Alecsandri (Pillat)

 

Bătu din nou pendula pe marmura consolii, —
Și dezgropându-și fruntea de fildeș din «in folii»,
Își înălță lin luna albastru-i lampadar:
Parc-aștepta sosirea cuiva...
Și ca un dar
De raze ce s-ar frânge în picături de cântec,
Se revărsă-n odaie un luminos descântec
De zurgălăi ce sună în trap vioiu de cai...

Să văd pe cel ce vine, pe geam mă aplecai:
În chiote, ca vântul făcând opt murgi să zboare,
Pe-un drum bălțat de lună sub crengi tremurătoare,
Goneau căruța poștii, trei surugii călări.
Nici n-apucasem bine să mă cobor pe scări
Și-n fața-mi sta poetul senin: Alecsandri.
Cum îl pofteam în casă, cu mâna mă opri:
Nu — vreau să vii cu mine pe lună până-n luncă.

Dorința-i mă cuprinse cu tainică poruncă.
Se clătină pământul sub roate și fugi...

Zburam acum alături mânați de surugii.
În vânt veneau miresme de fân — și tot mai bine
Se deslușea o apă cu zumzetul de-albine
Ce-n negru nor și-adună întărâtatul roi.
Intrasem sub frunzișul bătrânului zăvoi —
Și sălcii se-nchinară cu fruntea la pământ,
Când se opriră caii sforăitori, în vânt
Tot scuturându-și salba de sunet rând pe rând...

— N-auzi— îmi spuse bardul— Siretul meu cântând?
El duce jalea «doinii» în valurile-i grele;
El înflorește spuma-i cu «mărgăritărele»,
Sădite de iubire și rupte de noroc;
El strânge «lăcrămioare» la piept și-n crudu-i joc
Le zvârle veștejite de dor, să se răsfire:
Ca-n lacrimile limpezi să crească «suvenire» —
Pe el lăsându-mi versul să cadă ca o plasă,
Am prins Moldova toată în mreaja-i de mătasă.
Păduri de brad, fânețe și lanuri mari de grâu,
Foșnesc, nălucitoare și viii, în al meu râu.
Apleacă-te — pătrunde vrăjita lui oglindă:
Priveliști se alungă și altele colindă,
Din zori de-argint și până în aurit amurg
În rama lui de sălcii, «pastelurile» curg,
Dezvăluind privirii obrazul țării drag.

Se-nfiorase lunca la glasul lui de mag
Și Argeșul, sub lună, se-nfioră și el,
Mișcându-și solzii lucii pe-al undelor inel.
— Biet râu de munte, care nici când n-avuse parte
De un poet să-l facă nemuritor în carte,
Râu bun al cărui nume răsunător și dulce
Pe nimeni nu găsise în vers slăvit să-l culce.
Șopti: Șiretul nu e, sunt eu — dar când vorbești
Zăvoiul din Florica e lunca din Mircești.
Simt apa-mi curgătoare și zarea-mi că se schimbă,
Și valu-mi glăsuiește moldovenească limbă.
O, graiul cel mai dulce din țările române,
De când pe lira de-aur l-ai înstrunat, stăpâne!...
Și-o salcie pe maluri: Așa e... a șoptit...

Alecsandri acuma de brațul meu proptit,
— Sub plute argintate lăsând poștalionul
Să-și risipească umbra și să-și destrame zvonul —
Pomi pe o potecă tăind de-a curmeziș.
Sub frasini mari, prin frunze ne tot bătea pieziș
O minunată ploaie de lună-amestecând
Zăvoiul meu aievea cu lunca lui din gând...
Atunci, în plină toamnă, simții că luna Mai
Îmbobocea de dorul iubitului său grai.
Năluca primăverii deodată prinse viață:
Se-acopereau vlăstarii cu-o tânără verdeață;
Parfumuri pădurețe, sălbatice, adânci,
Se ridicau din ierburi și-n noapte își dau brânci,
Se înălțau pe vânturi și se lungeau ca fiare
Să prindă iar pământul bătrân în a lor ghiare —
Și pasări cântătoare au izbucnit în vers...
Alecsandri prin luncă urma tăcutu-i mers,
Cu capu-n piept, pe gânduri, cu mâinile la spate —
Și tremură natura de vis și voluptate
Când umbra lui regească, trecând, o atingea.
Melancolia clipei fugare mă-nvingea,
Cu toată primăvara domnind izbăvitoare...
Se auzi departe, clar, o privighetoare.

E-aceeaș care cântă pe groapa lui uitată:
Pe morți numai natura nu-i uită niciodată.
Pe-aceeaș creangă-n leagăn aceleași pasări vin
Ca să-i împărtășească, în Mai, în cânt divin,
Și dacă omu-i lasă sub iarba lor pustie,
Ca să-o-nflorească singur liliacul nu-ntârzie.
Poete, faima minte și bârfitorii mint.
Steluța doar anină o lacrimă de-argint
De ramura plecată pe cruce ca o soră...
Tu , care ești pierdută în alba auroră,
Stea dulce și iubită a sufletului, tu,
Redă fiorul vieții acelui ce-l pierdu!...
Dridri de mult uitat-a iubita-i siluetă,
La piatra lui nu vine, azi, nici o «biondinettă».
Dar când secerătorii, sub ulmi, se-ntind de-amiază,
În umbra fermecată Rodica îl visează,
Strângând la sân copilul din flori, cu păr bălai...
Și toamna, când coboară pe un picior de plai,
Din Vrancea, din Moldova și din Ardeal, lungi turme,
Miorița năzdrăvană, uitând de a lor urme,
Lăsând suspin din fluier în zare să se frângă,
Rămâne nemișcată Păstorul ei să-și plângă...
Și meșterul Manole, care-și zidi iubirea
Să crească peste veacuri în soare mănăstirea,
Nemaigăsind prin lume, ca s-o jertfească, alta —
Rapsodului închină mistria grea și dalta,
Lui ce-a-nălțat în țară, mai trainic să rămână
Ca zidul sfânt: Balada și Doina română.

Alecsandri sub sălcii se depărta încet...