Adevărul (Bariț)

Adevărul. Scris pentru cei ne-împietriți și iubitori a cugeta și a judeca, iar' nu pentru cei învechiți în apucăturile sale. de George Bariț

"Foaia pentru minte, inimă și literatură", I, nr. 19 din 5 noiembrie și nr. 20 din 12 noiembrie 1838.

Adevărul și dreptatea sînt vecinicii acei stîlpi, pe care stă și să odihnește toată lumea cea morală, cea sufletească; și noi înzadar vom tot zice: Tatăl nostru... vie Împărăția ta, de cumva acești stîlpi de temelie s'au scuturat și au slăbit. Fără de cunoașterea și împlinirea adevărului ne lipsește toată lumina, care este să ne lumineze întru călătoria vieții noastre. Oh vai, dar' cîți sînt din toată omenirea carii cunosc adevărul! Aceasta nise va arăta prin cele care urmează.

Nu este cu putință să fie fost într'adins, ce au scris odinioară marele Frideric Craiul Borusii: „Oamenii nu sînt zidiți pentru adevăr. Eu privesc la dînșii ca la o turmă de cerbi în grădina unui domn mare, care nu să cuprind cu nimic altă, de cît cu îmulțirea și umplerea ciurzii lor.” Se pare că aceasta n'au fost decît o satiră amară, cu care încoronatul Filosof au vrut să nemerească pe o plasă de oameni aleasă. Nimini nu știea mai bine decît dînsul, cumcă adevărul este moșia și averea tuturor oamenilor, dacă s'ar folosi cu ea. Oh nenorociți toți aceia, pe carii soarele adevărului nui încălzește și nui luminează! Trista lor soarte este să rătăcească întru întunerec, fiind lipsiți de dulcea bucurie ce o simte numai acela care au cunoscut adevărul lămurit. Unde are sălașul său rătăcirea și oarbele prejudecăți, acolo nici o fericire statornică nu este. Ursita a toată ființa cu minte înțelegătoare dăruită este să cunoască adevărul; aceasta este calea cea mai sigură cătră vîrtute: singurul temeiu neclătit pe care trebue să așezăm noi mulțumirea și odihna noastră cea din lăuntru.

Așa dar' adevărul e vrednic ca să'l căutăm, necruțînd nici vreme nici osteneală pentru aflarea lui. Care face aceasta, acela lucră ca un înțelept, ca un om care își cunoaște vrednicia împlinind bucuros datoria sa. Dar' la aceasta trebuiește bărbăție multă și o sîrguință statornică, care la cei mai mulți lipsește. O parte din oameni are minte mai slăbă, decît să'i ajungă spre acunoaște adevărul în sine, alții n'au curajul de a'l mărturisi, și cei mai mulți n'au nici minte nici curaj, ci rătăcesc, tăgăduesc, pipăiesc ca orbii sau să dau odihnii în toată viața lor pănă la mormînt. Pe care nu lau precuprins apucăturile vechi și vrea din inimă să'și lățască cunoștințele sale, adecă să cunoască adevărul: acela trebue să păzască cu o statornicie de fer rîndul bun, simtimenturile curate, religia și toate ce sînt nedespărțit împreunate cu sfînta moralitate, însă aceasta poftește bărbăție și osteneală.

Ori cît de nemăsurată e sfera adevărului, totuși nici un adevăr nou nu este. Adevărul e vecinic ca și Dumnezeu însuș. Adevărul nu să află ci se descopere; și cine au descoperit un adevăr, acela au făcut mai mult decît că ar fi întemeiat o împărăție pămîntească cît de mare, căci aceasta astăzi mîne își ia capetul său, iar' adevărul rămîne în veacul veacului.

Precum știm prețui lumina mai bine privind la umbră, așa și adevărul alăturînd lîngă dînsul rătăcirea.

