Al. Marghiloman

 

Actualul șef al Partidului Conservator este produsul specific al timpului — s-ar putea zice despre domnia-sa, „mînzul cel mai bun al grajdurilor regelui Carol”.

Ieșit dintr-o familie de boiernași îmbogățiți, d-l Marghiloman a pătruns deodată în protipendadă, fără contestație, fără bănuială, precum se cuvine unor timpuri economice ca ale noastre, în care liberul schimb dă loc la infiltrațiele cele mai extravagante. Portița pe care s-a strecurat a fost deschisă de un cal, Albatros, cu care a pășit pe toate terenurile, sociale, economice, amoroase, atît de mult, încît, la maturitate, d-sa a dat numele calului vilei sale de la Buzău.

Părintele d-lui Marghiloman, „conu Iancu”, era un fel de colon californian, arendaș, antreprenor, vînător de Bărăgan, jucător de cărți, prefect — în cele mai bune relații cu lumea din București, miniștri, deputați și senatori, și cu lumea din provincie, alegători, subprefecți, hoți de cai. Conu Iancu ținuse multă vreme poștile, ceea ce explică intimitatea sa cu această din urmă breaslă. D-l Nicu Filipescu cînd era supărat pe d-l Alex. Marghiloman, se lega de atavismul cailor de pe Bărăgan, pentru a defini pe vicepreședintele Jockey Clubului român.

Mama d-lui Marghiloman, „coana Irena”, născută Izvoranu, era o damă dintre cele mai venerabile, cînd am cunoscut-o eu. Cu tîmple scrise pe frunte și ochii ridicați chinezește, ca la fiul său, domnia-sa locuia prin strada Amzei cam în față cu palatul doamnei Mița Biciclista, unde îi plăcea să primească, să dea prînzuri, să facă partida, seara, cu diverși bărbați zaharisiți.

Debuturile d-lui Alex. Marghiloman au fost ușoare și strălucite. Încă de la Paris, ca student, d-sa era bogat și căuta să intre în linia de conduită pe care nu a părăsit-o niciodată, de a părea, ceea ce formează fondul naturei sale de snob incorigibil. E așa de greu a defini cuvîntul inteligență. D-l Marghiloman e inteligent. Cum de nu s-a dezbărat d-sa niciodată de boala de a părea?

Întors în țară pe vremea cînd junimismul înflorea la București, d-sa a descălecat politicește în templul „Junimei” literare, unde a fost numaidecît catalogat în secția politică, pusă exclusiv sub oblăduirea d-lui Carp. Îmi aduc aminte de unele ședințe memorabile, în casa d-lui Maiorescu, din strada Mercur, pe timpul cînd trăia prima soție a acestuia, iar a doua a sa soție era numai auditoare. Alecsandri citea Fântâna Blanduziei sau pe Ovidiu; Eminescu era încă sănătos și, cu sfiala sa obicinuită, asculta cum discutau alții; Caragiali spunea anecdote triviale sau citea piese cu haz; Pogor pleca la 10½ fix; Zizin Cantacuzino corecta traducerea sa capitală din Schopenhauer. D-l Carp venea cîteodată să-și vadă „gogomanii“. De citva timp, îl însoțea un tînăr elegant, cu ochii trași la coadă în sus, totdeauna în frac, care tînăr jena pe ceilalți și se simțea jenat el însuși. Toată lumea știa că este fiul bogatului Iancu Marghiloman și că s-a înscris în partidul junimist: un viitor ministru, cîrje a bătrînețelor d-lui Carp. Nimeni nu prevedea că numita cîrje va rupe gîtul șefului.

