Albania și România
| Albania și Romănia de Nicolae Iorga |
Un curs despre istoria Albanieĭ nu este un lucru neobișnuit saŭ de mirare aicĭ, la Bucureștĭ, unde legăturile cu teritoriul albanes și cu rasa care l-a locuit, rasă care în momentul de față a ajuns să poață organisa un Stat, sînt legăturĭ din cele mai vechĭ ale noastre. Lăsăm, firește, la o parte — aceasta o să se vadă în lecțiile viitoare — legătura de sînge care a putut să existe între noĭ și dînșiĭ eĭ coborîtorĭ autentici și exclusivĭ, din punctul de vedere al puritățiĭ, aĭ elementului iliric, iar noĭ, coborîtorĭ, în ceia ce privește pe ceĭ de dincoace de Dunăre, aĭ elementuluĭ tracic, iar, în ce privește pe ceĭ de dincolo de Dunăre, aĭ aceluiașĭ element tracic, amestecat în unele părțĭ aromăneștĭ cu un puternic element iliric. Dar, și dacă n’ar fi amestecul acesta romănesc între rasa tracică și rasa ilirică, legăturile sînt așa de strînse, încît Albanesiĭ ei înșiĭ nu sînt niște urmașĭ de Ilirĭ, vorbind un dialect iliric, ci sînt urmașiĭ raseĭ ilirice vorbind însă o limbă care derivă din dialectul tracic.
Deocamdată, pentru a legitimà oarecum cursul acesta înnaintea d-voastră, o să ating legăturile care aŭ existat între noĭ și Albanesĭ, pe timpul cînd naționalitatea unora și naționalitatea celorlalțĭ, a lor și a noastră, era pe deplin fixată, cînd, prin urmare, se poate zice că exista un popor albanes, chiar dacă el nu se manifesta printr’o viață politică proprie și o activitate literară și culturală care să-i aparție, și un popor romănesc, care știuse să-șĭ cucerească o viață politică aparținîndu-ĭ numaĭ luĭ și o activitate culturală și literară pe cari să n’o împartă cu nimenĭ, ba s’o poată întinde, în anumite împrejurărĭ, și asupra unora din veciniĭ săĭ.
Cunoaștețĭ din istoria Romînilor acțiunea paralelă de apărare împotriva Otomanilor pe care aŭ avut-o, în a doua jumătate a secoluluĭ al XV-lea, de o parte Ștefan-cel-Mare și, de altă parte, Scanderbeg. Știți că trupele care aŭ atacat la Podul-Înnalt pe Ștefan eraŭ trupe care veniseră din Albania, și Soliman-Pașa Hadîmbul părăsise abia comanda trupelor de acolo ca să opereze în văile înguste ale Vasluiuluĭ împotriva oștirilor moldoveneștĭ. Scanderbeg era mort în momentul cînd s’a făcut atacul împotriva Moldoveĭ, dar rasa lui luptà și maĭ departe alăturĭ de Venețienĭ pentru apărarea teritoriuluĭ său. Pănă la sfîrșitul acestor lupte, silințele unuĭ popor supt steagul propriu, moldovenesc, și ale celuĭlalt popor, supt steagul venețian, pentru a apăra Scutari față de desvoltarea Imperiuluĭ Otoman în veacul al XV-lea, sînt paralèle.
În al XVI-lea veac apoĭ, tocmaĭ o sută de anĭ de la luptele lui Ștefan-cel-Mare cu Turciĭ, cînd Mihai Viteazul începe războiul său la Dunăre pentru înlăturarea, — n’aș zice a jafuluĭ permenent, dar a stoarceriĭ legale permanente a țerilor noastre de către Turcĭ, mișcarea luĭ luptele luĭ biruitoare, marile luĭ succese militare, triumful luĭ continuu împotriva păgînilor aŭ avut un adînc răsunet în toată Peninsula Balcanică, și nu maĭ puțin în munțiĭ Albanieĭ. Izvoarele contemporane ni spun că acolo s’a produs o emoție populară, o tendință de răsbunare, o dorință de a scăpa, nu de jugul religios turcesc, fiindcă cea maĭ mare parte din Albanesĭ trecuseră la credința cuceritorilor, ci de consecințele rele ale stăpîniriĭ turceștĭ, așa cum se pucea manifesta și în acele văĭ albanese.