Adeseori trebuiește mult mai mare bărbăție și hotărîre de sine, a spune adevărul, decît a'l cerceta, din pricină că la prea mulți le este prea neplăcut să'l auză, nefiindule dedate urechile și cu atîta mai puțin inima lor ca să străbată în trînsa. Cu mulți pățim ca sfîntul Pavel apostolul cu Felics, căruia după ce s'ar fi încumătat ai spune adevărul în față, își auzi cuvintele aceste: eu te voiu chema iară, cînd voiu avea vreme mai întocmită spre aceasta. Adevărul nu este clevetire și cui spunem adevărul, pe acela nu'l urîm; dar cui ne lingușim și îi mințim, pe acela îl urîm și'l urgisim. Oh, dar cît de puțini și însuș din cei carii să țin cultivați sînt însuflețiți de aceasta! — Ei nu aud bucuroși aceea ce rănește iubirea de sine, ei se supără cînd aud spuindulisă cu cruțare ori cît de delicată, cumcă părerile ce leau avut pănă acum sînt greșite; cînd te atingi de vreo prejudecată oarbă alor, lisă pare că vreai să le scoți ochii; dacă voești săi înveți la ceva mai bine, ei să simt cu totul vătămați; ei te iau la prigonire, căci ai fost așa de slobod a vesti un adevăr care dînșii sau nu'l pot cuprinde ne fiind aleși, sau să împotivește cu egoisticele lor interesuri, și tu sărmane plătești pentru îndrăsneala ta cu fericirea vieții tale sau însuș cu viața. Aceasta putea să fie pricina, de au zis Dom. Fontenelle, cumcă, de ar avea el mînile pline de adevăruri, ar sta la îndoială să le deschiză. Fără îndoială, descoperirea adevărului are primejdii mari cu sine împreunate. Apa și focul sînt elementuri fără de care nu putem să fim, dar ele strică și prăpădesc întrebuințindule la loc și la vreme necuviincoasă. Tocma așa este și cu lumina adevărului; cine umblă cu aceasta fără socoteală, poate să ajungă la soartea lui Faeton, care purtă carul soarelui spre prăpastia sa și a lumii.

Foarte multe relații de ale soțietății omenești au zăstămul său pe rătăcire, o mulțime de oameni își află hrana vieței sale întru rătăcirea altora. Popii idolilor spre pildă, nu s'ar fi făcut nici odată vrășmași așa neîmpăcați a creștinătății; de n'ar fi pricinuit propoveduirea ei, ca să să împuțineze jărfele cele grase, taurii și berbecii, vinul și ospețele bogate, aurul și mulțimea celorlalte daruri, care le punea norodul în mînile lor și fără care ei nu putea să trăiască cu familiile lor așa de împărătește ca mai nainte. Deschidem istoria lui Isus și vom vedea. El au venit în lume să propoveduiască religia cea mai sfîntă decît toate, religia iubirei, prin care nemărginitul acel hotar de deosibire între oameni și oameni, sau cum le zicem între slobozi și robi era să să stîngă cu totul, prin care apropiinduse oamenii unul de altul, să vază că toți avem slăbiciuni și nu este pricină să ne sumețim unii mai pre sus de alții. Aceasta nu plăcea fățarnicilor Farisei celor cu veștminte largi, nici popilor celor vicleni și lacomi, trufași și pismătareți, orbi și orbitori de omenire, mormintelor acelor pline de putoare și vermi cum îi numește însuș Mîntuitoriul, nu le plăcea să li să vădească fățăria lor, cu care știea să'ș acopere cele mai spurcate interesuri ale sale, dărăpănătoare de societatea omenească. Oh ce faptă nobilă aceea a lui Isus, cumcă el s'au asemănat cu lucrătoriul de vie și cu plugariul petrecînd cu vameșii și cu păcătoșii: aceasta înstreină decătră dînsul pe coconii Farisei; de ar fi trăit Isus cu această castă privilegiată: negreșit că atunci perdea încredințarea mulțimei. Isus făcu pe norod cunoscut mai de aproape cu înnaltele adevăruri fundamentale, despre un Dumnezeu tatăl atot țiitoriul, iar nu despre un Dumnezeu mănios și poftitoriu de isbîndă, cu care spăria popii și fariseii pe ticăloșii muritori; și iarăș, despre o pronie (provedință) atot cuprinzătoare — despre o viață vecinică după moarte ca un isvor de mîngăere pentru tot sufletul: aceste învăța Isus; ci tocma aceste întărîtară asupra lui pe toți aceia, carii îmvăța pănă atunci pe oameni cumcă, de șar tot înfrînge cineva inima înaintea Ziditoriului său, pănă nu va da pomene și jărfe bogate, pănă nu va posti posturile, la care Isus nu vrea să îndratoreze pe ucenicii săi, oamenii nu pot afla mîntuință. Vai de oameni! Ei cunoștea pe acele vremi, ca și astăzi unele plase de oameni, numai religia seacă fără moral, iar' cei carii umbla filosofînd credea moralul fără religie; Isus le împreună pe amîndouă: el învăță că vîrutea adecă faptele cele bune sînt singurul semn, care mărturisește despre o inimă jărfită lui Dumnezeu; el îndemna pe oameni la dreptate asupra apăsaților, compătimire asupra nenorociților, fie Israiltean fie Samarinean; sau, cum am vorbi astăzi, fie creștin fie mohamedan, fie ovreu, cruțare spre cei greșiți; el au propoveduit că oamenii înaintea lui Dunmnezeu toți sînt de o potrivă; fără deosibire în privirea la stare, avere, deregătorie și alte privilegiuri pămîntești, cel mai bun este cel mai iubit lui Dumnezeu, și înaintea lui fieș-cine are atîta preț pe cît e de vrednică inima lui. Ce au fost urmarea acestora? Vrășmașii lui Isus știură să aducă pe norod la prepusuri grozave împrotiva lui, ca și cum ar vrea răul tuturor, așa cu mărturii mincinoase și prin judecători nedrepți știură să mijlocească sentenția morții împotriva sfinții sale.

