l sperie, dar nici să-l lase. În nepăsarea de somnambul cu care urca pe urmele ei.

Venea dinspre vârf, deasupra pădurii, un freamăt ca de mari vânturi încă nestârnite. Lumina zilei avea ceva albicios, difuz, lipsit de transparență.

— Ascultă, Paul! se hotărî Nora deodată să-i vorbească. Trebuie să fim cel mult în jumătate oră sus. Dacă ne prinde seara sau ceața aici, suntem pierduți. Nu știu ce se întâmplă cu tine și nici nu te întreb. Dar acum îți cer să te trezești. Când vom ajunge sus vei face ce vei voi.

Totul prevestea un viscol apropiat. Curenți nu destul de repezi ca să se înalțe prea sus șuierau de-a lungul zăpezii, ridicând-o în vârtejuri mici de pulbere. Copacii deveneau grei într-un cenușiu-albastru de plumb.

Paul ajunse cel dintâi la capătul drumului. Ultimii metri de urcuș fuseseră și mai greu de străbătut. Buza prăpastiei era un parapet aproape vertical de gheață. Cârligele bocancilor se înfigeau ca niște gheare, ca să oprească alunecarea. Până în ultimul moment, căderea era încă posibilă. Toată zbaterea lor putea deveni în acest ultim moment o zădărnicie. Prăpastia Lupului, privită de pe acele ultime trepte infernale, avea un fel de indiferență sumbră, care așteaptă împlinirea sorții.

Ieșit din primejdie, Paul asista dezarmat la ultimii pași ai Norei. Nu putea face nimic pentru ea: nicio mână de întins, niciun cuvânt de spus. Erau numai la câțiva pași depărtare unul de altul, dar pe două țărmuri diferite, fiecare singur. O vedea cum luptă cu zăpada, cu gheața, amețită de oboseală, dar cu un fel de deznădejde concentrată.

Când ajunse lângă el, își aruncă schiurile de pe umeri, își scoase rucsacul din spate și pe urmă abia, descoperindu-se, își trecu mâna pe frunte, cu un gest de întoarcere la viață. Erau amândoi palizi, cu sprâncenele și tâmplele albite de zăpadă, cu privirea încă neliberată de gândul intens care-i purtase până acolo.

— Ești o fată vitează, Nora. Îți mulțumesc.

— Pentru ce?

— Pentru curajul tău. Dacă aș putea să iubesc, te-aș iubi.

— Eu nu-ți cer asta, Paul. Îți cer să fi mai puțin nefericit. Mi-e de ajuns.

El avu din nou ridicarea lui din umeri dezamăgită.

— Îți mai cer, adăugă Nora, să uiți gestul ăsta de om sfârșit. E așa de greu?

— Nu știu, Nora. Cred că-ți pierzi vremea cu mine.

— Totuși, ieri când am plecat de aici erai un om vindecat.

— Credeam că sunt. Dar e de ajuns să-mi iasă în cale o umbră, pentru ca totul să cadă la pământ.

— Sunt amintiri așa de greu de uitat?

— Nici măcar nu știu dacă sunt amintiri. E o groaznică oboseală. E o silă imensă. E un dezgust adânc.

— Mai adânc decât Prăpastia Lupului?

Se întoarseră amândoi încă o dată spre prăpastia care se deschidea în față.

— Vezi, zise Nora, cât e de adâncă, și tot ai trecut prin ea. Nu vrei să mai treci o dată?

Sosiseră la cabană odată cu seara. Gunther, mai palid decât oricând, îi aștepta la fereastră. Hagen, care plecase în întâmpinarea lor pe alt drum, nu se întorsese încă.

— Trebuie să aprindem lumina din turn, ca să-i dăm de veste că v-ați întors. De ce ați venit așa de târziu? Toată ziua v-am așteptat. Credeam că nu mai veniți. Credeam că v-ați pierdut.

Vorbea repede, cu fraze rupte, cu o stranie agitație nervoasă sub marea lui paloare. Ochii îi străluceau de febră, prea calzi, prea intenși ca să zâmbească. Faffner le mirosea hainele, se culca la picioarele lor, se zvârcolea cu un mârâit ciudat de bucurie și regăsire, dar parcă și de deznădejde. Cu greu reuși Nora să-l calmeze și să-l culce lângă cămin, cu botul pe labe, dar și de acolo câinele o privea cu uitătura lui de animal neliniștit.

— Faffner știe de unde veniți, spuse Gunther. Ați fost în casa din strada Prundului și aduceți de acolo lucruri pe care el le cunoaște…

Hagen veni mai târziu și, intrând, nu spuse niciun cuvânt. Pelerina și gluga îi erau albe de zăpadă. Se oprise în prag, și în primul moment, alb cum era, cu cizmele lui mari, cu gluga trasă pe frunte, părea un Moș Crăciun care-și ascunde fața. După ce se scutură de zăpadă, după ce își descoperi fruntea lui tristă și mai ales acea privire albastră, rece, de sihastru, imaginea amicală de la început se stinse, alungată, și în locul ei rămase omul aspru, pe care îl cunoșteau.

Nora se gândi să meargă spre el și să-i spună: “Fii liniștit. Am lăsat în casă lucrurile așa cum le știi. Nimic nu e clintit din loc. Poarta e ferecată, ferestrele închise. Nimeni nu va trece acel prag și nicio umbră nu va pleca de acolo.”

Dar tăcerea lui Hagen nu punea întrebări și nu primea cuvinte de prietenie.

Toți trei bărbații tăceau, și Nora se simțea foarte singură între ei. Se uita la fiecare în parte și pe fiecare îl simțea plecat cu gândurile lui. Își desfăcu rucsacul și scoase fără bucurie lucrurile cumpărate de la Brașov pentru ei. I se păreau acum inutile, prea copilărești pentru niște oameni triști. Lângă fereastră, bradul pavoazat pentru modesta lui feerie de Crăciun aștepta să fie aprins. Nora atârnă de ramuri darurile ei descurajate și pe urmă aprinse una câte una lumânările, care începură să joace cu flăcări mărunte în globurile de sticlă colorată.

Gunther cel dintâi se apropie de pom. “E totuși destul de copil ca să-i facă plăcere”, se gândi Nora. Vedea revenind pe obrazul lui palid o licărire de curiozitate. Ochii își recăpătau frumoasa lor claritate ironică.

— Nu vii, Paul, lângă pomul nostru de Crăciun? îndrăzni Nora să întrebe.

Deasupra bradului luminat, vechea lui privire cețoasă de indiferență avea ceva timid, nesigur.

Mai greu veni Hagen, care nici nu se apropie cu totul de pom. Stătea la câțiva pași de el, la fel de aspru, la fel de întunecat.

Se adunau în jurul bradului ca în jurul unui foc în pădure.

XV

TERENUL DE SCHI AVEA ÎN prima dimineață de Crăciun un aspect de serbare populară. Câțiva schiori pasionați plecaseră în zori la Predeal, coborând pe versantul dinspre Timiș, ca să asiste la concursurile oficiale. Cei mai mulți însă rămăseseră pe loc, iar de la Brașov soseau mereu grupuri de băieți și fete care se luptaseră cu viscolul ca să ajungă până sus. Pădurea vuia de lume tânără ca un oraș în vacanță. La Turing-Club un comitet improvizat peste noapte organiza câteva “probe” de viteză și slalom. Nu era decât un joc, dar toți primeau să-l joace cu seriozitate. Se măsurau distanțele, se jalona terenul cu fanioane albastre și roșii, se numerotau concurenții, se stabilea un sistem de punctaj și clasificare. Arbitrii și comisarii de teren, cu brasarde și fluiere, alergau încolo și încoace, printre schiori, ca să facă ordine și să formeze echipele. Un medic tânăr organiza un post sanitar și, pentru ca decorul să fie complet, cineva confecționase un mic drapel alb cu cruce roșie, care flutura în vânt. În fața cabanei se ridicaseră în grabă o tribună de scânduri pentru public și o masă lungă pentru juriu. Pe masă erau înșirate “trofeele”, coroane de brad, cupe de tinichea, câteva sticle de vin și bere, o lanternă cu baterie și – premiul întâi! — un ceas deșteptător.

Întreg concursul era făcut jumătate în glumă, ca o parodie a concursurilor adevărate de la Predeal, dar era o glumă în care toată lumea se lăsa antrenată cu destulă convingere. Mai ales sașii de la S.K.V., veniți în grup compact, erau serioși și deciși de parcă s-ar fi pregătit pentru o mare bătălie. Formaseră o echipă de cinci oameni și trimiseseră o provocare scrisă studenților de la Turing-Club, pentru o cursă de viteză care urma să fie “proba finală” a zilei, punctul culminant al luptei dintre S.K.V. și T.C.R.

Tot muntele vibra de strigăte și cântece. Când vântul se potolea, zgomotele ajungeau, departe, până la cabana lui Gunther. Hagen, care se întorsese din plimbarea lui obișnuită de dimineață prin pădure, le povesti ce se întâmplă.

— Mergem și noi! propuse Nora.

Paul, la fel de cenușiu ca în ajun, nici nu primi, dar nici nu refuză. Să meargă sau nu, îi era indiferent. Noaptea adusese pentru el un fel de pace amorțită, ca după un anestezic. Mai greu era de înduplecat Gunther, care nu voia cu niciun preț să se îndepărteze de cabană.

— E prea multă lume. Nu vreau să-i văd. Nu vreau să mă vadă. Îi cunosc prea bine.

Nora îi pregăti totuși schiurile, pe care băiatul nu le pusese încă în acea iarnă, și era sigură că la această ispită nu va rezista.

“Trebuie să-i scot la lumină”, își spunea ea, privindu-i pe amândoi.

Hagen, care rămânea singur la cabană, îi șopti Norei cu îngrijorare:

— Să fi atentă. Gunther n-are voie să alerge.

— Nu-ți fie teamă. E lângă mine.

La Turing-Club, programul nu începuse încă. Se mai făceau pe teren lucrări de “amenajare”, mai ales pentru trambulina de sărituri, pe care câțiva voluntari o săpau în zăpadă cu lopețile. Toți cântăreții de acordeon de la cele două cabane fuseseră convocați cu instrumentele lor, într-un fel de orchestră, comună, instalată lângă masa juriului, ca să cânte “Mulți ani trăiască” și “Iloch, hoch, dreimal hoch” 23 la împărțirea trofeelor. Intre timp, ca să calmeze nerăbdarea publicului, cântau diverse imnuri și “uverturi”.

