Alăută duhovnicească și trâmbiță cerească

Alăută duhovnicească și trâmbiță cerească de Autor Neidentificat Filocalia

Dacă Calist Catafygiotul dă ca ultim ajutor pentru concentrarea minții unitatea lui Dumnezeu, scrierea aceasta cere, pentru concentrare, eliberarea de grija agoniselilor vremelnice. Numai așa se poate elibera mintea de gândurile limitate și redundante care o împart și o îngustează.
Dacă se va slobozi mintea de câștigurile și de agoniselile veacului acesta și vede ca urâte toate frumusețile lumii acesteia deșarte, atunci văzându-se pe sine slobodă și dat fiind că ea este din fire lucrătoare, nu poate să șadă deșartă, ci aleargă la Ziditorul său, adică la prea bunul Dumnezeu; și de Dânsul se lipește și pe El Îl dorește și cu El de-a pururi vorbește, și șezând și în somn dormind. Și, în scurt a zice, toată mângâierea ei duhovnicească dintru aceasta se naște, adică din smerita cugetare și din neiubirea de agoniseală a celor vremelnice și din neiubirea celor frumoase ale lumii acesteia deșarte. dintru acestea se naște fierbințeala inimii, dintru acestea se pornește inima cu săltare la rugăciunea cu suspine. Iar dacă cineva va iubi agoniselile cele vremelnice și împodobirea hainelor și va căuta și rugăciunea, sârguindu-se să o afle pe ea, unul ca acesta în zadar se ostenește. Pentru că acestea, adică agoniselile cele vremelnice și stricăcioase sunt mărăcinii, sau spinii care, după ce a căzut sămânța semănătorului între ei, răsărind nu o lasă să crească, ci o înăbușă.
Așa fac grijile vieții acesteia vremelnice: îneacă și ating scânteiuța aprinsă în inima omului spre dragostea de Dumnezeu și o fac pe ea cu totul rece. Și este un lucru cu totul jalnic și vrednic de nemângâiată plângere ca, pentru puțină mângâiere amețitoare și vremelnică, să ne lipsim de chemarea noastră cea frumoasă și de patria noastră. Că însuși gura Domnului grăiește: „Nu puteți sluji la doi domni, pentru că ori pe unul îl veți iubi și pe celălalt îl veți urî, sau de unul vă veți lipi și de celălalt nu veți griji: nu puteți sluji și lui Dumnezeu și lui mamonat”.
Să ne gândim la un tânăr care, împrietenindu-se cu o tânără și îndulcindu-se de puțină mângâiere, se aprinde și se învăpăiază cu inima de multa dragoste față de ea și-i dă ei toate simțirile și-și cheltuie toată înțelepciunea cu ea, încât și-a pierdut inima și a ajuns ca un nebun ne mai păsându-i de rușine și purtându-se cu neorânduială, toată gândirea și cugetarea lui dorind ziua și noaptea fața ei. În zadar binevoitorii lui, văzându-l, își arată părerea de rău față de el și-l sfătuie să se depărteze de aceea că-i este pierzătoare de suflet și stricătoare de minte. Acesta nu numai că nu primește sfătuirea lor, ci voiește mai bine să-și plece capul sub tăiere de sabie decât să se despartă de dragostea acelei fete. Dar dacă cei lipsiți de minte se dau pentru puțină mângâiere amăgitoare și pentru dragostea cea pierzătoare de suflet chiar și la moarte, ce vom zice de cei ce s-au împrietenit cu Dumnezeu și ale căror inimi s-au aprins și s-au învăpăiat de dragostea Lui? Toate simțirile și toate cugetările acestora s-au tocit și au fost omorâte față de toate frumusețile lumii și mintea lor s-a luminat cu totul și se îndulcește de dragostea Domnului celui nemărginit și frumos. Iar de frumusețile veacului acesta nu numai că nu sunt biruiți, ci și vederea lor le este neplăcută. De li se va întâmpla să le aducă viclenii draci în minte dulceața celor vremelnice, ei nu numai că nu le primesc pe acestea în cugetul lor, ci se îngrețoșează de ele.