Asemenea soarte au nemerit și pe alți mulți iubitori de adevăr înaintea lui Isus și după aceea; căci:

Wer darf das Kind beim rechten Namen nennen?
Die Wenigen, die was davon erkannt,
Die töricht g'nug ihr volles Herz nicht wahrten,
Dem Pöbel ihr Gefühl, ihr Schauen offenbarten,
Hat man von je gekreuzigt und verbrannt.

—Göthe.

Toți aceia, carii s'au aflat pe sine destul de tari a să face jărfa adevărului, era încredințați deplin cumcă, Dumnezeu au zidit pe om privind cătră ceriu. Os homini sublime dedit coelumque tueri, ca să fie drept și adevărat și ca să cunoască, cumcă a pătimi sau a muri pentru adevăr însemnează a muri pentru lume. În toate vremile s'au dovedit puterea adevărului prin aceea, că mărturisitorii lui fuseră însuflețiți cu o bărbăție înaltă, care dă față cu ori ce îngroziri ale morții, lumina de dînșii lățită străbătea cu o iuțală minunată biruind pretutindeni împărăția întunerecului. De atot puternicia adevărului tremura și cei mai trufași și însetați de sînge tigrii la acăror poruncă sîngele nevinovaților curgea în rîuri; dar ei fuseră mai pe urmă siliți să pue jos încruntateleși arme, rușinați de neisbutirea sa. Nu este nici un adevăr mai sontic, care să nu'l fie iscălit mii de oameni cu sîngele său. Calea care oau luat duhul lumii în veacurile noastre, este pardosită cu oasele mai multor milioane și adăpată cu sîngele lor. Arunce ori cine o privire cît de repede peste istoria neamului omenesc, mai ales ce să ține de religie, și să va încredința de plin. Dar biruința și triumful adevărului ne este chezășuită noă prin însuș planul proniei cerești, și Împărăția lui are să să lățească fără de mărgini.