Sosirea lui Gunther provocă printre sașii din tribună oarecare uimire. Vestea trecu din om în om, prin semne, prin șoapte: Der junge Grodeck, der junge Grodeck… Priviri intrigate se întorceau spre el și spre însoțitorii lui. Un moment, toate atențiile fură abătute de la cele ce se petreceau pe teren. Gunther devenea centrul spectacolului, ca un prinț moștenitor care-și face apariția într-o lojă, la un concert. Nora simțea îndreptate asupra ei zeci de întrebări. Gunther, înviorat de aerul rece al dimineții, o ținea de braț și îi vorbea cu animație.

— Mâine toată familia Grodeck va ști că am ieșit împreună. Se va deschide o anchetă, ca să se afle cine ești, de unde vii și ce intenții ai. O femeie tânără în familia Grodeck e o îndrăzneală. Grodeckii nu suferă femeile tinere. A fost una, și n-au iertat-o până la moarte.

Nora înfrunta cu plăcere valul de surpriză și curiozitate stârnit în jurul lor. Numai Paul rămase indiferent la aceste semne și priviri, pe care nici nu le vedea.

Primul punct din program era o cursă de ștafetă, pe circuit închis. Itinerariul ducea de la Turing-Club la S.K.V. Și de acolo, – prin poiana Trei Fetițe, la Turing-Club. Semnul de plecare se dădu în tăcerea generală cu o lovitură de pistol, care făcu să răsune muntele. Tribunele izbucniră în aplauze, iar echipierii purtând pe spate numere mari, vizibile de departe, porniră strigați pe nume de prieteni și partizani.

Gunther lua și el parte la lupta deschisă și striga cu multă aprindere un număr pe care și-l alesese din grămada alergătorilor: Douăzeci și trei! Douăzeci și trei!

— De ce douăzeci și trei?se miră Nora.

— Nu știu. La întâmplare, ca la ruletă.

Râdea cu fața luminată, redevenit copil și atârnându-se de brațul ei stâng cu toată puterea.

— Tu pe ce număr joci, Paul? întrebă Nora.

Întoarse capul spre dreapta, unde-l știa tăcut lângă ea, dar nu-l găsi.

A plecat? E oare posibil să fi plecat? Tot timpul îl simțise acolo, la dreapta ei, închis în apăsătoarea lui tăcere, ca o piatră, și nu-și dădea seama când a putut să plece fără niciun cuvânt.

“Așa pleacă, fără niciun cuvânt”, își aminti Nora cu amărăciune.

Primul gând al lui Paul, plecând de acolo, era să se întoarcă la cabană. Voia să fie singur. Îi făcea rău mulțimea aceea de oameni zgomotoși și îl irita Nora cu silința ei exagerată de a-l prinde și pe el într-un joc care, în dimineața aceasta, i se părea fără farmec. Între el și Gunther, atentă la toate gesturile lor, Nora îi făcea impresia unei guvernante care supraveghează doi convalescenți. Îl oprima această privire, pe care o simțea ațintită asupra lui, chiar atunci când era îndreptată în altă parte. În buimăceala de o secundă, produsă de descărcarea pistolului, avusese timp să se rupă de acolo neobservat.

“Tot îi rămâne un pacient”, își spuse pierind.

“Sunt rău, sunt nedrept”, adăuga din obișnuință vocea lui intimă de om rezonabil, fără să-i poată da însă remușcări. Cuvintele, gândurile treceau prin el pustii. Se simțea ca un instrument cu coardele rupte, fără rezonanță, fără căldură. Nimic nu răspundea în el, nici gânduri, nici amintiri.

Cunoștea un nume care altădată trezea în el dureri nervoase, reflexe, de neînlăturat: Ann. Îl spunea acum cu glas tare, din curiozitate, cum ar fi apăsat pe o clapă ca să vadă dacă răspunde: Ann, Ann, Ann. Numele cădea inert, ca o piatră.

Privea în față imagini care ieri încă i se păreau atroce: Ann dezbrăcându-se cu dezordonata ei impudoare, în timp ce bărbatul cu care este o privește fumând sau răsfoind o carte. Multă vreme îl torturase povestirea unei călătorii pe care Ann o făcuse în Grecia, cu unul din primii ei amanți, e drept, cu mult înainte de a-l fi cunoscut pe el.

“Era așa de cald, povestea ea, că toată ziua stăteam goală în cabină și numai seara mă îmbrăcam să ies pe covertă.” Ani întregi îl urmărise această imagine, care îl chinuia prin preciziune. De nesuportat nu era gândul că Ann s-a culcat sau se culcă cu alți bărbați, ci detaliile fizice, sigure, irecuzabile, gestul cu care își scoate ciorapii sau cu care își trage peste cap o bluză.

Privește acum cu ochii deschiși toate aceste imagini, altădată dureroase, și le găsește cel mult stupide. O vede pe Ann jos la Brașov, într-o cameră de hotel, cu Dănulescu sau cu altul, o vede goală în brațele lui, o urmărește fără oroare, fără revoltă, în mișcările ei cele mai secrete, îi aude râsul ei excitat, suspinul ei senzual, și totul trece prin el cu o indiferență de moarte.

Pornise la început spre cabană, dar acum își lasă schiurile să-l ducă unde vor. Un vânt ascuțit îl bate pe frunte, pe tâmple. Dacă drumul spre S.K.V. n-ar fi ocupat de aceste ridicule concursuri, s-ar lăsa purtat la vale, până la Poiana, până la Brașov, până la capătul pământului…

Programul de la Turing-Club era pe sfârșite. În așteptarea probei finale de viteză, tribuna urmărea cu hohote de râs ultimele sărituri de trambulină. Concurenții cădeau unul după altul, ca și cum cineva i-ar fi aruncat de sus în zăpadă. Foarte rar câte unul reușea să se mențină pe schiuri și să se oprească reglementar în fața tribunei, unde îl primeau salve de aplauze. Gunther urmărea cu entuziasm sau cu indignare fiecare nouă săritură. Avea simpatii capricioase pentru unul sau pentru altul dintre concurenți, și îi striga ca să le dea curaj în clipa plecării sau ca să-i certe, după ce au căzut. Nora se temea să nu-l obosească această agitație și uneori îi punea mâna ușor pe umăr ca să-l calmeze.

Locul din dreapta ei era mereu gol. Paul nu se întorsese, și Nora se întreba dacă se va mai întoarce vreodată. Nu i se părea cu neputință să fi plecat pentru totdeauna. Poate că la cabană o aștepta un bilet al lui, unul din acele bilete scurte, răstite, pe care omul ăsta leneș știe așa de bine să le scrie pe un colț de masă, înainte de a fugi…

Concursul de sărituri era terminat. Pârtia rămânea liberă pentru ultima cursă de viteză. Arbitrii își transmiteau prin pâlnii de carton ordine și comenzi de la o extremitate la alta a terenului. Toată lumea se retrăgea în tribune. Într-o clipă, întreg terenul era pustiu, și o tăcere încordată acoperi toate zgomotele de până atunci.

Cele două echipe de câte cinci oameni – S.K.V. și T.C.R. — urmau să coboare de sub vârful muntelui, până în fața tribunelor, în linie dreaptă. “Schuss” spunea regulamentul. Distanța nu era mare, nici 600 de metri, dar panta era prăpăstioasă, și orice fel de frână – plug, christiane sau telemark – erau interzise. Mai contribuia la atmosfera de emoție generală punerea în scenă a cursei: fanioanele care se agitau în tăcere, acordeoanele care cântaseră tot timpul, dar acum se opriseră la un semn al juriului. La baza stâncii din vârf a Postăvarului, cele două echipe se vedeau aliniate ca niște bile negre pe zăpadă.

O detunătură de pistol deschise cursa.

În primul moment nu se văzu nimic, decât un nor de zăpadă, care cobora vijelios ca o avalanșă. Pe urmă, unul câte unul, alergătorii se desprinseră din negură, la distanțe mici unul de altul, imposibil de recunoscut sau de urmărit. Partizani ai uneia sau alteia din echipe, tăceau cu aceeași intensă neliniște. Jocul era orb. Nu se știa cine vine întâi, cine câștigă, cine pierde.

Un strigăt trecu prin toată tribuna: unul din alergători căzuse. Venea peste cap rostogolindu-se la vale, cu schiurile împiedicate unul de altul. Echipa lui era pierdută. Regulamentul elimina din competiție echipa care nu sosea cu toți echipierii la finele cursei.

Lumea sărea peste tribune spre masa juriului cerând explicații, punând întrebări: cine? cine? cine?

Omul continua să se rostogolească pe pantă, în timp ce alergătorii ceilalți treceau pe lângă el, continuându-și cursa.

Sosirea se petrecu într-un tumult general. Fiecare echipier ajuns pe linia de sosire era smuls de public, care îl recunoștea, îi striga numele. Erau cinci de la S.K.V., erau numai patru de la T.C.R… T.C.R.-ul era scos din luptă! Ba nu! Și de la T.C.R. tot cinci erau. În îmbulzeală se greșise numărătoarea. Toți zece alergătorii terminaseră cu bine cursa. Clasificarea urma să se facă după cronometraj.

Dar atunci, cine era alergătorul căzut? Cine era acest al unsprezecelea concurent neînscris și care zăcea acum în zăpadă în mijlocul terenului?

Echipa de salvare alerga spre locul accidentului. Nora nu-și putu opri un gând absurd.

— Te rog, așteaptă-mă aici, îi spuse lui Gunther. Mă întorc îndată.

Paul pornise spre vârful muntelui fără gând precis. Voise doar să se depărteze de Turing-Club și de toată acea mulțime turbulentă. Pe versantul dinspre Timiș, muntele era tăcut și pustiu. Pădurea își recăpăta acolo sălbăticiunea pierdută.