Cei ce iubesc dulcețile și agoniselile vremelnice și amăgitoare și îndrăznesc a se apropia de rugăciunea cea tainică, folosindu-se de meșteșugul de care au auzit, ca, odată cu suflarea, să bage aerul înăuntru și să-l scoată afară, adică să bage, prin acel meșteșug, răceala și să scoată căldura, sârguindu-se cu multă osteneală și cu toată silința să afle locul inimii, să știe că toată silința și osteneala lor este în zadar. Căci până când mintea lor va fi întunecată de grijile vieții acesteia, până atunci și suflarea aceea pe care o forțează nevoitorii cu meșteșug (metodă) suflă în inimă ca și cum ar sufla un foale peste niște cărbuni stinși. Deci numai după ce mintea s-a izbăvit de robia grijii vieții acesteia, are nevoie inima de meșteșugul acela al suflării; și numai atunci suflarea aceea încălzește și aprinde scânteiuța din inimă spre dragostea lui Dumnezeu. Cum și în ce chip se face mintea lucrătoare?
Așa precum au spus Sfinții Părinți: mintea să păzească luarea aminte deasupra inimii și nimic să nu gândească sau să cugete atunci, ci numai cuvintele rugăciunii să le țină (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă), ca să se scufunde mintea în adâncul inimii, iar nu în partea poftitoare. Că singura lucrare neînșelătoare a celor ce au început de curând această rugăciune este să înceapă a o săvârși cu mintea în inimă. Dar mult uneltitorul, zavistnicul și vicleanul diavol se silește în tot chipul să înșele pe cei ce au început de curând rugăciunea. Încă mai ales în două chipuri se străduiește a-i înșela, adică să le vrăjească mintea prin năluciri și să-i facă să desfrâneze prin partea poftitoare. Iar pe cei de la mijloc și pe cei desăvârșiți voiește ca prin neascultare să-i arunce în prăpastia părerii de sine și a mândriei. Drept aceea, ca să nu fii înșelat, ține foarte tare ascultarea și smerenia și nu numai că nu vei fi înșelat, ci și toate măiestririle și mrejele vrăjmașului le vei sfărâma și toate taberele viclenilor draci, pe goană le vei pune cu puterea lui Hristos. Dacă vei simți durere, mișcare sau fierbințeală de-a dreapta, în piept, sub piept, sub inimă, la cap, la frunte, între ochi, la urechi, la mână, la spate, ori la picioare, nicidecum la unele ca acestea să te gândești, ci numai la cuvintele rugăciunii să privească inima ta, deasupra inimii, unde ți-am arătat. Căci cum zice Sfântul Diadoh, pe cât se lucrează poruncile și darul se înmulțește.
Cum se lucrează poruncile și se înmulțește darul?
Numai și numai prin credința cea adevărată și neîndoielnică, după cuvântul Domnului, care a zis lui Petru: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Nu i-a zis: necredinciosule, ci puțin credinciosule, pentru că mulți se văd a fi credincioși, dar răciți și slabi în credință. Dar când și în ce vreme a zis aceasta Domnul, pentru îndoiala și necredința lui Petru? Atunci când, văzând Petru din corabie pe Domnul, venind pe mare ca pe uscat, i se părea că este nălucă și a strigat: „Doamne, de ești tu, poruncește-mi să vin la Tine”, iar Domnul a zis: „Eu sunt, vino la Mine”. Sărind deci Petru din corabie, mergea pe mare ca pe uscat, dar văzând vântul puternic și valurile mării ridicându-se, iar el aflându-se cu credința împuținată, se afunda și pentru îndoiala și împuținarea credinței lui către Domnul, zicând: „Doamne, nu mă lăsa, că pier”. Atunci Domnul, apucându-l pe mână, a zis: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”. Așa se întâmplă și acum cu cei ce au început a călători calea cea duhovnicească, adică rugăciunea lui Iisus, dar pentru împuținarea credinței lor se îndoiesc pe cale și nu înaintează, pentru că toată mintea și grija lor o au pironită spre agoniselile acestea vremelnice și putrede și mai vârtos sunt biruiți de slava deșartă a lumii, de lucrarea sfintelor porunci neavând nici o grijă. Aceasta se întâmplă din împuținarea credinței și de aceea sunt biruiți de slava deșartă și încep a se îngriji de agoniselile vremelnice. Iar mai vârtos cei ce s-au învrednicit de mângâierea duhovnicească, de se vor afla întru împuținarea credinței, lesne se vor învoi cu gândurile și cu cugetele cele necuviincioase, care spurcă și întinează mintea. Unii ca aceștia, chiar dacă s-au învrednicit de mângâierea duhovnicească și socotesc că umblă pe cale, se rătăcesc pe o cale neumblată, pentru că mare păcat este a se învoi cineva cu cugetele și cu gândurile cele necuvioase. Precum pruncul cel mic, nefiind hrănit de doică, nu poate să trăiască, ci moare, așa nu este cu putință a fi cineva rob păcatului și a călători cu Dumnezeu, căci Dumnezeu urăște păcatul.