Succesele d-lui Marghiloman pe lîngă femei hrăneau cronica scandaloasă a timpului. Călare pe Albatros, d-sa cucerise o amazonă din preajma d-lui Carp, pe propria cumnată a acestuia, d-na Irena Sutzu; mai tîrziu, se vorbi de o dramă dureroasă, în care pieri o doamnă Mareș-Rioșanu; apoi diverse nelegiuiri drăgălașe, pentru care lumea este atît de indulgentă. Cea mai strălucită, dar și cea mai costisitoare cucerire a sa fu aceea care-i deveni soție legitimă, d-na Eliza Marghiloman, menită cu timpul să-l cunoască adînc, să sufere și să-l părăsească. Fiică a lui Alex. Știrbei, prințesă, frumoasă și bogată, d-na Eliza Marghiloman era încoronarea unei cariere de Don Juan, care, dacă ar fi fost mai puțin inteligentă, ar fi dat satisfacție deplină aspirațielor soțului său. Dar d-na Eliza Marghiloman era tăiată din alt material decît soțul său. Înzestrată cu multă originalitate, poate cam fantastică, în toate cazurile artistă, în înțelesul eternei nemulțumiri a puterii creatoare, d-na Marghiloman căuta, probabil, în bărbatul său, un om cu totul superior, un stăpîn — și nu găsi decît un om elegant, preocupat pururi de a părea. D-sa il părăsi.

În momentul separațiunei, d-l Marghiloman fu mare. Omul acesta, care poate cheltui o avere pentru politică, dar care e în stare să lase în mizerie pe un amic devotat, restitui zestrea soției sale, cu vîrf și îndesat, ceea ce, firește, se știu în toate băncile, în toate cluburile, în toate saloanele. Cumnații săi, frații Știrbei, Barbu și George, rămăseseră în cei mai buni termeni cu d-l Marghiloman, ceea ce nu împiedecă, mai tirziu, pe d-l Barbu Știrbei a fi foarte intim în casa d-lui Brătianu, pe lîngă care îndeplinea un fel de trăsătură de unire cu cercurile Curții. Se știe că d-l Barbu Știrbei este „Nimful Egeriu» al m.-s. regina Maria, ceea ce, fiind dat caracterul nimfelor, constituie o calitate regretabilă.

Se pare că după despărțenie, d-l Marghiloman s-a cununat nelegitim cu o damă, de ordin inferior și oarecum public, căreia i-a montat casă, cu tot luxul pretențios și sever al unui bărbat mîndru de sine și ceva cam reclamagiu. S-ar părea că o necesitate fiziologică face că actualul șef al Partidului Conservator trebuie neapărat să-și ia porția sa de sentiment, în toate zilele, mergînd să doarmă cîte o jumătate de oră la domiciliul elegant al sus-numitei doamne.

Casa d-lui Marghiloman din strada Mercur este un monument de inepție; un stil bizar, cu acoperișul francez, cu grilajul „sécession”, cu un peron pretențios, pe care se intră cu trăsura, dacă vor caii; cu un garaj, pe bulevardul Colței, care este mai important decît casa stăpînului. Înăuntru, contradicții. O sală de mîncare îngrijită; un salon fără nici un gust, în care, alături de lucruri scumpe dar nesărate, se văd tablouri cusute în gherghef, perne brodate „în familie»; o galerie-verandah absurdă, în care se primblă grupurile de alegători influenți sau de tineri amorezați (la vreme de bal). Sala de mîncare este gloria casei. D-l Marghiloman ține să mănînce bine și, mai ales, să se știe că mănîncă bine. Drept aceea are bucătar francez, servitori francezi și o droaie de invitați permanenți, cari admiră și mănîncă. Stăpînul casei tronează, insistînd, cu un fel de politețe exagerată, să hrănească bine pe cei mai săraci, pentru reclamă. Tot felul de secretari, cățăluși, telefoniști, gazetari, umblă forfota prin casă, avînd aerul de a conspira. În fond, mai toți așteaptă cu nerăbdare pe d-l Marghiloman, care vine la dejun foarte tîrziu, ceea ce mărește foamea partidului.