Rămăsese câtăva vreme pe pietrele înghețate din vârf, albe ca niște mari blocuri de gheață. Nevăzuta vale a Timișului, acoperită de nori, vibra în adânc cu un foșnet depărtat de torent. Zările erau închise de aceeași ceață densă, ca între niște ziduri de fum.

Nu știa de cât timp se afla acolo. Minute sau ore treceau pe lângă el cu un gust de somn. Coborâse câteva trepte mai jos ca să ocolească stâncile de gheață, care blocau trecerea spre versantul Timișului, și găsi printre brazi o pârtie lată, așezată ca o șea pe grumazul muntelui. Schiurile alunecau singure fără viteză, când deodată se răsuciră violent spre dreapta. Le opri în aceeași secundă, cu o tresărire reflexă, pe care o simți ca o izbitură în piept, ca și cum cineva din el ar fi tras un mâner secret de frână. Schiurile oprite în loc vibrau de violența șocului.

În fața lui se deschidea, ca o cădere în gol, o pârtie – aproape verticală, iar jos, la capătul ei, se vedeau tribunele de la T.C.R. Pe teren fanioane colorate se ridicau și se lăsau schimbând semne neînțelese între ele. O rumoare de voci venea până sus, dar pe urmă nu se mai auzi nimic, ca și cum deodată cabana Turingului cu tribunele și oamenii ei s-ar fi depărtat.

Porni în jos cu ochii deschiși: “Dacă vreau, mai pot să opresc”, își zise. În primele secunde, schiurile alunecaseră cu greutate pe zăpada înghețată. “Da, mai pot să opresc.” O detunătură de armă sparse tăcerea. Abia atunci își dădu seama că nu e singur. Siluete repezi treceau pe lângă el, ridicând în urmă o perdea de zăpadă care acoperea totul. Pe urmă se făcu lumină, un torent de lumină albă, solară, prin care el însuși trecea luminos ca o torță vie. Ținea ochii mereu deschiși, dar era prea mult soare ca să mai vadă ceva.

Căderea o simți ca o deviere de zbor. Avu senzația violentă că e smuls de pe traiectoria lui și aruncat în altă direcție, ca un proiectil ricoșat…

Până la tribună fusese dus pe o targa de crengi de brad.

— Cred că nu are nicio fractură, dar e mai bine să nu-l obosim, spuse tânărul medic luându-și în serios rolul de șef al echipei de salvare.

Paul își pierduse în primele momente cunoștința, dar pe urmă deschisese ochii, neștiind ce se petrece. Deasupra lui erau câteva figuri străine, și între ele Nora, o Noră severă și tristă, căreia ar fi vrut să-i surâdă.

Era lovit la ochiul drept, buza de jos îi sângera, fruntea și obrajii erau jupuiți de zgârieturi.

— Toate astea n-au nicio importanță, zise medicul. Dacă n-avem nici fractură, nici hemoragie internă, am scăpat teferi.

Nu-l durea nimic. Simțea doar că nu se poate ridica de jos. Nora îi ștergea cu batista ei sângele de pe buză.

— E rândul tău să mă ridici din zăpadă, zise el. Acum nu-mi mai datorezi nimic: accident pentru accident.

Ea se aplecă și mai mult peste el și îi vorbi în șoapte, la ureche, ca să nu audă nimeni:

— De ce ai făcut asta, Paul? De ce?

— Nu știu, Nora. Nu-mi aduc aminte.

Era ceva luminos în privirea lui, o expresie de mare odihnă.

— Am uitat tot, cu desăvârșire tot. E aici, în zăpadă, sub ochii tăi, Nora, un om fără amintiri, un om liber — mă auzi? — un om liber…

XVI

BĂTRÂNUL GRODECK SOSI LA cabană în prima dimineață după Crăciun. Nu-l aștepta nimeni, dar încă înainte de venirea lui, Faffner dăduse semne de neliniște. Umbla mârâind cu botul în zăpadă, în căutarea, parcă, a unor nevăzute urme de sânge.

“Câinele ăsta e bolnav”, spusese Nora, încercând să-l domolească, dar nimeni nu se putea apropia de el.

Asupra bătrânului Grodeck, Faffner se aruncă de cum îl văzu. Până să-i vină ajutor din cabană, omul, urlând de groază, fu trântit în zăpadă. Îl ridicară de acolo alb de spaimă, cu haina sfâșiată la umărul drept, unde câinele își înfipsese colții, dar, prin minune, fără rană adâncă. Era, spre norocul lui, foarte gros îmbrăcat și purta mai ales o șubă, prin care colții trecuseră greu, răzbind totuși până la piele și lăsând acolo un cerc însângerat, ca un semn cu fierul roșu.

Faffner nu-l mai recunoștea nici pe Hagen, nici pe Gunther, nici pe Paul și se zbătea în mâinile lor, cu o deznădejde sălbatecă. Trebuiră să-l țină toți trei pe loc, luptându-se cu el, până ce bătrânul Grodeck, condus de Nora, reuși în sfârșit să intre în cabană.

Abia îl lăsară din nou liber, și Faffner se năpusti la uși, la ferestre, cu un urlet înnebunit de neputință.

— Nu-l putem lăsa așa, spuse Hagen. E mai bine să-l punem în lanț.

Intrară cu toții în casă și câtva timp rămaseră tăcuți, ascultând cu inima strânsă acel urlet de ființă chinuită, care părea că le cere ajutor.

Bătrânul Grodeck nu era deloc bătrân. Nu arăta să fi trecut de cincizeci de ani, iar pe acești cincizeci de ani îi purta foarte bine pe umerii lui, încă viguroși.

Își reveni repede din spaima pe care o trăsese. Se scutură de zăpadă, fără să pară stânjenit de cele întâmplate. Urletele lui Faffner, care se zbătea afară, în lanț, nu-l tulburau.

— Am spus totdeauna că animalul ăsta e turbat.

Felul neobișnuit în care intrase la cabană făcea grea orice prezentare. Nu spusese bună ziua la venire, nu dăduse cu nimeni mâna – și acum era prea târziu pentru gesturi, care oricum păreau că nu-i sunt familiare. Era îmbrăcat în haine de oraș și purta doliu, probabil după soția lui. Panglica neagră de la brațul stâng i sa desprinsese în cădere, și acum și-o potrivea din nou, cu multă atenție. Era un doliu corect, de om scrupulos, care își cunoaște îndatoririle și le respectă. Ceva demn și rece persista în ținuta lui, chiar și acum, după ce ieșea sfâșiat din lupta cu câinele.

Gunther îmbrăcase în acea dimineață puloverul lui roșu și un pantalon de flanelă, gri-deschis. Lângă el, hainele negre ale bătrânului Grodeck erau ca o mustrare tăcută, ca și cum ele singure ar fi apărat acolo memoria moartei.

Plimba peste oamenii și lucrurile din încăpere o privire rece, care nu întreba nimic, dar dezaproba totul. Aștepta probabil să rămână singur cu fiul lui, pentru ca să-i spună ce îl aducea la cabană, dar Hagen, care de obicei își găsea de lucru pe afară, rămase de astă dată pe loc, cu o vizibilă hotărâre de a nu se mișca de acolo.

— Vă rog să rămâneți aici, îi șopti Gunther Norei și lui Paul, care se pregăteau să plece.

Sub obișnuitul lui zâmbet ironic era ceva sfidător pentru neașteptatul musafir în haine negre, dar și oarecare spaimă de a nu rămânea singur cu el.

Tăcerea fu și mai apăsătoare în timpul dejunului. Nu se auzea decât în răstimpuri urletul lui Faffner, care se zbătea mereu afară, în lanț. Bătrânul Grodeck mânca fără lăcomie, dar cu seriozitate și cu un fel de atenție meticuloasă. Foarte rar spunea un cuvânt despre lucruri și oameni probabil cunoscuți lui Gunther. Revenea mai ales în vorbirea lui un nume, “mătușa Augusta”, pe care îl rostea cu reverență, ca și cum s-ar fi referit la o autoritate superioară. În ierarhia Grodeck, această mătușă Augusta ocupa desigur un loc însemnat. Gunther însă nu răspundea în niciun fel, și bătrânul Grodeck nu părea că așteaptă vreun răspuns.

Hagen nu se așezase la masă. Cu tăcerea lui puternică apăra de departe tăcerea mai nervoasă, mai nesigură a băiatului. Stătea pironit de ușă, fără să-și abată un moment privirea de la cele ce se petreceau. Bătrânul părea că suportă foarte bine această mare tăcere încordată. Puțin aplecat peste masă, cu umerii lui imenși, putea duce poveri mai mari, fără să le simtă. Cravata de doliu, hainele negre îi dădeau ceva solemn și îngândurat.

Până la sfârșitul mesei nu mai spuse niciun cuvânt. Când termină de mâncat i se adresă deodată lui Gunther:

— Am venit să te întreb dacă vrei să te întorci acasă.

Băiatul nu răspunse în primul moment. Nu se aștepta la o întrebare atât de directă, pe care nimic nu o pregătise. Pe urmă, răspunse, scurt, eu o expresie de neclintit:

— Nu.

Bătrânul Grodeck primi răspunsul în față, fără nicio tresărire.

— Știam. A fost de datoria mea să te întreb, dar știam.

— Atunci, zise Gunther, nu trebuia să te obosești până aici. Îmi pare rău că ai făcut un drum atât de lung.

— Drumul trebuia oricum să-l fac. Fie că rămâi, fie că pleci, avem unele lucruri de discutat. Poate că ar fi mai bine să le discutăm numai între noi doi.

— Eu nu am secrete, zise Gunther, speriat de gândul că ar putea rămânea singur, și aruncând spre Nora, spre Paul, spre Hagen priviri ce chemau în ajutor.

— Nu sunt secrete, dar sunt chestiuni de afaceri… Vreau să-ți vorbesc despre pădurile din Bihor.

Vorbise până atunci românește, dar în acel moment, înainte de a-și termina fraza, începu să vorbească nemțește, poate ca un fel de apărare instinctivă împotriva străinilor care erau de față. Căpătă dintr-o dată o grabă nervoasă în vorbire, pe care nu o avusese înainte. În parte, calmul lui de până atunci era datorit și faptului că vorbind românește trebuia să-și caute cuvintele.