În veacul al XVII-lea de sigur că noĭ am avut încă o mulțime de legături cu Albanesiĭ, dar Albanesiĭ noștri nu apar, în cele maĭ multe casuri, decît în veșmîntul grecesc, și este foate greŭ pentru noi să facem deosebirea. Maĭ ales că legăturile noastre sînt cu elementul orășenesc din Epir, care era în mare parte grecisat. Vă vețĭ mira poate de ce nu vorbesc de Vasile Lupu și de Ghiculeștĭ. Fiindcă nu împărtășesc părerea Doreĭ d’Istria în ce privește albanismul curat al luĭ Vasile Lupu, a căruĭ origine balcanică, numaĭ în ce privește tatăl, — mama fiind Romîncă —, este evidentă, dar a căruĭ calitate națională este foarte grea de stabilit. Este tot așa de posibil ca Aga Nicolae, părintele lui Vasile, să fi fost un Aromîn, cît este de posibil să fi fost Albanes. Iar, în ce privește pe Ghiculeștĭ, eĭ aŭ trecut prin grecisarea totală, pănă să ajungă, pe urmă, în viața noastră.
Cu oarecare îngrijire însă, prinzînd anumite nume, constatînd anumite legături, s’ar putea face o despărțire între ceia ce aparține Grecilor din Epir, din părțile sudice ale Albanieĭ, și ceia ce aparține elementuluĭ indigen, trecut supt firma grecească.
Acelașĭ lucru se poate spune și pentru veacul al XVIII-lea, cînd clericĭ epiroțĭ aŭ jucat un rol de căpetenie în viața noastră. Cine ar dori să aibă lămurirĭ precise cu privire la înrîurirea acestor clericĭ, dintre cari unii au ajuns și episcopĭ la noi, ba unul chiar Mitropolit, Dosofteĭ Filitis, se poate adresà la memoriul mieŭ recent, cetit la Academia Romînă, cu privire la legăturile noastre cu Epirul.
În sfîrșit nu trebuie să uităm că, în același veac al XVIII-lea și pănă la revoluția grecească, noĭ am avut ca gardă a Domnilor noștri, înlocuind vechea gardă ungurească sau germană, Albanesĭ, «Arnăuțĭ». În fruntea lor stătea un căpitan Iordachi — născut însă în Vlaholivadi —, care a fost un ostaș foarte onorabil, ce s’a ridicat pănă la eroism — lucru pe care nu i-l cerea nimenĭ — în apărarea aceleĭ mișcărĭ greceștĭ care la noĭ n’a avut fără îndoială caracterul de seriositate tragică pe care l-a avut în Moreia și alte regiuni cuprinse de răscoală.
În aceiașĭ vreme, cum se știe, în însășĭ Peninsula Balcanică, lupta pentru libertatea grecească, înțeleasă ca o luptă pentru libertatea creștină, în general, pentru restabilirea vremurilor bizantine, a zilelor Împărățieĭ crucii, a cuprins pe atîția Aromînĭ și pe foarte mnlțĭ Albanesĭ, cu toate că, iarășĭ, este foarte greŭ de făcut, în ceia ce privește anumite personalitățĭ, distincția între partea de sînge aromânesc și partea de sînge albanes.
Dar, în afară de aceasta, între noĭ și Albanesĭ a fost o legătură mai nouă, odată cu începuturile culturiĭ și literaturii albanese în veacul al XlX-lea. Literatura albanesă a început și s’a desvoltat cam pe unde s’a întîmplat. O parte în Italia de Sud — o însemnată parte,— dar o parte, nu atît de însemnată, pe departe, în Grecia, unde aceștĭ «Pelasgo-Elinĭ», cum li se zicea la Atena, eraŭ privițĭ cu neîncredere și antipatie. Tărziŭ de tot se întîlnesc cîteva cărțĭ tipărite în Sofia, în legătură cu anumite tendințe politice de acolo.
La noĭ însă este o întreagă literatură albanesă care a trăit, parte prin îngrijirile societățiĭ «Drita», cu sprijinul societățiĭ și al Statuluĭ romîn, care, acum în urmă, li-a dat, pentru slujbă, una din bisericile noastre, ce datează din epoca luĭ Brîncoveanu, fiind făcută de însășĭ Doamna luĭ. În 1886 «Drita», «Lumina», mutată din Constantinopol[2], începe aici lucrările sale. La 1892 ea întemeiază «Institutul cultural albano-romîn», a căruĭ istorie n’a fost scrisă încă.
