Acrostih

 

Eram pribeag pe-o lume obscură și pustie.
Plângeam când tu, cerească și vecinică făclie,
Lucind în a mea cale, opritu-m-ai din mers
Și ochii-mi, ca o mamă, de lacrime i-ai șters.
Eram străin, și ție ți-a fost milă de mine.
De unde vii și unde te duci? m-ai întrebat.
Nu știu. Steaua desprinsă din boltele senine
Mai știe ea sărmana ce drum a apucat?
Atunci mi-ai zis: Iubește, străin nu vei mai fi.
Ferice sunt de-atuncea. În veci te voi iubi.