Era vorba despre o linie ferată forestieră, pe care întreprinderile Grodeck o construiau în pădurile lor din Bihor. Cum lucrările luau acum dezvoltări neprevăzute, care aveau să dureze încă un an, ar fi vrut să aibă acordul de principiu al lui Gunther, pentru ca să fie sigur că la majoratul lui băiatul nu va stânjeni mersul mai departe al lucrurilor. Afacerea era importantă, și bătrânul Grodeck o expunea pe larg, cu cifre, cu explicații tehnice, cu scheme și planuri, pe care le adusese cu el și le întindea pe masă, ca pe niște hărți.

Gunther asculta fără niciun semn de aprobare sau măcar de înțelegere. În cele din urmă, se ridică.

— Nu pot să-ți dau niciun răspuns. Sunt lucruri care deocamdată nu mă privesc. În martie voi coborî la Brașov și voi vedea atunci ce e de făcut.

Pentru prima oară, bătrânul Grodeck își pierdea răbdarea.

— Eu n-am timp să aștept până în martie.

— Mă mir, spuse Gunther. Un Grodeck are totdeauna timp să aștepte. E singurul lucru pe care l-am învățat de la voi. Pe mama n-ați așteptat-o douăzeci de ani până a murit? Pe mine mă veți aștepta mai puțin poate.

— Să nu vorbim despre asta, zise bătrânul Grodeck. Orice s-a întâmplat, memoria mamei tale este pentru noi venerată. Eu am uitat tot.

— Pentru că ești generos, râse Gunther. Eu însă n-am uitat nimic. Mă înțelegi? Nimic.

Își pierduse stăpânirea lui ironică de până atunci. Avea în ochi flăcări reci, albastre, care ardeau cu ceva deznădăjduit pe figura lui de copil. Bătrânul Grodeck încercă să-și păstreze sub această privire arzătoare cumpătul. Dacă n-ar fi fost vocea lui guturală, pe care o furie greu ascunsă o altera și mai mult, ca și cum ar fi răgușit subit, nimic nu l-ar fi trădat. Îl mai ajutau și hainele negre de doliu, cu demnitatea lor rigidă.

— Sunt lucruri, zise el, pe care un tată nu le poate discuta cu fiul lui. Și, orice s-ar spune, ești totuși fiul meu.

Ridicase capul, spunând aceste ultime cuvinte, spre Hagen, și pentru prima oară îl privi în ochi, în tăcerea împietrită pe care acesta o păstrase tot timpul. Pe urmă, i se adresă din nou băiatului, cu aceeași voce guturală, înăbușită de mânie.

— Am venit aici ca să punem la punct afaceri care nu suferă întârziere. Trebuie să fii rezonabil și să mă asculți. Sunt sigur că mama ta, dacă ar trăi, mi-ar da dreptate.

Gunther izbucni la aceste cuvinte într-un râs crispat.

— M-am întrebat întotdeauna de ce ați ucis-o. Acum, în sfârșit, știu: ca să vă dea dreptate. Voi, când omorâți un om, îl trageți de partea voastră. Dar mama, moartă sau nu, rămâne mereu cu mine, și dacă ai venit să mi-o iei, ai venit degeaba. A doua oară nu vă mai las s-o ucideți.

Era de o neasemuită paloare, și râsul lui exasperat era plin de lacrimi. Ieși pe neașteptate din odaie, trântind ușa. I se auzeau pașii pe scări, urcând în fugă spre odaia din turn.

Hagen ieșise aproape în același timp, alergând după el. Bătrânul Grodeck rămase singur cu Nora și cu Paul. Își potrivi cravata cu multă atenție, lucru care îi dădea oarecare liniște, ca și cum acest gest ar fi pus ordine în el și ar fi reparat cuvintele grele pe care le primise în fața unor oameni străini.

— Nu trebuie să luați seama la vorbele lui Gunther, zise el. E o fire nervoasă și am făcut greșeala de a-l crește în prea mare libertate. În privința asta, răposata lui mamă are o parte din vină. L-a ținut prea mult pe lângă ea și a făcut din el un copil exagerat. Nu știu ce vi s-a povestit despre ea, aici sau la Brașov – am auzit că ați petrecut o noapte într-o casă în care și ea a avut pe vremuri ușurința, poate condamnabilă, de a intra uneori – nu știu ce vi s-a povestit, dar vă pot asigura că răposata mea soție a fost o persoană cu totul respectabilă și că nimic nu i se poate reproșa memoriei ei. A fost însă o fire exagerată, și acest lucru se simte în educația lui Gunther. Am ținut să vă spun chiar eu aceste lucruri, mai ales că, din nenorocire, ați fost martori la scena de adineauri.

Se plimba prin odaie cu pași măsurați și se oprea în fața câte unui obiect, pe care îl privea cu aceeași expresie de dezaprobare.

— Băiatul e bolnav, zise Nora. O mare emoție îl poate doborî. Poate că ar trebui lăsat în pace câtăva vreme.

— Bolnav!

Bătrânul Grodeck spunea cuvântul cu iritare și cu neîncredere.

— E și asta una din ideile romanțioase pe care le-a moștenit de la mama lui. Dar dacă este într-adevăr bolnav, de ce nu vine acasă? de ce stă în sălbăticiunea asta, fără doctor, fără medicamente?

— Cred că se simte bine aici. Hagen îl îngrijește și îi aduce tot ce trebuie.

Bătrânul Grodeck se încruntă.

— Nu-l cheamă Hagen. Îl cheamă Klaus Schmidt.

— Noi aici îi spunem Hagen.

— Dar încercați să-i spuneți Schmidt, se răsti el. Niciodată n-am putut s-o obișnuiesc pe soția mea să-i spună așa: Schmidt. Poate că totul s-ar fi petrecut altfel…

Se oprise în fața portretului de pe etajeră și îl privea fără îngăduință. Surâsul tinerei femei părea că se stinge sub privirea lui.

Ore întregi după plecarea bătrânului Grodeck de la cabană, Faffner continuase să se frământe și să caute, îi dăduseră drumul din lanț, dar el se zbătea mereu, ca și cum încă ar fi fost legat. În primul moment alergase în pădure pe urmele celui plecat, dar se întorsese după câtva timp, abătut. Era prea târziu ca să-l mai găsească, și urmele se pierdeau în ceață.

Nu voia să mănânce nimic și nu primea nicio mângâiere. Era într-adevăr bolnav, ochii îi erau arși de febră, și când cineva încerca să pună mâna pe el, trăgându-l de ureche – gest care de obicei îl potolea — câinele urla de durere, de parcă i s-ar fi atins o rană vie.

— Îl doare, spuse Gunther. După atâta timp, încă îl mai doare… Sunt cinci ani de atunci. Era în septembrie, cred… Da, în septembrie… Mă întorceam cu mama din oraș. L-am găsit pe Faffner în curte, într-un lac de sânge. Trăsese cu carabina în el, și pe urmă îl lăsase acolo, crezându-l mort. Înțelegeți? Cu carabina…

— De ce? întrebă Nora.

— Pentru că mama îl iubea. N-a suferit niciodată ființele pe care le iubea mama sau care o iubeau pe ea. Le-ar fi ucis pe toate, cu carabina sau altfel… Grodeckii știu uneori să ucidă și fără carabină… Ucid cu discreție, și pe urmă poartă doliu cu demnitate.

Faffner, ca și cum ar fi înțeles că e vorba de el, se apropiase de cămin.

XVII

NOAPTEA DE ANUL NOU SE SĂRBĂ-torea pe munte cu focuri și chiote. De la Turing-Club și de la cabana Sașilor, veneau prin pădure strigăte, pe care numai vântul le acoperea cu vâjâitul lui metalic. Viscolise toată ziua, dar mai târziu vremea se domolise. O ceață grea, densă cădea liniștitoare peste brazi și pietre.

În vârful muntelui se aprinsese, de cum se făcuse seara, un foc uriaș, care chema în jurul lui oamenii de la cele două cabane. Se vedeau urcând cu torțe de rășină în mână și li se auzeau; de departe vocile și râsetele. Când ajungeau sus, deveneau dintr-o dată tăcuți și se apropiau de foc, cu fețe serioase, grave.

— Dacă n-ar fi ceață s-ar vedea focul de pe Piatra Mare, spuse cineva.

Oriunde era o cabană, se aprindea în seara aceasta un foc, și oameni tăcuți se strângeau în jurul lui, în ultimele ceasuri ale anului. Ardeau pe toate crestele din Bucegi focuri mari ca niște semnale, care se caută unele pe altele în noapte, dar ceața le acoperea pe toate.

— Ești și tu ca focul de pe Piatra Mare. Paul. Știu bine că ești undeva în ceață, dar nu te văd.

— De ce spui asta. Nora? Nu sunt lângă tine? Nu suntem împreună?

— Împreună, și totuși singuri.

— Toți suntem singuri, Nora. Uită-te bine la toți câți suntem aici și spune dacă e cineva care nu e singur.

Nu erau în lumina acelor flăcări de seară decât oameni triști, figuri grave, priviri care se întâlneau fără să se vadă. Pe toate fețele plutea aceeași expresie de atenție oprită în loc și întoarsă înapoi, ca într-o apă fără fund.

Focul îi făcea pe toți gânditori. Erau butuci imenși de fag, arși până la jăratec, dar rămași întregi, incandescenți.

Mereu se aruncau crengi, care înăbușeau în primul moment focul, dar flăcările izbucneau puternic, cu un zgomot de incendiu. Brazi mici și jnepeni deveneau într-o clipă luminoși, arzători, feerici, ca niște plante fosforescente. Scântei repezi zburau cu un zgomot mărunt de ploaie metalică, și pe urmă totul se topea în același jar luminos ca o lavă de aur.

Paul se oprise la câțiva pași de foc, ca și cum n-ar fi îndrăznit să se apropie mai mult. Își scoase chipiul cu un gest intimidat și rămase tot timpul descoperit.

— E timpul să mergem, zise Nora.

— Încă nu, se împotrivi el.

Nu se putea rupe de acolo. I se părea că focul acela, ca să ardă, avea nevoie de ei. I se părea că, fără oameni în jurul lui, se va stinge.