Pe cît sînt aceste de adevărate, pe atîta este de netăgăduit, cumcă iubirea de adevărul curat, statornic, nepărtinitoriu încă pănă astăzi este o arătare, un fenomen rar între oameni și între creștini. Sînt oameni, carii caută toate mijloacele spre apăsarea adevărului; sînt alții, carii într'adins și cu scopul cel mai apus și spurcat, tăgăduesc, strică, acopere, adevărul: sînt sclavi cu inimă de pisică, niște năimiți ticăloși, fățarnici scîrboși, carii de frica oamenilor, din pofta de cîștig, luptîndusă cu convingerea sa cea dinlăuntru, lucră împotriva adevărului; cei mai mulți sînt leneși, răci, fără rîvnă la toată cercetarea adevărului, carii cît văd cumcă prejudecățile întrînșii rădăcinate află împotrivire din partea adevărului, îndată să și întărîtă. De aici e la mulți boldul acela pipăit cu mîna, de a ști să seamene prepusuri asupra tuturor adevărurilor: sînt oameni, carii numai pentru deșărtăciune și desfătări, numai pentru trebile trupești sînt îngrijați, de toate celelalte nu le pasă nimic: sînt oameni cu știință superficială, adecă carii toate lucrurile leau învățat numai pe deasupra (scioli pedantes) carii nici un lucru nu'l cunosc cu temeiu, și totuș pre lîngă preasărăcuța lor învățătură, își închipuesc în creerii săi înțelepciunea geniilor și a talentelor neobosite, să țin destoinici a face și a isprăvi toate, ada sfaturi la toată lumea; sînt oameni, carii neavînd altcevaș în capul său decît o sumeție deșartă și o poftă de a trece de duhuri mari înaintea norodului, după ce învață pe dinafară cîteva sentenții, locuri, paragrafuri sau capete din vreo carte, poate doară chiar din sfînta scriptură, fără să înțăleagă ceva din acele, apoi cu mijloace de aceste vor să facă pe toată lumea ca să crează cuvîntului lor numindui Rabbi, învățători și dascăli. Unii ca aceștia știu să lege ochii la gloate de oameni; sînt iară alții, căror toată cercetarea adevărului le este spre greutate; sînt oameni orbiți de duhul sectelor religioase, oameni — ferește Doamne! — cu atîta mai primejdioși, cu cît le este fantazia mai aprinsă, creerii mai înferbintați, inima mai goală, duhul mai sarbed, cu un cuvînt: oameni, pe carii îi prind și îi țin cele mai rele friguri duhovnicești; aceștia ticăloșii, fără să știe pentru ce, urgisesc tot și pe toți carii sînt de alte păreri religioase, crezînd că toată lumea este „în rătăcire”, afară de dînsul și de cei într'o părere cu el; ar vrea să întrupeze pe tot neamul omenesc în religia sau secta în care se află el; tuturor carii nu cred ca dînsul, le gătește mai înainte vreme cvartiruri pentru ceealaltă lume. Asemenea fanatici, netoleranți, carii nu vor să știe, cumcă în lumea aceasta atîtea religii sînt cîte și inimi omenești, cumcă înaintea lui Dumnezeu nu să caută, de să va închina cineva un muntele cesta ori celalalt numai inima să fie curată, asemenea neghiobi zic, să află mai în toate plasele și preste tot pămîntul, și carii îi ascultă, sînt tot așa fanatici ca și dînșii. Ce să mai zicem? Sînt oameni carii temînduse cumcă adevărul nici odată nu va fi iubit de toți, ei încă să dau după moda veacului său, își bat joc de toate cele mai sfinte lucruri, numai ca să nu fie judecați de fiii veacului; sînt iarăș din potrivă oameni bigoți cu totul, cărora de le vei arăta adevărul ca să'l poată chiar pipăi, ei nu să pleacă ca să'l îmbrățișeze, ci să țin orbește de ce au apucat, de arști că tocma de acolo leva urma stricarea lor; sînt oameni, căror tot atîta le pasă, fie adevărul cunoscut sau necunoscut, fie iubit sau urgisit, fie lățit sau apăsat, și pentru aceea astfeliu de muritori fără de nici un caracter, încă nu mult se sfiesc ași bate joc de cele mai frumoase și mîntuitoare de omenire adevăruri.