Pentru păcatul unui om, căzură în moarte într-o clipită douăzeci și cinci de mii din fiii lui Israel, celui întâi născut al lui Dumnezeu. Oare nu era hărăzit de la Dumnezeu norodului acela să meargă în pământul făgăduinței? Dar pentru necredința, învârtoșarea inimii și pentru necurăția lor, au umblat patruzeci de ani rătăcind în pustie prin locuri neumblate și nu pe cale. Și nu numai că nu s-au învrednicit a intra în pământul făgăduinței, dar nici măcar a-l vedea nu s-au învrednicit. Numai Moise l-a văzut când era aproape de adormire, adică atunci când era să se ducă din viață. Atunci, Domnul i-a zis lui Moise: ŤÎncredințează norodul acesta lui Iisus Navi, că tu vei adormiť. Și iarăși i-a zis Dumnezeu lui Moise: ŤPământul făgăduinței iată-l, vezi-l dar nici tu nu vei intra în el, pentru că nu M-ai cinstit înaintea fiilor lui Israel și n-ai lovit piatra pentru curgerea apei cu toiagul tău, după porunca pe care ți-am poruncit-o Eu, ci ai lovit-o cu trufi și cu mânieť (Numeri 20, 12)
Vedeți iubiților câtă depărtare se face de la Dumnezeu pentru nelucrarea poruncilor? Moise, căruia îi strălucea fața mai mult decât soarele, încât fiii lui Israel nu puteau să caute la ea pentru strălucirea darului Prea Sfântului Duh ce lucra în el, pentru o poruncă ce i-a părut mică, nu s-a învrednicit a intra în pământul făgăduinței. Dar depărtarea de la Dumnezeu nu s-a zis pentru Moise, căci Moise era plin de credință și de darul Celui Prea Înalt. Ea s-a zis pentru necredința și învârtoșarea inimii norodului celui ce, după ce a intrat în pustie, cârtea și bârfea împotriva lui Moise. De aceea nu numai că nu s-a învrednicit a intra în pământul făgăduinței, dar nici a-l vedea nu s-a învrednicit, ci a umblat rătăcind pe locuri neumblate și nu pe cale, după cuvântul Domnului, care a zis: „M-am jurat întru mânia Mea că nu vor intra întru odihna Mea” (Numeri 14, 23) Așa este și cu cei ce îndrăznesc a începe rugăciunea lui Iisus. De se vor afla întru împuținarea credinței, adică de vor fi puțin credincioși, puțină purtare de grijă vor avea pentru lucrarea sfintei rugăciuni, dar multă silință și sârguință au pentru lucrurile și agoniselile pământești și vremelnice. Unora ca aceștia, chiar dacă li se pare a călători bine, se rătăcesc umblând pe căi nebătătorite. Dar însăși gura Domnului grăiește: „Nu vă îngrijiți ce veți mânca și ce veți bea și cu ce vă veți îmbrăca. Vedeți păsările cerului, că nici nu seamănă, nici nu seceră, nici în jitnițe nu adună și Tatăl vostru cel ceresc le hrănește pe ele. Ci căutați mai întâi Împărăția cerului și toate celelalte se vor adăuga vouă”.