La 1898 apare în București chiar o lucrare literară cu privire la Scanderbeg, în limba albanesă, a luĭ Naum-beĭ Frașeri[3]. Și adaug în treacăt că, precum Bonifaciu Florescu și poetul Iuliu C. Săvescu se gîndiseră a traduce în limba noastră, din italienește, o istorie a literaturii albanese, de Straticò[4], acuma două veacurĭ o lucrare italiană cu privire la Scanderbeg a fost tradusă, în temnița din Milano, de un logofăt romîn, Vlad Boțulescu de Mălăieștĭ, care susținuse pretențiile de stăpînitor în Serbia ale unuia din fiiĭ luĭ Ștefan-Vodă Cantacuzino, Constantin, ca și care a fost prins și închis.
În acelașĭ an 1898 întîlnim statutele societățiĭ macedo-romîne și albanese «Ajutorul» din Constanța. Bibliografia se oprește la 1900.
Tot aicĭ la 1899 se tipărise cunoscutul «Appel à nos frères albanais», alcătuit de Ch. Mexi, Derviș Hima și un al treilea.
Prin urmare legăturile noastre cu Albanesiĭ nu sînt nicĭ noĭ, nici puține, nicĭ uniforme, ci foarte vechĭ, începînd chiar înnainte de precisarea naționalitățiĭ unora și altora, continue, variate și de o apreciabilă importanță pentru un popor ca și pentru altul.
Acum, înnainte de a tratà însășĭ istoria Albanieĭ, este bine să ne lămurim întăiǔ asupra împrejurărilor în care s’a deșteptat un interes pentru poporul albanes.
Avem a face cu o literatură puțină, rară, capricioasă, apărînd întîmplător într’un loc saǔ altul cu privire la poporul albanes, saǔ cu scrierĭ albanese începătoare încă. N’avem a face la Albanesĭ cu ce se întîmplă la alte popoare avînd o conștiință națională întreagă,—ceia ce ar fi fost foarte greǔ la un popor împărțit în treĭ religiĭ și cu două dialecte deosebite și trăind, apoĭ, în regiunĭ, între care nu este de de multe ori decît o comunicație foarte dificilă. La alte popoare se alcătuiește o conștiință națională unitară, această conștiință stăpînește poporul întreg, care simte nevoia de a o exprima în cîntece, în cărțĭ, în reviste, în ziare. Se produce astfel o întreagă mișcare literară; și, pe de altă parte, această mișcare, prin caracterul eĭ interesant, prin nota eĭ originală, prin faptul că exprimă o națiune nouă, ceia ce este totdeauna menit să atragă luarea aminte, ajunge să trezească simpatiĭ aiurea.
Pentru întăia oară cuvinte albanese aŭ îost cuprinse într’o lucrare menită să apară foarte tărziŭ, în zilele noastre, de și a fost scrisă cu 400 de anĭ și maĭ bine înnainte, în descrierea de călătorie a cavaleruluĭ din Colonia Arnold, Ritter von Harff, care a mers în Locurile Sfinte și, cu ocasia acesteĭ călătoriĭ, omul a învățat și acele cîteva cuvinte albanese. Cartea a apărut însă, acolo, la Colonia, numaĭ în 1860. Iar acum cîteva lunĭ (1915) am dat eŭ însumi, într’un tratat italian de la sfîrșitul aceluiașĭ veac, formula albanesă a botezului[5].
Cînd întîlnim iarășĭ cuvinte albanese, le găsim altfel, din întîmplare, în legătură cu propaganda catolică, — și nu se poate spune în de ajuns cît de mult a făcut propaganda catolică, fără voia eĭ, de sigur, pentru trezirea conștiințeĭ albanese. Nu se poate zice acelașĭ lucru pentru Biserica ortodoxă, fiindcă aceasta represintă națiunea grecească, care căuta să aducă dispariția națiuniĭ albanese. În legătură cu propaganda catolică, susținută de o organisație misionară, apare, la 1685, doĭ anĭ după încunjurarea Vieneĭ, într’un moment cînd Venețieniĭ atacaŭ pe Turcĭ în Moreia, cînd se aștepta, ca pe vremea luĭ Mihaĭ Viteazul, ca Imperiul Otoman să fie aruncat dincolo de Bosfor, un «Cuneus prophetarum». Și anume datorită inițiativeĭ unul episcop de Scutari, administrator de Antivari, Petru Bogdan. La început sînt cîteva dedicațiĭ, în limba slavă, iar altele, către Andreĭ Zmaievicĭ, episcop de Antivari, și către Bogdan însușĭ, sînt în versurĭ albanese. De fapt, 1685 este data cînd apar pentru întăia oară versurĭ albanese.