Gunther îi aștepta la cabană cu nerăbdare. În cele trei zile câte trecuseră de la plecarea bătrânului Grodeck, fusese bolnav. În seara aceasta cobora pentru prima oară din camera lui.

— Mai ai febră?

— Astă-seară nu. Nu vreau să am febră de Anul Nou.

Era încă foarte palid, dar ochii își recăpătau lumina lor dinainte.

— Vă place ce am făcut în lipsa voastră?

Casa era decorată cu ghirlande colorate de hârtie. Gunther era foarte mândru de opera lui. Pe un carton mare, alb, scrisese ca în filmele americane, cu litere frumoase de tipar: Happy New Year 24 1935.

— Dacă am avea șampanie și muzică ar fi un reveillon adevărat, spuse el cu părere de rău.

— Nu avem șampanie, dar avem vin. Cât despre muzică, dacă stăm liniștiți, se aude foarte bine de la Turing.

Se auzea într-adevăr uneori un cântec depărtat de acordeon, pe care pe urmă îl acoperea pădurea cu vuietul ei de noapte.

Nora părăsise pentru prima oară costumul ei de schi. Avea în rucsac o rochie de stofă neagră, simplă ca o rochie de lucru, pe care n-o îmbrăcase până acum, fiindcă la cabană se simțea mai bine în tunică și pantaloni lungi. Îi plăcea să umble cu bocanci și i se părea că pasul ei greu îi dă mai multă siguranță între cei trei bărbați.

Dar astă-seară bocancii o oboseau, și tunica era prea grea. Ciorapii groși de lână o zgâriau. Îi scoase ca după un marș lung și pe urmă după atâtea zile de îmbrăcăminte aspră, își trase ciorapii de mătase, singura pereche pe care o adusese cu ea de la București, și simți răceala lor pe picioare, ca o mângâiere.

“Am fost prea multă vreme băiat”, gândi Nora privindu-se în oglindă. De când purta costumul de schi, se pieptăna cu părul ridicat în sus, ca să-l poată prinde cu ace și să-l strângă sub chipiu. Acum îl desfăcu și-l lăsă să cadă în jos pe umeri.

Rochia ei neagră avea un cordon roșu de piele și un guler alb îngust, răsfrânt fără decolteu, în jurul gâtului. Îi părea rău că are mâneci lungi. Ar fi vrut să poarte o rochie de seară cu brațele goale, o rochie pe care s-o audă foșnind în mers, ca într-un dans. Dar și în această modestă rochie de stofă, Nora se simțea redevenind femeie. Pantofii o înălțau. Părul, lăsat pe umeri, îi libera fruntea, și pe fondul lui brun-închis, adânc, întreaga figură se lumina, mai albă decât totdeauna.

Se simțea ușoară și coborâse scara până jos în hol alergând, ea, care de obicei mergea fără grabă, fără zgomot. Abia pe ultima treaptă se oprise, mirată ea însăși de această neașteptată schimbare. “Ce e cu tine, Nora? Parcă ai băut”, se dojeni în gând.

Gunther veni spre ea și o luă de mână, privind-o cu o expresie de uimire copilărească.

— Ce frumoasă ești! N-am știut că ești așa de frumoasă. De unde vii? Ce s-a întâmplat?

— Nu sunt frumoasă, Gunther. Dar astă-seară încerc să fiu, vreau să fiu. Pentru anul care vine. Trebuie să-l primim cu prietenie, cu puțin curaj, cu încredere mai ales. Trebuie să avem încredere în el și în lucrurile pe care ni le aduce.

Paul se apropie și el de Nora.

— Gunther are dreptate. Ești într-adevăr frumoasă. Schiul face din tine un băiat cu care ne purtăm băiețește. Dar acum, uite că ne intimidezi. Am vrea să-ți sărutăm mâna și nu știm cum. Ne-am învățat să te lăsăm să cazi în zăpadă, fără să întoarcem capul după tine. Tu te descurci totdeauna singură, și noi trecem mai departe. Ne-ani învățat să-ți răspundem răstit, ba uneori nici măcar să nu-ți răspundem. Tu ești răbdarea. Nora. Tu ești cumințenia. Tu ești simplicitatea. Le primim pe toate cu nepăsare, ca și cum ni le-ai datora, ca și cum am avea drepturi vechi asupra lor. Dar astă-seară, deodată ne aduci aminte că ești frumoasă, și frumusețea ta e un dar prea mare. Ne dezarmează, ne dă remușcări, ne face să spunem prostii.

— Într-adevăr, Paul: numai prostii.

Niciodată nu-l auzise vorbind cu emoția aceasta puțin solemnă, puțin stânjenită. Niciodată nu văzuse în privirea lui sclipirea de tandrele cu care venea acum spre ea. “Dacă am fi singuri, cred că l-aș săruta.”

— Spui numai prostii, dragul meu. Ce se întâmplă cu tine? Ce or să creadă oamenii ăștia despre noi?

Se gândea mai puțin la Gunther, care primise de la început totul ca pe un joc. Se gândea mai mult la Hagen, care nu se mișcase niciun moment de lângă fereastră și o privea de acolo, din neclintita lui tăcere. Ochii lui albaștri, duri, aveau parcă astă-seară un început de îngăduință visătoare…

Mai era destulă vreme până la miezul nopții, când deodată Faffner, care până atunci stătuse lungit lângă cămin, se ridică de la locul lui, trezindu-se parcă din somn cu o tresărire de atenție și de neliniște. Ascultă câtva timp, cu botul ridicat în aer, cu urechile ațintite spre cine știe ce depărtate zgomote, și pe urmă merse spre ușă suflând și mârâind.

— Ce e, Faffner?

Câinele se ridicase cu labele pe ușă, încercând să-și deschidă singur, dar când Hagen îi dădu drumul să iasă afară, rămase în prag, neîndrăznind parcă să meargă mai departe. Lătra spre pădure, mai mult cu neliniște decât cu furie.

— Ți-e frică, Faffner?

Nici nu primea să se întoarcă înapoi în casă, dar nici să iasă cu totul afară nu voia. Avea un lătrat ciudat, ca și cum ar fi întrebat pe cineva, care nu voia să-i răspundă.

— Haide să vedem ce este! zise Hagen.

Își puse pelerina pe umeri, aprinse felinarul și pe urmă luă din cui una din cele două carabine. Îl vedeau pentru prima oară înarmat, lucru care îi surprindea cu atât mai mult, cu cât crezuseră până atunci că cele două arme atârnate în perete deasupra covorului roșu erau numai decorative, ca niște arme vechi. “Într-adevăr, omul acesta e un vânător”, gândi Nora. Arma în mâna lui părea că-l întregește. Era mai puțin straniu acum. Și pelerina lui cenușie și cizmele lui grele deveneau firești.

— Vino, Faffner, zise Hagen și porni înainte. Câinele îl urmă cu botul în zăpadă, căutând drumul…

Se întoarseră după o jumătate de oră. Timpul la cabană trecuse încet, într-o așteptare încordată, pe care tăcerea, o făcea și mai intensă. Gunther nu se dezlipise niciun moment de la fereastră. Nu se auzea din pădure niciun strigăt, nicio chemare. Doar din când în când, zgomotele — și ele mereu mai rare – de la Turing sau de la S.K.V., unde se petrecea. Paul voise să se ducă pe urma celor plecați.

— Poate au nevoie de ajutor. Mai avem o carabină aici.

— O avem aici și e bine să rămână aici, spuse Nora, oprindu-l să plece.

Așteptarea fusese atât de grea, plină de atâtea presentimente și întrebări nepuse, încât întoarcerea lui Hagen, în primul moment, nici nu-i dezmetici cu totul.

— Vă aduc un pui de urs, zise el intrând.

Purta într-adevăr pe brațe un ursuleț înghețat, cu blana albă de zăpadă, cu ochii pe jumătate închiși de frig sau de somn, și cu lăbuțele dinainte strânse sub botul lui cafeniu, ca și cum ar fi vrut să și le încălzească singur.

— O fi ieșit de cu ziuă din vizuina maică-si și pe urmă nu și-a mai găsit drumul înapoi. O să încerc eu să i-l găsesc, dar mai întâi vi l-am adus să-l vedeți.

— Sunt urși pe aici? întrebă Nora uimită.

— Într-un singur loc, mai jos, spre stână. Cred că nu sunt mulți. Astă-vară ciobanii vorbeau de o ursoaică, de una singură, care se arăta noaptea din când în când pe la stână.

Hagen pusese ursulețul jos pe covor și se strânseseră cu toții în jurul lui, ca să-l privească. Numai Faffner trebuia ținut mai departe, fiindcă lătra întruna și își arăta colții, ca și cum ar fi vrut să-l sfâșie.

— Îi miroase a sălbăticiune, zise Hagen.

Nora era încă nedumerită. Învățase pe vremuri la școală că ursul hibernează într-o letargie completă și nu înțelegea prin ce minune ursulețul ăsta ajungea viu încă în mâinile lor, în plină iarnă.

— Dar nu-i adevărat deloc, spuse Hagen. Nici vorbă nu poate fi de letargie. E un fel de somn, un fel de buimăceală, din care ursul se și trezește uneori, ba chiar, când nu e viscol, se întâmplă să iasă afară la lumină. Mai ales când n-are astâmpăr, ca fiara asta mică.

Vorbea cu oarecare pasiune despre aceste lucruri. Pentru prima oară de când îl cunoștea, vorbirea lui, de obicei aspră și rece, începea să aibă ceva prietenos. Stătea aplecat peste mica fiară adormită cu o privire atenta, de om îmblânzit.

Miezul nopții îi găsi tăcuți și atenți în jurul puiului de urs, care le intra în casă odată cu noul an.

“E poate un semn”, gândi Nora.

Aducea cu el un miros de pădure și de pământ. Era caraghios și zbârlit, mai ales acum, când începea să se dezmorțească, și totuși îl priveau cu uimire. Venea dintr-o viață misterioasă, care se ascundea sub gheață, sub zăpezi. Pădurea încremenită își păstra în pământ rădăcinile și fiarele. Totul părea mort și totul în adânc era viu.

— Viața începe mereu, șopti Nora, uitându-se la mica jivină, pe care se aplecase să o mângâie pe botul umed de zăpadă.

