Afară-n curte
Afară-n curte e tăcere,
În fund portița s-a închis,
Și pasul cel din urmă piere
În taina liniștii de vis.
Nici razele de lună plină
Nu bat în strimtul locușor,
Sunt zidurile vechi de vină
Ce-l țin ascuns în umbra lor.
Fântâna tace, frunza-i mută,
Pe bancă însă doi copii
Se strâng în brațe, se sărută,
Și râd cu glasuri argintii.
E mult de-atunci, azi de durere
Afară-n curte, ’n colțișor,
Pe-aceeași bancă, în tăcere,
Amorul plânge-n urma lor.