Interesul acesteĭ propagande latine a dat și alte lucrărĭ în limba albanesă. Înnainte de a se fi tipărit o gramatică, un abecedar, o bucoavnă, se publică un catehism latin, cuprinzînd cele d’intăiŭ adevărurĭ ale credințeĭ.
Ar părea de mirare un lucru: de ce n’avem, cum este casul la Romînĭ, la începutul literaturiĭ, scrierile de cuprins religios, traducerea cărților sfinte și a cărților liturgice în limba albanesă. Explicațiunea se poate găsi foarte ușor: în ce privește pe Apusenĭ, eĭ nu aveaŭ nevoie de așa ceva, limba latină fiind de întrebuințare generală, iar, în ceia ce privește pe Răsăritenĭ, eĭ impuneaŭ limba grecească. Așa că biețiĭ oameni, orĭce confesiune ar fi avut, erau de o potrivă lipsițĭ de mîngîierea de a auzi cuvîntul luĭ Dumnezeŭ în limba lor.
Nu maĭ vorbim de musulmanĭ, cari aveaŭ o singură limbă literară, a Coranului, limba arabă.
Publicațiunĭ bisericeștĭ în limba albanesă se găsesc în secolul XIX-lea de abia. Totușĭ catechismul de care am vorbit, al luĭ Bellarmino, e din 1664 (din nou la 1485, la 1856, la 1868) : el s’a tipărit în Italia. În ce privește cărțile bisericeștĭ. Întîlnim traducerile Evangheliilor, — dar nu a tuturor Evangheliilor împreună — și Psaltiriĭ. Apar astfel, pe rînd, Evanghelia după Mateĭ, Evanghelia după Ioan, Evanghelia după Marcu, de la 1868 înnainte, — una din ele în legătură cu gusturile filologice ale luĭ Lucian Bonaparte. Iar Psaltirea apare la 1868.
Înnainte de aceasta, din partea Grecilor se întîlnesc anumite cuvinte risipite prin vocabularele care sînt tipărite ca mijloc de comunicație între deosebitele popoare, precum sînt cărțile luĭ Cavalioti și ale lui Daniil de Moscopole, cunoscute nouă din punctul de vedere al dialectuluĭ macedonean. La 1827 se dă, în stîrșit, un Noŭ Testament, care mi se pare că este complect; acel care pune la cale publicația este arhiepiscopul de Eubeia, Grigore, iar locul de tipărire, Cefalonia.
În legătură cu cărțile acestea bisericeștĭ joacă un rol de căpetenie Constantin Cristoforidi din Elbasan. El a editat o mulțime de cărțĭ: la 1866 apar cele d’intăiŭ publicațiĭ ale luĭ: Psaltirea vine la 1868, Faptele Apostolilor la 1872. Alțiĭ tipăresc, în Constantinopol, la 1879, Evanghelia luĭ Mateĭ, cele patru Evangheliĭ tot în 1879. Așa încît, în trecere de cîțĭva anĭ, — s’a ajuns să se aibă toată Scriptura, dar nu în acelașĭ timp și liturghia, în tipar albanes.
Din alt punct de vedere, Albanesiĭ pot să fie interesanțĭ pentru folklorul lor. Și să începem cu folklorul, ca să trecem pe urmă la studiile de gramatică, limbă, etnografie. Lucrările de folklore albanes era natural să vie la început din Italia sudică, unde, de multă vreme, se găsește o colonie albanesă foarte numeroasă, trăind în împrejurărĭ de cultură cu mult superioare împrejurărilor de care se pot împărtăși Albanesiĭ rămașĭ în Peninsula Balcanică.
O femeie plecată din mijlocul societățiĭ romăneștĭ, prin aniĭ 1830-1840, se găsește la începuturile acestuĭ folklore albanes. Este fata boieruluĭ Mihalachi Ghica, măritată cu Colțov-Masalschi, pe care l-a lăsat: Dora d’Istria. Pe lîngă cartea eĭ italiană, «Gli Albanesi in Rumenia», în care face istoria proprieĭ sale familiĭ, sprijinindu-se pe documentele tipărite pănă în 1880, ea publică, la 1867, «La nazionalità albanese secondo i canti popolare», lucrare care i-a adus omagiile uneĭ sumedenii de învățațĭ italienĭ ce se ocupaŭ de Albania și de Albanesĭ.
După această semnalare întîlnim o întreagă literatură privitoare la cĭntecele populare ale Albanieĭ.
La 1871, publicația luĭ Giuseppe Jubany, «Raccolta di canti popolari e di rapsodie di poemi albanesi»; și un frate al luĭ, Antonio-Elia, face publicațiĭ privitoare la Albanesĭ.