Nu știa bine cui spune aceste cuvinte și pentru cine le spune. Pentru Paul, care se zbuciuma de atâta vreme să iasă din amintirile lui, ca dintr-o iarnă. Pentru Gunther, care încă avea ochii întorși spre imaginea mamei dispărute. Pentru Hagen, care încerca să păstreze fantoma iubitei într-o casă cu obloanele ferecate.

“Și pentru tine, biata mea Nora, pentru tine, care ai crezut de atâtea ori că nu mai ai de așteptat nimic de la nimeni.”

— E miezul nopții, zise cu glas tare și merse să stingă lămpile. Singur focul din cămin mai arunca o slabă lucire roșietică pe figurile lor, care, în întuneric, deveneau mult mai grave.

De departe, dinspre vârful muntelui, se auzeau lovituri de armă. Se trăgea cu pușca, în cinstea noului an. Faffner, care tot timpul mârâise, tăcu și el ascultând.

Când se făcu din nou lumină, se priviră câteva clipe fără să-și vorbească.

— Viața începe mereu, zise Nora mai mult pentru ea.

Îi plăceau aceste cuvinte și îi părea bine că sunt cele dintâi pe care le spunea în anul nou.

— E timpul să ne întoarcem acasă, spuse Hagen puiului de urs.

Îl ridicase de jos și îl ducea înapoi în pădure, purtându-l pe brațe. Câinele venea după el potolit. Nora, între Paul și Gunther, îi privea din prag cum se depărtează. Rămaseră toți trei acolo multă vreme. Noaptea era calmă și cețoasă. Felinarul lui Hagen se vedea încă printre brazi. Pelerina lui neagră trecea pe zăpadă ca o umbră.

XVIII

SE SPARG NORII!

De la S.K.V. la Turing, vestea alerga prin pădure ca un strigăt:

Se sparg norii! Se ridică ceața!

Dimineața era cenușie, zările erau închise, și lumina avea mereu aceeași lipsă de strălucire. Vârful Postăvarului părea scund sub cerul opac și umed, căzut prea jos.

Totuși, de la cabana Sașilor veneau strigăte, care anunțau soare și lumină.

“Se vede Brașovul! Se vede Râșnovul!” povesteau cu uimire oamenii veniți dintr-acolo. Grupuri de schiori coborau în grabă spre S.K.V., să se încredințeze de miracol.

Nora și Paul ajunseră prea târziu.

— Până adineauri am avut soare, îi întâmpină omul cu ochi de viezure.

Clipea des, ca și cum încă ar fi fost orbit de lumină. Cortina de nori, un moment ridicată, căzuse din nou peste nevăzuta lume din vale.

Toată lumea se strânsese pe terasă ca pe o punte de vapor, ca să urmărească neașteptata revenire a soarelui. Din acel punct se vedea, când era senin, întreaga Țară a Bârsei, până spre munții Făgărașului. Era ca o fereastră a Postăvarului deschisă spre câmpie, fereastră pierdută de la începutul iernii în nori și prin care câteva secunde apăruse în dimineața aceasta imaginea însorită a Brașovului, pentru ca să piară din nou în neant.

Oamenii păreau buimăciți de prea grăbita imagine ce fulgerase și se stinsese în zare. Ceața se depunea din nou pe brazi și stânci, cu lumina ei difuză, care stingea ultimele reflexe ale pietrelor.

— Priviți! strigă cineva.

Zarea se despicase, și un cerc plutitor de lumină albastră se deschidea ca un oraș fantomatic printre nori. Draperii de fum se dădeau deoparte, zidurile de ceață se năruiau. O cetate scânteia în soare cu acoperișuri de metal, cu suliți și scuturi ridicate în lumină.

Nu era Brașovul. Era prea departe ca să fie Brașovul, era prea orbitor.

Avalanșe de nori îl acopereau, aruncându-l încă o dată în negură, dar o clipă mai târziu răsărea în altă parte, ca o insulă călătoare, ca un golf fantastic în acest ocean de fum și de ceață.

Câteodată imaginile erau precise, simple, ușor de recunoscut. Cineva arăta cu degetul printre nori Râșnovul sau Zizinul, drumul șerpuitor spre Bran, turlele sclipitoare de la Zărnești. Dar într-o singură clipă, toate piereau. Orașe desprinse din loc erau purtate de la o zare la alta, porți de lumină se deschideau și se închideau, cetăți efemere se desfăceau în soare…

Două zile, vremea se zbuciumase între lumină și viscol. Diminețile erau fastuoase, ca din pragul unei imense grote. Norii se destrămau, deschizând departe arcuri de triumf, bolți albastre, ținuturi sclipitoare. De la o secundă la alta, continente de fum luau ființă și se topeau pe întinsa câmpie a Bârsei. Lanțuri de munți creșteau și se prăbușeau într-o lumină magică.

Ceața se ridica din pădure ca dintr-un mare incendiu. Fiecare brad părea că arde într-o flacără rece, cu zgomot metalic. Muntele se zbuciuma să iasă din nori. Pe toată Țara Bârsei era soare, pe toată valea Prahovei era soare; singur Postăvarul, ca un clopot de fum, ca o cetate de negură, rămânea închis între zidurile lui de iarnă.

Dimineața, porțile păreau că se deschid și, prin pânza destrămată a norilor, ca prin zeci de ferestre mișcătoare, imagini dintr-o altă lume, din alt anotimp, se fugăreau prin fum.

Spre seară însă, ca și cum muntele, obosit de tot acest zbucium, s-ar fi predat iernii biruitoare, ceața cădea din nou, norii se adunau grei, pădurea fumega stinsă…

Totul se liniști în cea de a treia noapte, deodată, cum se potolesc furtunile pe mare.

Paul se trezise în întuneric și asculta.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu știu bine. Ascultă și tu.

Tăcerea nopții avea ceva foșnitor, ca și cum pădurea ar fi întinerit. Cabana părea ușoară ca o navă liberată din sloiuri.

Paul merse spre fereastră și o deschise. Un cer albastru, adânc, cu stele umede, un cer de primăvară, neasemuit de clar, neasemuit de ușor, plutea peste pădurea troienită. Totul era albastru în noapte – brazii, zăpada, stâncile.

O lună nevăzută, bătând poate de undeva din spatele cabanei, dădea o slabă strălucire metalică munților din depărtare, siluete și ele albastre, dar cu vârfurile fosforescente, albe de zăpadă.

Paul rămase amețit lângă fereastră. Nora îl chemă de câteva ori, dar el nu răspunse.

Frigul de noapte era aspru, dar nu înghețat. Aducea cu el un miros de pământ jilav, o aromă de rădăcini și ierburi umede.

— E ca o deșteptare din somn, spuse Paul.

Se aplecă peste fereastră, să simtă pe frunte adierea acelei imposibile nopți de primăvară.

În plin soare, Postăvarul era de nerecunoscut. Un larg amfiteatru împresura pădurile lui verzi și albe. Lumina era rece, pură, sonoră. Până în cele mai depărtate zări, totul se vedea cu o exagerată preciziune, ca printr-o nemărginită vitrină de cristal. De la cabana lui Gunther se zăreau printre brazi, departe în vale, case minuscule, acoperișuri negre, drumuri înguste șerpuind ca niște fluvii prin pădure. Era Predealul, un Predeal colorat cu mult mov, cu mult albastru.

Bucegii nu mai aveau strălucirea lunară, străvezie din timpul nopții. Păreau niște munți de cretă, sculptați minuțios, cu vârfurile delicate și exacte.

Pe celălalt versant, Țara Bârsei se desfășura ca o machetă în relief. Munții Făgărașului și ai Ciucului prindeau în cercul lor violet câmpia, cu orașe, cu drumuri, cu păduri, văzute de sus foarte mici, dar foarte precise, ca printr-un ochean care micșorează imaginile, dar nu le tulbură. Cele mai depărtate siluete – case, arbori sau stânci – își păstrau conturul în lumina de zi.

Nora și Paul erau tot timpul pe schiuri. Vechile lor itinerarii deveneau noi, pline de surprize. Fiecare punct al muntelui, fiecare oră a zilei deschidea un peisaj necunoscut. Zăpada însăși părea că-și schimbă în soare densitatea. Era o zăpadă ușoară, fină, neaderentă, pe care schiurile alunecau fără nicio rezistență, sensibile la cea mai slabă apăsare. Virajele și opririle se făceau singure, înainte ca gestul de comandă să fie împlinit. Totul se petrecea cu o fericită ușurință în această lumină care dădea transparență lucrurilor celor mai grele.

Se auzeau prin pădure, cu un fel de vibrație muzicală, cele mai aspre zgomote, cele mai surde ecouri. Întreg muntele era ca o cutie de rezonanță, ca o vioară. Lovituri de topor sau căderi înăbușite de copaci străbăteau ca din fundul pământului, și pe urmă se limpezeau în aerul clar al dimineții.

Trecea uneori peste pădure o adiere abia simțită, și sub această suflare brazii păreau niște corăbii cu pânze pe o mare prea calmă. Numai pe creste aerul era mai viu, și bătaia vântului ridica zăpada, pulverizând-o în mici fântâni arteziene. Din vârful Postăvarului, crestele Bucegilor se vedeau ca niște cratere de argint, purtând fiecare un nimb de pulbere fină.

Veneau la cabană osteniți de prea mult soare, îmbătați de nesfârșita legănare pe schiuri. Gunther, care nu putea face decât plimbări ușoare, îi aștepta de obicei la S.K.V., unde apariția lui stârnea mereu aceleași șoapte și întrebări. Dar băiatul primea acum cu nepăsare, ba chiar cu o plăcere ironică toate aceste priviri care se iveau la ferestre de îndată ce se apropia de casa Sașilor.

Soarele îi dădea o bucurie febrilă, exuberantă, plină de gesturi. Umbla tot timpul cu o cămașă de vară fără mâneci, cu gâtul liber, cu capul gol și alerga prin zăpadă cu brațele deschise, cu fruntea în soare. Faffner, mai bătrân, mai sceptic, venea pe urmele lui fără grabă.

— Nu vrei să te trezești din somn? îl întreba Gunther trăgându-l de urechi. Nu vezi că a venit primăvara?

