Adio (Zamfirescu)

 

Adio, dulcea mea durere
Ce-atât de mult m-ai chinuit.
Te las, că nu mai am putere
Să te urmez pân-la sfârșit.

Tu ești sfioasă și curată
Ca floarea albă de pe stânci,
Dar ai făptura vinovată,
Cu ochii negri și adânci.

Și nu-nțelegi că eu sunt bietul
Nebun culegător de flori
Ce mă ridic încet cu-ncetul
Până la stâncile din nori.

Dar forma ta înșelătoare
Ia calea timpului apus,
Și când ajung până la floare,
Ea se ridică tot mai sus.

(Pe Marea Neagră)