Cei ce s-au sfințit lui Dumnezeu, încă de aici, dacă vor să se aplece de la rugăciune puțin câte puțin spre cugetele pământești, care spurcă și întunecă mintea, și se vor învoi cu ele, vor vedea pe Dumnezeu îndepărtându-se de la ei, rămânând astfel de batjocura viclenilor draci. Că și Samson cel tare și osebit între oameni mai mult decât toți, și sfințit lui Dumnezeu din pântecele maicii sale, cel învrednicit de multă putere și de mari minuni, vestit încă mai înainte de naștere prin înger, ca și Ioan, fiul lui Zaharia, oare nu pentru că și-a pângărit sfințitele sale mădulare prin aplecarea spre desfrânare, s-a depărtat Dumnezeu de la el și l-a lăsat pe seama vrăjmașilor lui? Vedeți iubiților câtă stricăciune se face din împuținarea credinței, și sufletească și trupească? Dintru aceasta vine lenevirea spre lucrarea sfintelor porunci, dintru aceasta aplecarea spre păcătuire, iubirea de agoniseală și slava lumii. Deci, de suntem iubitori de cele duhovnicești, să nu fim iubitori de agoniseală, care-i stricăcioasă și pierzătoare de suflet, ci să fim sârguitori și iubitori de lucrul lui Dumnezeu, slujindu-i Lui și cinstindu-L prin lucrarea sfintelor Lui porunci și, din zi în zi, să sporim prin credință și prin smerită cugetare în dorul cel către El. căci aceasta este calea cea adevărată și neînșelătoare. Fierbințeala se naște din rugăciune, dar vine și de la draci sau de la fire. Cea de la fire se naște atunci când cineva are o rudenie aflată la depărtare și pe care dorește să o vadă neavând însă nici o înlesnire. Dar se naște și când cineva are o dragoste pătimașă pentru o persoană oarecare. Această dragoste este stricăcioasă și pierzătoare de suflet; ea se naște când dorește să se întâlnească cu acea persoană dar nu are cum. Acest fel de fierbințeală se mai naște și la cei iubitori de arginți care urmăresc împlinirea dorinței lor de a agonisi bani. Acesta este, după cuvântul dumnezeiescului Apostol Pavel, rădăcina a toată răutatea. Acest lucru este jalnic și vrednic de nemângâiată plângere, fiindcă patima asta i-a aruncat pe mulți în prăpastia pierzării. Dar și acum sunt aici dintre cei ce sunt biruiți de iubirea de arginți și aud prea bine aceste înfricoșate cuvinte. Dar ce fac? Ei se mulțumesc să gândească astfel: „Cine știe, poate nu va fi așa precum aud că se spune; poate va fi altminteri”. Deci, nu numai că nu se pocăiesc, ci încă și pe cei ce atârnă de ei îi asupresc și-i necăjesc, făcând economie, ca să-și păstreze aurul și argintul, ca nu cumva să cheltuiască din el. din aceasta li se pricinuiește acestora a nu crede cu inima și a nu înțelege cu mintea, numai și numai din împuținarea credinței lor. Că și Iuda cel răucredincios auzea înfricoșatele cuvinte ale Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care zicea că mai bine ar fi fost omului aceluia, care avea să vândă pe Fiul Omului pentru agonisirea argintului, să nu se fi născut, dar nu le înțelegea, nici nu le credea cu inima, având mintea întunecată cu turbarea iubirii de argint. Și așa n-a înțeles până când nu și-a agonisit lui și spânzurare și pogorâre în prăpastia iadului. Așa și în vremea de acum, cei întunecați la minte cu tulburarea agoniselii, aud și ei prea bine aceste înfricoșate cuvinte, dar întunecarea minții lor nu-i lasă să înțeleagă sau să se pocăiască, ci se și sârguiesc să-i asuprească și să-i necăjească pe cei mai mici. Unii ca aceștia își agonisesc pogorârea în prăpastia pierzării, iar pe cei ce înțeleg, cred cu inima și se pocăiesc, precum a primit Domnul pe vameșul, pe desfrânată și pe fiul risipitor și i-a îmbrățișat pe ei, așa îi primește și pe aceștia rânduindu-i în ceata drepților. Căci știe Domnul și pe desfrânata care s-a pocăit cu adevărat să o facă mai curată decât pe o fecioară, dar nu face așa pe cei ce prelungesc nepocăința zicând că se vor pocăi mâine sau poimâine. Că mulți sunt în iad dintre cei ce zic că ne vom pocăi mâine și asta pentru că noi nu știm ziua sau ceasul ducerii din viața asta.