Câinele ridica un moment capul, făcând ochii mici în lumina de amiază, și pe urmă, cu vechea lui lene de animal adormit, se întorcea la somnul lui de iarnă.

— Faffner e mai cuminte decât noi, spunea Nora. El știe că nu trebuie să credem prea mult în primăvara asta.

O îngrijora puțin exagerata bucurie a lui Gunther.

Băiatul se simțea ieșit din iarnă. Era în bucuria lui un fel de satisfacție victorioasă, ca și cum ținta pe care și-o propusese – să ajungă în martie și să poată înfrunta familia Grodeck – ar fi fost atinsă, iar efortul lui de a trăi până atunci, împlinit.

Nora ar fi vrut să tempereze această prea mare fericire.

Între Paul și Gunther, pe care soarele îi făcea să delireze, ea singură încerca să rămână calmă. Nu avea încredere în fericirile mari, orbitoare, miraculoase. Credea mai mult în lucrurile potolite, durabile și așezate.

— Nu-i așa, Faffner?

Simțea în Faffner un aliat, un prieten, un înțelept.

Erau la amiază două sau trei ore, când soarele devenea dogoritor. Paul nu mai voia să intre în casă. Se culca afară pe treptele cabanei și rămânea acolo cu ochii închiși, cu brațele desfăcute. Sub pleoape străbătea o lumină roșie, caldă, care îi amintea ceasurile de plajă de la Balcic. Avea senzația că e gol în soare, își auzea tâmplele zvâcnind, și urechile îi erau asurzite de un tumult confuz de ghioc. Uita unde se află și de când i se părea că este în această toropeală luminoasă de totdeauna și pentru totdeauna. Nu avea amintiri, nu avea gânduri. Nicio imagine nu trecea prin ochii lui închiși, nici propria lui imagine, își simțea doar brațele calde, obrajii arși de soare și i se părea că lumina trece prin el, prin pori, prin vine de sânge, până în artere, până la inimă.

Nora venea lângă el să-l trezească, fără să-l cheme. O auzea parcă venind, îi simțea parcă mâinile ușoare pe frunte, pe păr, dar toate aceste vagi senzații rămâneau cu totul în afară de cercul lui de lumină.

Serile aveau o aromă de rășină, de coajă de copac, de frunze tinere. Brazii deveneau sub lună albaștri, străvezii. Culorile tari ale zilei – petele mari de violet, de alb, de roșu – se stingeau după o ultimă aprindere intensă, în momentul apusului.

Pe fundalul alb al Bucegilor înzăpeziți, luna în primele minute era neverosimil de galbenă, un galben cald, puternic, care nu părea să facă parte din acel peisaj de iarnă și de seară. Mai târziu, când își recăpăta lumina ei spectrală, toate văile erau albastre ca niște lacuri limpezi, încremenite sub lună.

Nora și Paul așteptau apusul de soare sus, în vârful Postăvarului, și rămâneau acolo târziu, până ce noaptea era deplină. Se vedeau aprinzându-se lumini rare, pe valea Timișului; se vedeau, ca niște puncte de foc. Farurile mașinilor alergând pe șoseaua Brașovului; se vedea mai departe, ca o brățară cu pietre sclipitoare, Râșnovul.

Pădurile foșneau fără vânt, fără clătinare, cu un freamăt de viață tânără sub zăpadă. Pietrele aveau un miros bun de pământ nou.

Plecau de acolo târziu, amețiți, clătinându-se pe schiuri. Nu se îndurau să se întoarcă la cabană. Nu se puteau despărți de aceste seri înfiorate, de această vaporoasă lumină. Treceau ore întregi fără să-și vorbească. Numai uneori, când se opreau la câte o răspântie, se căutau unul pe celălalt, întrebându-se din ochi încotro s-o pornească mai departe – spre Ruia? spre Crucur? — și atunci, în lumina palidă a nopții, se priveau cu o neînțeleasă uimire, ca și cum s-ar fi întâlnit în vis.

XIX

VISCOLUL IZBUCNI DIN NOU ÎN ajun de Bobotează. Vremea se schimbă pe neașteptate, și în mai puțin de o oră Postăvarul reintră în iarnă. Brașovul se mai văzu o dată sclipind cu luminile lui de seară, și pe urmă dispăru în ceață.

— De acu nu-l mai vedem până la primăvară, spuse Hagen închizând obloanele.

Ultima noapte pe care Nora și Paul o mai aveau de petrecut pe munte semăna foarte bine cu noaptea sosirii lor la cabană. Vântul arunca valuri de zăpadă în ferestre. Faffner lătra spre pădurea împietrită de ger.

Lângă focul din cămin, Nora recita cuvintele care o întâmpinaseră în prima seară:

“Mancher auf der Wanderschaft

Kommt ans Tor auf dunklen Phaden…”

Gunther nu o lăsă să termine.

— Nu, nu. Acum e târziu. Acum nu mai vine nimeni.

Întoarcerea iernii, după câteva zile de soare, îl găsea pe Gunther nepregătit, fără apărare, fără rezistență. Scurta primăvară îi dăduse o însuflețire nervoasă, care acum îl lăsa dezarmat. Asista în tăcere la pregătirile de plecare ale Norei și ale lui Paul, care își strângeau lucrurile în rucsacuri pentru a doua zi dimineață. Obrajii îi erau arși de soare, dar fruntea redevenea palidă. Cearcăne adânci de oboseală și de febră îi făceau și mai albaștri ochii lui clari.

— Trebuie neapărat să plecați?

Punea întrebarea cu nepăsare, încercând să ascundă suferința de a-i vedea plecând.

— Trebuie neapărat?

— Poate că n-ar trebui, spuse Paul, pe care întrebarea lui Gunther îl făcea gânditor. Poate că n-ar trebui. Dacă am avea mai mult curaj decât avem… Dacă am înțelege că nimic nu ne cheamă înapoi… Dacă ne-am hotărî să rămânem pentru totdeauna aici…

Nora continua să pună ordine în lucrurile ei și să le așeze în rucsac. Gândul copilăros de a rămâne la cabană îi trecuse și ei o secundă prin minte, dar îl alungase cu un gest hotărât. “Trebuie să fie cineva, în casa asta, care să nu viseze.”

— Voi uitați că eu sunt profesoară. Uitați că vacanța mea se termină. În ziua de 8 ianuarie, la 8 dimineața, trebuie să fiu în clasă.

Spunea într-adins lucruri indiferente, reci, puțin aspre, ca să prevină lacrimile.

Până la Ruia îi însoțise Hagen. Câtăva vreme se ținuse și Faffner după ei, dar zăpada era prea mare pentru el și, înainte de a ajunge la S.K.V., câinele se opri.

— Hai, du-te acasă, Faffner. Și lasă ochii ăștia triști. Nu ți-e rușine? Ești om bătrân.

Câinele rămase nemișcat, cu o privire uimită, care nu înțelegea prea bine ce se întâmplă.

Hagen tăcuse tot timpul. Venea pe schiuri în urma lor, cu pelerina lui cenușie desfăcută în vânt.

De la Ruia îi lăsă să plece singuri mai departe.

— V-aș conduce până la Brașov, dar nu vreau să-l las pe băiat singur.

În ultimul moment, scoase din buzunar un obiect mic de metal, pe care îl dădu Norei cu un gest brusc nepregătit.

— Te rog să păstrezi asta, în amintirea lui Gunther.

Era un medalion cu un portret al tinerei doamne Grodeck, portret mic, rotund, care semăna cu cel de la cabană, deși părea să fie mult mai vechi decât el.

Nora nu știu cum să-i răspundă. Fusese până și în gestul cu care îi întinsese acel neașteptat dar ceva aspru, care respingea dinainte orice cuvânt de prietenie.

— Pe Gunther n-am să-l uit niciodată. Și nici pe dumneata, Hagen.

Ochii lui albaștri erau reci, duri, fără zâmbet și fără tristețe. Nora așteptă să citească în ei un semn de înțelegere, dar nimic nu se lumină pe fața lui întunecată.

— Mergeți cu bine, zise Hagen.

Cunoșteau drumurile și nu mai aveau nevoie să se oprească la răscruci, ca să caute semnele indicatoare. Pârtia până la Crucur era fără accidente de teren. Cursa era înșelător de simplă și părea în primele momente că nu cere niciun efort. Paul se lăsa în voia schiurilor, care își accelerau singure viteza. Nici nu încerca să frâneze. Numai la viraje deschidea foarte slab plugul, care se închidea pe urmă, în secunda următoare, de la sine, cu un derapaj scurt, din care schiurile ieșeau mai ușoare, mai repezi.

Rucsacul la început atârna greu pe spate, dar după câtva timp își pierdu cu totul greutatea, ca și cum, în plină viteză, cineva i l-ar fi luat de pe umeri. Nu-și simțea decât obrajii aprinși de ger. Bătea un vânt aspru, care ridica vârtejuri de zăpadă și i le arunca în față. Câteva secunde nu mai vedea nimic înaintea ochilor, dar schiurile alergau mai departe, libere.

Ajunseră la Crucur fără să-și dea seama când și cum. Drumul prima oară fusese mult mai lung și mai lin.

“Poate ne-am înșelat. Poate am greșit direcția.”

Recunoșteau totuși poiana și recunoșteau mai ales acea colibă de pădurar, la care se opriseră și prima dată. O găseau la fel de părăsită, cu ușa deschisă și cu aceiași cărbuni stinși în vatră… Urme recente de schiuri treceau prin fața colibei și erau singurul semn de viață în toată poiana bătută de viscol.

Porniră mai departe pe acele urme, care se pierdeau printre brazi. Dreptunghiurile albe și galbene abia se mai vedeau pe copaci, acoperite de zăpadă. Drumul prin pădure era plin de obstacole, iar pârtia își schimba de nenumărate ori planul de înclinare. Toată cursa era făcută din schimbări subite de viteză. Zăpada era când foarte înghețată, când inexplicabil de afânată și la fiecare moment schiurile erau smulse și aruncate în lături. Nora, care alerga înainte, anunța cu glas tare obstacolele și dădea comenzi de viraj și de frână, pe care Paul le executa reflex. Uneori gestul de apărare venea cu o secundă prea târziu, și atunci schiurile săreau de pe linia lor, aruncându-l la pământ. Se ridica de jos, orbit de zăpadă, dar fără să simtă loviturile. Toată atenția lui era fixată așa de intens înainte, spre un punct mișcător, după care schiurile alergau fără să-l ajungă, încât nici nu-și dădea seama de căderi și opriri, îi era cu neputință să-și păstreze schiurile multă vreme în plug. După câteva clipe de încordare, un derapaj scurt, ca o zvâcnitură, i le rupea din frână și i le avânta eliberate înainte. Avea atunci o fulgerătoare pierdere de cunoștință, după care se trezea din nou pe schiuri, în plină viteză, plutind ca între două vise.