Din toate aceste să cunoaște, cumcă simțirile noastre sînt vrăjmașul cel mai mare al adevărului. Care vrea să ne înșale, deșteaptă întru noi plăcerile, și cu aceasta își ajunge scopul, ca să ne tragă la rătăcire. Simțirile domnesc pe fieștecare om deosebi în deosebite chipuri. Pe unul îl împedecă întru înțelegerea și cercetarea adevărului duhul său cel trîndav, pe altul simtimentul său cel viu și nestatornic. Pe acesta îl tîmpește apusa poftă de cîștiguri și averi, pe cela desfătările dobitocești, spre a nu putea cuprinde scumpele descoperiri ale adevărului. Colo nu vor să să înțeleagă oamenii din pricina necioplitei lor cruzimi, aici din cultură scîlciată. La cela împedecă sărăcia toată înălțarea duhului său; acesta din pricina traiului bogat și desmierdat nu poate să'și vie în minți. La unii s'au escat răceala asupra adevărului din niște fărădelegi cei stăpînea mai dinnainte; și iarăș la alții este urmarea unor întipăriri grozave timpuriu în creri învăscute. Niște părinți afurisiți, fără de nici o frică dumnezeiască, iau lăsat pe ei să crească ca sălbaticii fără nici o propcopsință; așa simtimentele lor cele bune fuseră la început îndată ‚nădușite cu totul; lingușitorii iau nebunit pe dînșii; un dascal sau un popă cu purtarea scîlciată, nelegiuită, au vărsat venin în inimile lor, arătîndule pilde dărăpănătoare de toată moralitatea în cuvinte și în fapte; temerea de cei, carii dau tonuri în adunări, iau înduplecat să facă mai curund acele ce sînt plăcute fiilor veacului, decît care le voește Dumnezeu. Astfeliu de conversații otrăvicioase îi legănară, adormiră, amețiră pentru toată viața lor.

Pe lîngă toată osteneala ce o pune cineva spre a lăți împărăția adevărului, și a apăra pe sine și pe alții de rătăcire, de prejudecăți și de păreri oarbe, totuși nicio dată nu va putea ajunge la scopul dorit. Pînă cînd rămîne omul strîmtorat între păreții simțirilor, adecă pănă cînd rămîne omul om, pănă atunci cercetarea adevărului poate să facă mult, dar' nu toate. A greși este slăbiciune omenească; numai cel Atotînțelept nu greșește. Greșala este o judecată rătăcită, care o ținem de adevărată; și ca să greșim e pricină părerea. Cît de ușor este a lua părerea în loc de adevăr! Spre pildă, cine va îndrăsni o împuta unui țăran simplu, dacă acesta nu crede, cumcă soarele stă și pămîntul să rotește pe lîngă el, cumcă soarele nu răsare nici nu apune, ci pămîntul să întoarce acum cu o parte acum cu ceealaltă cătră el? Țăranului această părere isă pare adevărată și sfîntă, așa și altele multe. — Așa multe pricini de din afară dau cugetelor, judecății și credinței oamenilor un îndreptariu pentru care ei nu sînt de vină, spre p. creșterea, procopsirea, traiul vieței, conversația și a.; au n'ar fi o minune, dacă între astfeliu de pricini și împrejurări, toți oamenii s'ar potrivi la judecățile sale. Cu toate aceste acel postulat (poftire), ca omul trăind în viață să să nevoiască necurmat a birui rătăcirea și a primi în sufletul său tot mai mult și lămurit adevăr, acel postulat ziseiu, nu este nedrept: căci adevărul este o hrană sufletească, fără care el nu poate să fie. Dar' ca să înfrîngi și să împrăștii întunerecul, nu trebue să te pripești, căci —

Nur selten wird der Irrthum schnell geheilt,
Der Weise sucht ihn stückweis zu besiegen;
Wer in dem edlen Kampf sich übereilt,
Der wird, o glaub' es mir, erliegen.

—Pfeffel.

