Al doilea concert simfonic Peters
Am avut alaltăieri o bună duminică; încă un concert simfonic al orchestrei Peters. Nu pot îndestul mulțumi valorosului maestru și bravilor săi artiști pentru momentele-n adevăr fericite ce ni le-au procurat.
Peters și orchestra lui sunt netăgăduit chemați la mari succese viitoare. Atîta muncă competentă, sinceră și conștiințioasă nu poate rămîne fără roade.
A solicita, după vechiul calapod, „Încurajarea publicului pentru o întreprindere culturală, care etc., etc...” credem de prisos. Întreprinderea lui Peters este prea serioasă ca să mai aibă nevoie de reclama banală. Viitorul are s-o dovedească îndestul aceasta.
Dacă inteligentul maestru va avea totdeuna acea dragoste, ce i-o cunosc, pentru nobila lui profesiune, întreprinderea lui va triumfa, orice piedici răutăcioase i se vor opune.
Concertele simfonice populare ale lui Peters trebuie să reușească!
Daca e o favoare viața, cine nu gustă din farmecul generoasei muzici este un fel de orb care nu o poate simți întreagă acea favoare: el nu se poate bucura de o nemăsurată frumusețe binefăcătoare, cărei numai lumina îi poate fi pereche.
Un bun concert simfonic!... E o vastă paradă triumfală, un carnaval monstru cu nenumărate cortejuri de gîndiri și patimi costumate în atribute sclipitoare, perindîndu-se sub o colosală ploaie vertiginoasă de scîntei colorate.
Iată, parada începe.
Smetana, unul dintre cei mai de curînd celebri — unul care începe să trăiască după ce a murit. Ursitoarea lui a fost bună numai pentru noi, căci i-a dat talentul: pentru el a fost crudă — Smetana a murit înainte de a se putea bucura de marele lui triumf, care va crește mereu. Uvertura lui la Secretul e o strălucită bucată romantică.
Apoi un concert pentru vioara de Paganini... Hartzer este un excelent violonist, cu atît mai excelent cu cît instrumentul lui este de prea inferioară calitate. Hartzer e departe de a fi un Paganini; dar desigur vioara lui e o vioară pe care Paganini ar fi azvîrlit-o în sobă. Și cu toate astea, bravul artist s-a achitat cu o perfectă onoare de greaua lui sarcină. Trebuie să fie un mare meșter bărbierul care în lipsă de brici, mă rade cu o custură — și fără să mă zgîrie.
Acum trece cortejul fantastic al lui Dvorzak — o poemă simfonică. E Duhul Apelor: vestita legendă slavă, ilustrată prin sunete. Ce lumini și ce cintece de valuri! ce adîncimi străvezii în această stranie compoziție!
După Dvorzak, Wagner, titanul revoltat, care d-abia mai încape în posibilitatea sonorităților: Encelad[1] zbuciumîndu-se sub stînca pe care vrea s-o clatine din temelii — pentru aceea el nu-și încheie pornirea melodică decît cînd ostenește sub greutatea covârșitoare.
Dar s-au stins aurorele nordice ale lui Smetana, și lampioanele venețiene ale lui Paganini, și fîntînele luminoase ale lui Dvorzak, și valurile volcanice ale lui Wagner — s-a stins toată iluminația feerică: a răsărit soarele, soarele însuși — Mozart!
Ce limpiditate și putere apoloniană!
E așa de strălucitor, pe lîngă luminile pe cari le-a stins prin înfățisarea lui încît trebuie să-ți acoperi un moment ochii: o emoțiune mai înaltă decît aceea ce ne-o produce acest splendid răsărit nu se poate.
Și cînd soarele a apus, începe lumina unei aurori polare, o zgomotoasă petrecere populară norvegiană, o bucată clasică de caracter rustic a lui Swendsen, poate prea manierată, dar tot frumoasă — pentru că muzică urîtă nu se poate — un glas sentimental care-și cîntă patetic cîntecul de dor alături de veselii dănțuitori.
[................]
Note
modifică- ↑ În mitologia greacă, gigant revoltat, răpus de Pallas Athena.