Intrară în Brașov înainte de amiază, ca într-un adăpost. Pe străzi viscolul era mai puțin aprig. Vânturile păreau că se opresc la marginea orașului.

Erau în întregime albi. Aveau zăpadă pe sprâncene, pe tâmple și pe frunte. Până și ochii își pierdeau culoarea, sub genele albite.

— Am mers foarte bine, spuse Nora. Două ore și opt minute.

— Numai atât? se miră Paul, fără să înțeleagă de ce.

“Două ore și opt minute” i se părea în același timp și foarte mult, și foarte puțin. Avea într-un fel impresia că au plecat de la cabană nu de câteva ore, ci de câteva zile și că muntele cu oamenii rămași acolo era foarte departe în urma lor. Dar avea de asemeni senzația că întreaga cursă nu durase decât un minut, că totul se petrecuse năucitor de repede și că toată călătoria nu fusese decât o singură, vertiginoasă cădere.

Schiul suspenda pentru el măsura timpului.

XX

BRAȘOVUL ERA, ÎN ACEASTĂ ultimă zi de vacanță, la fel de vioi și de populat ca în primele zile. Străzile pline de schiori păreau niște imense peroane, pe care o mulțime grăbită, agitată și volubilă aștepta sosirea și plecarea trenurilor.

Birourile de voiaj din centru erau luate cu asalt de oameni grăbiți să-și vizeze biletele, să cumpere tichete sau să ceară informații. Lumea care coborâse de la cabanele din împrejurimi sau venise de mai departe, din Făgăraș, din Bihor, după o vacanță de schi, se aduna încă o dată la Brașov, unde se întâlneau atâtea drumuri. Erau figuri arse de soare, care își surâdeau pe stradă, ca și cum s-ar fi recunoscut.

— E posibil, Nora, ca toți oamenii ăștia să se întoarcă la viața lor dinainte? E posibil oare, după ce au fost în munți, să mai creadă în lucrurile pe care le-au lăsat jos? de care s-au despărțit? pe care au vrut să le uite?

— Cine a fost în munți e un om liber, răspunse Nora.

“Un om liber. Un om liber” Paul repeta cuvintele ei. I se părea că e foarte tânăr, că vine dintr-o lungă vacanță cu soare, că toate drumurile sunt deschise înaintea lui.

Trenurile veneau din Ardeal ca dintr-o regiune polară, înghețate, cu mari întârzieri, pline de zăpadă, cu locomotivele albe ca niște imense pluguri spărgătoare de gheață.

— Se formează un tren de schiori diseară. E mai bine să-l așteptați. N-o să găsiți locuri în vagoanele obișnuite.

Le mai rămâneau câteva ore de stat la Brașov și aveau de gând să le petreacă pe străzi, mai ales prin cartierele mărginașe, unde orașul își păstra încă aerul lui de cetate veche, dar, înainte de a porni din nou la drum, intrară la Coroana, ca să-și lase schiurile acolo și să se odihnească. Era în cafenea o adunare pestriță de haine orășenești și haine de schi, fețe posomorite de citadini și figuri deschise de oameni tineri, coborâți din pădure.

Găsiră cu greu o masă liberă, într-un colț unde părea că se refugiaseră numai localnici, cufundați în citirea ziarelor de după masă și supărați de năvala de tinerețe care le tulbura liniștea localului și obișnuințele de fiecare zi. Toți erau serioși, tăcuți, greoi și toți parcă aveau fruntea puțin teșită a bătrânului Grodeck, frunte rezistentă, închisă. Citeau ziare nemțești și maghiare din Brașov și le citeau cu un fel de atenție îngrijorată, uniformă.

Paul surprinse în treacăt un titlu tipărit cu litere groase pe prima pagină: Létrejött Rómában a megegyezés 25

Nu știa ce însemnau acele cuvinte, și deodată îi trecu prin minte că poate în cele două săptămâni trăite pe munte se întâmplaseră în lume lucruri extraordinare și că acel titlu tipărit cu litere groase anunța poate un eveniment capital, care schimbă destinul omenirii.

— Mă duc să cumpăr ziare, îi spuse Norei și se ridică de la masă cu oarecare neliniște.

Era aproape de ușă, gata să iasă în stradă, când se auzi strigat. Întoarse capul și se uită cu mirare la mesele din apropiere, dar nu recunoscu pe nimeni. Pe urmă abia băgă de seamă că cineva îi face semn de mai departe, de lângă fereastră.

— Tu ești, Ann?

Era singură la masă și avea în fața ei câteva reviste și ziare, pe care le citise probabil până atunci.

— Îmi dai voie? spuse Paul, răsfoindu-le în grabă. Căuta mai ales titlurile și telegramele de la ultima oră. Rămăsese în picioare în fața lui Ann, puțin aplecat deasupra mesei, și în câteva clipe parcurse cu ochii tot acel vraf de ziare.

— Cauți ceva? întrebă ea.

— Nu. Nimic precis. Voiam să știu dacă s-a întâmplat ceva în lume. Dar văd că nu s-a întâmplat nimic. Intr-adevăr nimic…

Abia atunci ridică privirea spre Ann. Era cu capul gol, purta la gât o eșarfă albastră, înnodată ca o cravată.

— De unde vii, Paul? Ești de mult aici? Pleci la București? Mi-a spus cineva că te-a văzut în ajunul Crăciunului, dar nu-mi venea să cred. Eu am fost tot timpul la Brașov. Mai rămân. Nu știu cât mai rămân. Am venit să lucrez. Nu vrei să stai? De când nu ne-am văzut? Unde ai dispărut?

Vorbea, ca de obicei, cu o mulțime de întrebări scurte, pe care le arunca neglijentă, fără să aștepte răspuns. Paul era mereu în picioare în fața ei și o privea cum râde, cum gesticulează, cum vorbește.

“Ce ochi mici are! E cu putință să aibă ochi atât de mici?”

Ea se opri deodată din vorbă și deveni neașteptat de atentă.

— Ce e cu tine, Paul? De ce taci? De ce mă privești? S-a întâmplat ceva cu tine. Ești foarte schimbat. Nu știu cum, dar foarte schimbat. Poate pentru că ești așa de negru. Poate pentru că porți hainele astea…

— Da, Ann. Poate.

Plecă de acolo fără să-i pună nicio întrebare. Ar fi vrut să găsească un cuvânt prietenos pentru ea, dar nu avea nimic.

— Ai o eșarfă frumoasă, îi spuse la despărțire. Nora îl aștepta la masa lor din colț, gata de plecare.

— Cine e fata blondă, care te-a oprit? întrebă ea fără mare curiozitate.

Paul se gândi o clipă, și pe urmă răspunse scurt:

— O fată din București. O pictoriță.

Avea impresia că mai mult nu are ce să spună despre Ann.

Trenul pleca de la Brașov cu vagoanele pline, dar în fiecare gară, la Dârste, la Timișul-de-Jos, la Timișul-de-Sus, așteptau alte grupuri de schiori.

Toată lumea vorbea despre zăpadă și despre timp. Cei care coborau de pe Piatra Mare se plângeau de prea multă ceață și de îngheț. Fete și băieți venind din Bihor povesteau ca la Stâna de Vale avuseseră tot timpul soare.

Toți sunt nespus de tineri, și Paul se simte, între ei, de vârsta lor. “S-a întâmplat ceva cu tine”, spunea Ann. Da, s-a întâmplat. Se privește în fereastra vagonului ca într-o oglindă, și aproape că nu se recunoaște. Fața îi e brăzdată de zgârieturi, pe frunte și la ochiul drept păstrează încă urme din teribila lui cădere de la Turing-Club, buza de jos e încă puțin ruptă, dar peste toate acestea a trecut soarele și le-a cicatrizat. Nimeni în vagon nu e mai negru decât el, nimeni nu e mai ars de soare. “Parcă am umblat numai pe creste, numai în lumină.”

Simte un fel de exaltare copilăroasă. Nu știe exact ce ar voi să facă. Sunt în el puteri pe care nu le cunoaște, sunt elanuri care se deșteaptă dintr-un somn lung.

— Nora, tu crezi că schiul poate să salveze un om? Poate să schimbe o viață?

— Dragă Paul, cred că viața noastră e plină de obiceiuri proaste, de manii și de idei fixe. Schiul ne scoate din ele. Pe urmă, totul este să nu ne lăsăm învinși din nou.

— Nu, Nora. Niciodată.

Jura cu prea multă aprindere, cu un accent de îndârjire exagerată.

Se corectă singur, repetând în gând aceleași cuvinte, mai calm, mai decis: niciodată, niciodată.

________

1. Vizat cu nr. 1464 la Legația Belgiei din București, pentru a i se permite titularului... (fr.)
2. Hergenrath, 23 iulie 1934. Controlul călătorilor (fr.)
3. Într-o ascensiune anevoioasă nimic n-ar putea înlocui folosirea pieilor de focă. Aparenta incomoditate a procedeului este din plin compensată de siguranța și stabilitatea dobândite (fr.)
4. Probabil că ați rătăcit drumul. încotro mergeți? De unde veniți? (germ.).
5. O! Nu! Este numai săsește. Noi amândoi vorbim totdeauna săsește (germ.)
6. Amurgul zeilor, operă a lui Richard Wagner (1813 - 1883)

7. Mulți în drumeție ajung
   Poarta pe întunecatele cărări...

8. „Călătorule intră tăcut;
   Durerea-mpietri acest prag
   Aici, strălucind în lumina curată,
   Stau pâinea și vinul pe masă” (germ.)

   Georg Trekl (1887 - 1914), cunoscut poet expresionist