Cea mai primejdioasă imprejurare este, cînd greșala și rătăcirea s'au făcut sistematică, încît adecă să fie zidită toată știința, credința și toate interesurile cuiva și trupește și sufletește pe oarecare rătăciri: atunci de vei atinge cît de puțin acest zid întunecos, deodată să ridică cerber cel cu trei capete ca să te sfășie în bucăți pentru îndrăsneala ta. Cruță dar cruță! Muma nu poate să zică pruncului: pune păpușa la o parte; el o strînge cu atîta mai tare cătră pieptul său, cu cît îi amerinți mai mult, că o vei răpi dela dînsul. Lasă'l dar', lasă'l, să vie la anii priceperei și atunci o va lăpăda el de sine însuș, rușinîndusă de ceea ce îmbrățișase mai nainte. Într'aceea tu te străduește să'i dai educație amăsurată puterilor lui și răspunzătoare dumnezeescului scop de luminarea omenirei întregi. Întocma este și cu ceialalți oameni în sfera cunoștințelor și a desvoltării lor ca și cu pruncii; căci ce sînt oamenii de rînd alt cevaș, decît prunci mari, precum pruncii sînt oameni mici? Genii îi scoț afară dela această regulă; și cine are urechi de auzit să auză. Nu'ți bate joc de rătăcirea oamenilor, că nu vei folosi, ești om înțelept, înălțat pe deasupra duhurilor de toate zilele: întîmpină cu răceală neghiobiile lor ce le țin ei de bune și sfinte, cu aceasta mai mult bine vei pricinui; calcăți pe inimă, mușcăți limba, taci, și vei vedea urmările purtării tale. Să mă crezi, că e numai vreme perdută a vrea să dărapeni prejudecățile și să împrăștii întunerecul acolo, unde ochii oamenilor de cea mai puțină lumină să strîng și îi dor; a vorbi la un norod crescut și îmbătrînit în rătăciri, de rătăcirea lor, a vrea să'l deșteptezi, mai totdeauna însemnează atîta cît a spune predicație lătinească la un popor ce nu înțelege nimic lătinește.

Rătăcirea și prejudecata au multă asemănare între sine, dar' sînt deosibite una de alta totuși. Prejudecata e ori ce părere ce o ținem de prețul s'au desprețul unui lucru, fără ca să avem dovede la aceea, prin care să ne încredințăm, ci credem numai la zisa sau întărirea altuia; așa prejudecata poate fi de un lucru adevărat sau ne-adevărat, după întîmplare. Ori cine vede, cumcă a crede astfeliu fără convingere din lăuntru, este lucru primejdios foarte; pentru aceea dojăni și învăță și sf. Pavel apostolul pe creștini, ca credința lor să aibă cuvînt, adecă să'și știe da pricina pentru ce crede, lucrează, să poartă în chipul acesta și nu altfeliu: aceasta face vrednicia omului, aceasta mărturisește, că el e cu minte înțelegătoare dăruit, aceasta îl face vrednic de nume de creștin, pe fiește cine, vezi bine, că amăsurat gradului culturei, de care are trebuință fiecare în sfera și în chemarea sa; spre pildă: noi nu prea putem pofti dela un țăran simplu, ca să știe, ce înțeles au cuvintele alese a sf. liturghii: cîți sînteți chemați eșiți, ca niminea din cei chemaț; sau: ușile ușile cu înțelepciune ș. c. l., aceasta e mai întîi treaba popilor; lui iar fi destul deocamdată să știe pentru ce își face cruce, pentru ce e datoriu să păzască cela zece porunci a lui Dumnezeu, pentru ce nu e slobod să fure, să preacurvească, să mărturisească strîmb, să ia numele Dumnezeului său îndeșert, ca să nu isă tîmpească duhul cu totul prin atîtea porunci pozitive, de a căror bunătate și preț nici odată nimini nu lau convins de plin.