În politică, d-sa a început, după cum am spus, cu d-l Carp, pe care l-a făcut imposibil cu legea contra tramvaielor și apoi l-a părăsit, cînd a simțit că-l părăsește regele Carol; de la d-l Carp a trecut la d-l Maiorescu, iar cînd acesta și-a trimis dimisia din străinătate, d-l Marghiloman a fost ales șef al Partidului Conservator.

La prima scrisoare a d-lui Maiorescu, comitetul Partidului Conservator i-a respins dimisia din șefie. D-l Marghiloman, după puțin timp, a declarat că a primit o nouă scrisoare din partea lui Maiorescu, care persistă în dimisie, ba, mai mult, se retrage din politică. Nimeni n-a văzut scrisoarea.

Mulți dintre amicii d-lui Marghiloman pretind că această a doua scrisoare a lui Maiorescu nu a existat, sau că a existat cu așa clauze că, dacă ar fi fost depusă pe biuroul clubului, d-sa nu ar fi fost ales șeful partidului.

În ultima fază a vieții sale politice, adică atunci cînd partidele nu se mai diferențiau pe alte principii și alte interese, ci numai pe intrarea României în război, mai curînd sau mai tîrziu, cu Franța sau cu Germania, d-l Marghiloman a jucat un rol pe care nu l-am înțeles bine. D-sa a fost decapitat de d-l Nicu Filipescu; asta însă n-ar proba nimic : pe cine n-a decapitat d-l Nicu Filipescu!…

S-ar fi zis că d-l Marghiloman împărtășește cu totul părerea regelui Carol, care credea că este în interesul României să meargă cu Puterile Centrale. Bărbatul politic care reprezenta această idee era d-l Carp. D-sa nu a încetat un moment a-și spune pe față credința și programul, în contra părerilor d-lui Filipescu și în contra curentului țării întregi.

Liniștea de după furtună: un învingător obosit, în așteptarea „trecerii”: „De cînd am pierdut băiatul, nu mai văd nimic în viață…” (Muzeul literaturii române) bucurîndu-se de insuccesele armatei noastre. Cugetul și inima mea sunt acolo unde e armata, și aș muri de o mie de ori mai bine decît să știu că triumfă părerea mea abstractă.

Este, prin urmare, evident că, în judecata pe care o formulez asupra d-lui Marghiloman, aș înclina a pricepe și chiar a admira convingerea unui bărbat de stat care nu are nimic comun cu vulgul. Din nenorocire, și aci d-l Marghiloman a rămas șters și nesigur. Văzînd că partidul se depărtează de d-sa, a părăsit ideea regelui Carol și a d-lui Carp, de a merge cu Puterile Centrale, și a adoptat o cale de mijloc : neutralitatea. Dar chiar și aci d-sa nu a fost explicit și categoric. Deși România nu putea rămîne neutră, pînă în cele din urmă, totuși o asemenea politică se poate susține. Ea nu ne-ar fi dus la limanul către care tindem toți românii: unirea cu Transilvania, dar ne-ar fi înlăturat durerea profundă de a fi fost bătuți și suferințele fără seamăn pe care le îndură țara ocupată de germani, de austriaci și de bulgari, inimicii noștri, și țara ocupată de ruși, amicii noștri. Căci Transilvania e bună, dar cu o condiție: să nu piară România. Prin urmare, cu multe neajunsuri dar fără martiriul de astăzi, am fi putut să ne strecurăm prin neutralitate, deci ideea politică se putea susține. Ei bine, d-l Marghiloman n-a mai susținut nici neutralitatea, nu s-a unit nici cu d-l Carp, nu s-a apropiat nici de d-l Maiorescu, care, ca să iasă din încurcătura cu bănățenii, s-a hotărît să moară. D-l Marghiloman a rămas la București, fără determinare precisă, comme un rein flottant, continuînd să-și ia porția de somn sentimental la doamna din Calea Victoriei și așteptînd să se întoarcă de la Paris fratele său, nostimul Mișu Marghiloman, ca să știe dacă se mai poartă cărarea la spate.