Dulceața vine din rugăciune, dar vine și de la doctorii cei amari, adică de la viclenii draci. Cea de la draci pricinuiește tulburare, iar cea din rugăciune aduce pace și smerenie. Fierbințeala cea din rugăciune și cu zdrobire dintru adâncul inimii aduce suspine și izvorăște din ochi ca din niște șipote, șiroaie de lacrimi pentru dragostea și dorul către Dumnezeu. Atunci și mintea cu mare putere strigă: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă, și pe toți oamenii îi vede înaintea sa ca pe îngerii lui Dumnezeu, iar pe sine se vede praf și cenușă și îi vine a se tăvăli sub picioarele tuturor oamenilor pentru dragostea Domnului. Ba de multe ori, îi vine a se și ascunde de către vederea oamenilor.
Cei ce au ajuns la măsurile acestea s-au învrednicit și de mila lui Dumnezeu, adică de adevărata și neîncetata rugăciune. Aceasta se lucrează atunci de-a pururi cu mintea în inimă; se lucrează fie tăcând, fie dormind, iar mai vârtos când este treaz o află lucrându-se cu foarte mare liniște și nici un cuvințel nu se atinge de minte, ci numai cuvintele rugăciunii se lucrează cu dulceață în inimă. Dar această sfântă lucrare a minții vine încă de la început, dar numai o dată cu lucrarea sfintelor porunci și a tuturor faptelor.
Rugăciunii îi ajută foarte mult străinătatea, iar a fi străin înseamnă că oriunde se va afla lucrătorul, fie la liniște, între prieteni sau în orice loc îi va fi viețuirea, să se aibă pe sine ca un străin și mai micul tuturor. Sfântul Calist Patriarhul spune că mai mult decât în toate înțelesurile, dator este să fie cel ce se liniștește, râvnitor în a înțelege cele duhovnicești. E dator, mai ales la început, ca luarea aminte a minții sale să nu fie, în ceasul rugăciunii, nici la jumătatea inimii, nici în josul ei, ci să păzească mintea deasupra inimii.
Aceste dumnezeiești cuvinte ce sunt adunate din sfintele scrieri, s-au scris în grai simplu ca să fie lesne de înțeles și pruncilor celor mici. Pentru că multe sunt noianurile învățăturii dumnezeiești, dar cu anevoie de înțeles de prunci, adică de începători. Aceștia sunt ca pruncii, care, în micile lor mânuțe, în loc de pește primesc șarpe și în loc de pâine, cărbuni aprinși, neștiind ce fac. Cu adevărat nou-începătorii sunt asemenea pruncilor și cu atât mai vârtos cei ce nu iau aminte la sfintele scrieri și nu au nici sfătuire duhovnicească. Acest fel de lucrători, în loc de cele bune primesc cele rele și în loc de dar, înșelăciune. Ba se și bucură, neștiind ce fac și socotind că primesc dar, de aceea, această sfântă lucrare a minții are nevoie de multă sfătuire duhovnicească și de citirea cu multă luare aminte a sfintelor scrieri, nicidecum de agoniselile și lucrurile vremelnice, ca să nu ne înșelăm. Pentru că vrăjmașul nu încetează a se sârgui să ne înșele nu numai pe noi începătorii, sau pe cei de la mijloc, ci și pe cei desăvârșiți, căci stăpânitorul lumii acesteia caută nu numai pe unul sau doi să-i piarză, ci se sârguiește, răcnind ca un leu să înghită pe toată lumea. Dar precum s-a zis, smerenia, ascultarea și mărturisirea dreaptă sfarmă toate înșelăciunile și mrejele vrăjmașului. Dreptul care are și înțelepciune este asemenea lui Dumnezeu, iar semnul înțelepciunii acesta este: că înțeleptul este sfetnic bun tuturor. Înțeleptul nu grăiește niciodată cu asprime nici nu se iuțește, ci toate cuvintele lui sunt line și cu bună primire și veselesc inima celor cale le aude. înțeleptul chiar de va fi în treaptă înaltă, nu se trufește, ci mai mult se smerește, urmând Mielușelului lui Dumnezeu, domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, silindu-se a împlini poruncile Lui. Dreptul cel înțelept, chiar de se va afla pe treapta de judecător, nu crede îndată cele ce i se spun, nici nu hotărăște în grabă pedeapsa celor pârâți, ci mai întâi cu mare înțelepciune și cu bună luare aminte cercetează ca să afle pricina cu bună adeverire și, după ce a aflat-o, cu