Ajutor!

 

Am crezut că, înainte de a se fi uscat sîngele românesc, vărsat pe ulițele Bucureștilor, Trădătorul va fugi de pe locul ce a pîngărit.

Am crezut că se va respecta durerea acestui biet popor român, și se va izgoni de la cîrma statului netrebnicul mișel, sîngerosul personaj, sceleratul fără suflet și fără rușine.

Am crezut că zorii zilei nu vor mai lumina încă o dată această mare rușine națională, sub care fața unui întreg popor roșește cu umilință.

Dar ne-am înșelat.

A căzut de sus o ploaie puternică și a spălat pietrele, ca să nu mai vadă ochii noștri oribilul spectacol, dar nici o piatră n-a venit din ceru-ntunecat să izbească tigva păcătoasă a ucigașului.

El stă pe locul unde au stat atîția patrioți, el stă ca o sfidare aruncată neamului nostru, el stă ca o cucuvaie pe un loc unde cineva a murit.

Vîrful baionetelor ucigașe, care au străpuns piepturile românilor, a sfîșiat ceva mai mult: însăși inima acestei țări; și Trădătorul stă, și Trădătorul e sfetnicul regelui Carol, și Trădătorul ne umilește cu amiciția și cu protecția suveranului.

O îndoială se lasă pe sufletele noastre în acest dezastru național, și nu știm unde trebuie să imai căutăm pe.rege: de partea națiunii insultate și batjocorite, ori de partea nemernicului asasin?

Lupta s-a încins așa de crîncenă, corp la corp. Între Romania și Trădătorul ei. Încît nu e loc pentru nimeni să stea între acești doi luptători fără să fie confundat cu unul sau cu aitul.

Și atunci, nu cumva vom începe a ne întreba dacă există un rege al României ori un rege al Trădătorului?

Pasivitate și meditație lungă nu se încape cînd gloanțele plouă și lupta e cruntă.

Poporul român a fost trădat, poporul român a fost rănit, și nu este nimeni să-l răzbune, și nu este nimeni să-i lege rana sîngeroasă…