Dar în 1873 îșĭ începe activitatea un om, care el însușĭ a știut să dea un veșmînt popular poesieĭ albanese, Girolamo di Rada ; el a propus și unul din multele alfabete albanese ce s’aŭ alcătuit în cursul veaculuĭ al XlX-lea.
Goffredo Ruggiero strînge apoĭ și el baladele albanese. Menționăm traducerea poveștilor albanese în franțuzește, de Dozon (1861), poesiile luĭ Giuseppe Schirò (1887) ș. a. m. d
În sfîrșit din al treilea punct de vedere puteau să intereseze Albanesiĭ: din punctul de vedere al limbiĭ și al națiuniĭ lor. Pentru aceasta trebuia însă ca filologia modernă să-șĭ fi alcătuit metodele și planul săŭ de lucru, și maĭ trebuia să se recunoască în limba albanesă partea, atît de interesantă, de originalitate ce o cuprinde, să se găsească legătura între limba albanesă și limba latină, care și ea a dat în tesaurul de cuvinte al Albanesilor o parte așa de largă și esențială, încît uniĭ aŭ mers pănă s’o numere între limbile pe jumătate latine. Terminiĭ principalĭ, terminiĭ de usagiŭ, terminiĭ fundamentalĭ sînt, de sigur, terminĭ iliricĭ, dar multe cuvinte latine li sînt adause și tratarea acestor cuvinte din punctul de vedere fonetic este de sigur tot ce poate fi maĭ interesant. Și, maĭ tărziŭ, cînd s’a descoperit legătura sintactică ce există între toate limbile balcanice, s’a văzut că acele forme sintactice nu aparțin nicĭ Latinilor, nicĭ Slavilor, ci substratuluĭ primitiv traco-iliric.
Atuncĭ aŭ apărut lucrările, fundamentale în ce privește limba albanesă și națiunea albanesă, care sînt datorite luĭ Hahn și luĭ Gustav Meyer. Faptul că Germaniĭ din Austria se ocupă de limba și de poporul albanes este, de altfel, în legătură cu intențiile cunoscute ale Austrieĭ în Peninsula Balcanică. Știința despre Albania are birourĭ la Ministeriul de Externe din Viena. În afară de aceste lucrărĭ fundamentale avem, în ceia ce privește gramatica limbiĭ albanese, o serie de lucrărĭ nouă, făcute și în Anglia și răspîndite acum pretutindenĭ. Să pomenim și gramatica toscă a luĭ Cristoforidi. O gramatică generală albanesă o tipări Giuseppe Schirò, iar una în franțuzește, la Londra, în 1887, un scriitor care se ascunde supt inițialele P. W. Pe urmă de la 1890 încoace gramaticele se înmulțesc : a luĭ di Rada, care dă și o antologie, alfabetul luĭ Lorecchio, care în Italia a jucat un mare rol, alfabet publicat la Corigliano, unul din centrele albanese din Sudul italian. Să nu uităm Manualul de literatură, cu noțiunĭ de limbă, al luĭ Straticò. Și, în stîrșit, putem adăogi că, în vremurile din urmă d. Weigand, care a început prin a studia limba romînă și care a continuat studiind limbile slave din Peninsula Balcanică, a dat alfabetul săŭ.
Acestea eraŭ de spus la început. Din ele am văzut ce relațiunĭ am întreținut în cursul veacurilor cu Albanesiĭ și din ele am văzut și legăturile Albanesilor cu lumea cultă europeană.
Abia acum a început însă, pentru tot ce se ține de Albania, fasa științifică.
- ↑ Un noŭ ziar, «l’Albanie», începe să apară la Lausanne pentru a sprijini, în legătura cu presența trupelor sîrbeștĭ în Albania, ideia Albanieĭ independente. S’a vorbit în ea și despre legăturile cu Romănia. Cred că nu e fără folos și daŭ, din hîrtiile mele, această lecție prin care deschideam, în ziua de 31 lanuar 1914, la Institutul Sud-Ost-European un curs despre Albania.
- ↑ V, în această privință, și lămuririle din izvor albanes în l’Albanie, no 6. Ieaŭ notele bibliografice din lucrarea lui Emile Legrand, completată de Gûys, Bibliographie albanaise (Paris 1912).
- ↑ L’Albanie (l. c.) o socoate „o operă poetică admirabilă“.
- ↑ Apar 16 paginĭ. Originalul în Manualele Hoepli (Milan 1896).
- ↑ Notes et extraits pour servir à l’histoire des croisades: V, p. 195.