Prejudecățile sînt de mai multe feliuri, și ar fi nebunie a vrea ca să le dărapeni toate deodată. Sînt unele, care numai atunci să fac stricăcioase, cînd vreai să le nimicești. Sînt alte prejudecăți, care numai pe încetul și cu pază mare să pot birui, și care spre a depărta o stricăciune mai mare, trebue să le lași să domnească pănă la alte timpuri mai părtinitoare. Eri alaltă eri întrudusă sultanul la turciii săi uniforme europenești, fesul nu vrură să'l lapede crezînd, că cu un petec de pănură roșie își lapădă și credința părințască; dar nu vor crede ei tot așa. Eri alaltă eri să văita biata maică, vărsînd lacrămi, căci au tuns pe fiul său ducîndul la școală nemțască sau ungurească, că acum șiau lăpădat legea cu părul din cap, și dacă va intra în biserică de altă religie, să departă îngerul dela el atîtea și atîtea zile. Cînd au venit pruncuțul ei dela îmvățătură, aștepta să'l vază plin de bube și de răni, căci știea, că el între nații de alte legi nu postisă, dar mulțămită lui Dumnezeu, că puiul maichii e mai sănătos, de cît mai nainte, lui iau mers mai bine de cît acasă, știe și carte; să dăm bărbate și pe cest mai mic tot la aceeaș școală, ca să nu le fie urît la amîndoi. Iată cîteva prejudecăți stinsă deodată! — Dar' însă, altfeliu e cu prejudecățile, care deschid cale largă cătră stricăciunea moralității; ale cruța pe aceste, ar fi a călca vîrtutea și toate poruncile dumnezeești în picioare. Nici Isus nu le cruța întru nimic. Cetiți și vedeți, cum își înălța cerescul rost împotriva celor sumeți în vechimea familiilor sale; împotriva credinții, cumcă bogăția și toate averile pămîntești ar fi semne, că ne iubește Dumnezeu; împotriva celor ce urgisea pe cei trupește slabi și neputincioși, de care zicea fariseii și popii, că iau pedepsit Dumnezeu, ca să meargă la dînșii să facă rugăciune pentru ei; împotriva celor, carii nu vrea să ajute dosădiților sîmbăta; preste tot, știm de cîte ori striga Isus: vai voă fariseilor, cărturarilor, saduceilor, popilor, și nu ne lipsește de cît să ne facem cîte o idee bună despre toate aceste plase de oameni cum era, ca să putem face asemănare între lumea de acum și între cea de atunci. Multe alte rătăciri și prejudecăți, prin care moralitatea pătimea mai puțin, Isus leau lăsat de ocamdată să rămîe, fără ca să le părtinească nici într'un chip. Dinprotivă prin multe ale sale învățături au dat semne înțelepților lumii viitoare aeptîndule niște mijloace, prin care este ca să să surpe rătăcirea de sine însuș, fără nici un sgomot. Aș avea să vă mai spuiu multe, zicea el cătră ucenicii săi, dar nu le puteți purta: multe vam spus în pilde și în închipuiri ca nu cumva prin descoperirea adivărului limpede, să pricinuesc scandălă lă cei precuprinși de părerile sale. Întru adevăr, pentru prietinii adevărului nu este nici un model mai frumos; pilda lui Isus e regula cea mai sigură, după care au ei să să poarte.

Cînd te apuci să sfărîmi prejudecățile, ia măsuri la mînă, care să'ți slujască a isprăvi lucrul deplin. Dacă tai copaciul al cărui rod amar nu vreai să'l mai guști, sapăi și rădăcinile cu totul, ca nu cumva să odrăslească mlădiță împrejurul tulpinei. Care nu să simte destoinic a săvîrși un astfeliu de lucru pe cît de mîntuitoriu, pe atîta și primejdios, acela să să tragă mai bine la o parte, ca nu cumva să strice și mai mult.

Nimic nu este mai apus și mai vrednic de hulă pentru un om iubitoriu de cinstea sa decît cînd cineva împotriva convingerii sale din lăuntră, apără și proptește niște rătăciri și prejudecăți înrădăcinate la norod, care el nu le crede ci numai să fățărește, că le crede. Ce primejdie mare e pentru dînsul, ca nu cumva mai tîrziu deșteptînduse orbii aceia din amețeala lor, văzînduse înșelați de asemenea ipocriți, mai pe urmă nici acelea să nu le crează, care sînt spre mîntuirea lor. Dar fie destul; căci —

Gefährlich ist's den Leu zu wecken,
Verderblich ist des Tigers Zahn;
Iedoch der schrecklichste der Schrecken,
Das ist der Mensch in seinem Wahn.

Weh' denen, die dem Ewigblinden
Des Lichtes Himmelsfackel leihen!
Sie strahlt ihm nicht, sie kann nur zünden,
Und äschert Stadt, und Länder ein.

—Schiller.

Eu sînt pătruns de aceste cuvinte a marelui Poet, știu cît cuprind în sine, simț, simț îngrozitoriul lor adevăru; pentru aceea: pune Doamne pază gurii și c. l.

(Ecstract, de G. Bariț)