bună rânduială pune la cale judecata. Astfel păzește cuvintele Domnului care a zis: „Cu ce judecată veți judeca, cu aceea veți fi și voi judecați și cu ce măsură veți măsura, cu aceea și vouă vi se va măsura”; asemenea păzind și cuvintele Apostolului: „De a căzut cineva în greșeală, voi cei duhovnicești îndreptați pe unul ca acesta cu duhul blândeții”. Astfel înțeleptul care se află în treaptă de stăpânire, își face toate lucrările cu mare chibzuință, silindu-se a se face bine plăcut Stăpânului a toată zidirea. Dreptul nu se teme de este defăimat și nu se tulbură ori se scârbește de orice i se va grăi împotrivă, ci zice: „De s-ar ridica împotriva mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea; de s-ar scula asupra mea război. Întru aceasta eu nădăjduiesc. Una am cerut de la Domnul, aceasta o voi căuta, ca să locuiesc în casa Domnului în toate zilele mele”. Zis-a prea fericitul Petru Damaschin:
ˇ Ce se cuvine a face celui biruit de orice patimă? Unul ca acesta cu mare sârguință trebuie să se împotrivească patimii dacă voiește să scape de muncile veșnice și de mânia focului nestins, pentru ca să se învrednicească de mila lui Dumnezeu. Să vorbim de pildă despre patima curviei. Dacă cineva este ispitit de oarecare persoană, se cuvine acestuia a se depărta cu totul de acea față, de vorbirea cu ea, de petrecerea cu ea, de atingerea hainelor, ba și de mirosul ei. Că în toate acestea, de nu se va păzi omul, împlinește patima și preacurvia sa, făcându-se sălaș dracilor. Acesta e un lucru jalnic și vrednic de nemângâiată plângere pentru întunecarea minții ce-o aduce unora ca aceștia, că nu-și aduc aminte de gândul care l-au cugetat atunci când au ieșit din lumea cea deșartă și au pornit în această călătorie duhovnicească și viețuire îngerească. Ei nu-și aduc aminte de osârdia ce-o aveau când au intrat pe poarta mănăstirii în vremea venirii lor în ea, că nu-și aduc aminte de făgăduința aceea pe care au dat-o la primirea cinstitului și îngerescului chip. Căci pentru cei ce sunt biruiți de această patimă dar se pocăiesc, nu numai că se bucură cetele cerești, dar încă și domnul îi așteaptă cu rațele deschise, primindu-i și îmbrățișându-i. Dar pe cei ce petrec în nebăgare de seamă și nu se pocăiesc, îi așteaptă pogorârea în prăpăstiile iadului și viermii cei neadormiți. (Petru Damaschin) Zis-a și prea fericitul patriarh, sfântul Ioan Gură de Aur:
ˇ Omul de va greși și va păcătui înaintea lui Dumnezeu, iar mai pe urmă, căindu-se și îngrețoșându-se de păcatele sale, le va părăsi, încetând a mai păcătui înaintea lui Dumnezeu și va începe a se pocăi cu multă înfricoșare, flămânzire, sete, plângere și vărsarea lacrimilor de toate zilele, veștejindu-și trupul; unul ca acesta, nimic nu se va folosi de ostenelile sale până când nu-și va spune și nu-și va mărturisi păcatele sale duhovnicescului său părinte, ca să ia de la dânsul dezlegare și iertare de păcatele sale. Pentru că acestuia i s-a dat putere de a lega, a dezlega și ierta păcatele oamenilor precum zice Domnul: „Întâi mărturisește-ți toate păcatele tale și apoi vei lua îndreptare, iertare și ușurare de sarcina cea grea a păcatelor tale”. Dar cel ce se numește răutate străveche, vrăjmașul nostru diavolul, știind că prin supunere și mărturisirea păcatelor la părintele duhovnicesc, omul ia dezlegare și ușurare, foarte se silește ca să-l smintească și nicidecum să nu-l lase nici măcar cu gândul să cugete la mărturisire. De aceea mulți au ieșit din această lume amăgitoare fără mărturisire, fără dezlegarea și iertarea lor, pentru cele păcătuite, iar acesta e un lucru înfricoșător, jalnic și vrednic de nemângâiată plângere. Căci din pricina acestei despărțiri fără rânduială și cu durere de lumea aceasta, nu-și câștigă nici cât de puțină ușurare de sarcina cea grea a păcatelor sale.

Această lucrare se află în domeniul public în întreaga lume, deoarece autorul a decedat acum cel puțin 100 de ani.