Alecsandri (Zarifopol)

Alecsandri de Paul Zarifopol

Cu generația lui Alecsandri, occidentalizarea societății și a literaturii românești se modifică: tineretul moldovean, cultivat în Apus, începe a critica însăși influența aceasta apuseană. Îl cuprinsese grija de a nu fi decât imitator. E preocupat de a se emancipa de Apus, cum se emancipase de Orient; și bucuros ar fi adoptat formula naționalistă din timpurile noastre: prin noi înșine!

Alecu Russo, unul dintre prietenii de aproape ai lui Alecsandri și insuflător de idei al acestuia, formulează precis simptomul nou ce caracteriza tinerimea intelectuală de la 1848. El zice: oamenii de astăzi uită că nu au avut tinerețe. În ziua răsăririi lor, pe la 1835, cel mai tânăr din ei era mai bătrân încă decât cel mai bătrân din bătrâni. Într-un curs de 20 de ani, mai mult a trăit Moldova decât în cele de pe urmă două veacuri. Întâmplările lumii de primprejur mureau la granița țării; vălmășagul veacului îi găsea și-i lăsa liniștiți. Ei au deschis ochii într-un leagăn moale de obiceiuri orientale; noi am răsărit în larma ideilor nouă ochii și gândul părinților se îndreptă la Răsărit, ai noștri ochi stau țintiți spre Apus! nimic nu mai leagă Moldova de astăzi cu trecutul, și fără trecut societățile sunt șchioape. Națiile care au pierdut șirul obiceiurilor părintești sunt nații fără rădăcină, nestatornice, sau, cum zice vorba cea proastă, nici turc, nici moldovean... Russo dă aci elementele unui program nou de cultură. Prin aceasta însăși, el și cei de generația lui se prezintă ca un exemplu deosebit de viu pentru iuțeala cu care pornise a se mișca societatea românească. Abia dezbrăcase haina veche, și iată că se și gândesc tinerii noștri la întoarcere spre trecut.

Întoarcerea spre trecut nu cumva după metoda latiniștilor transilvăneni; contra acestora curentul nou, și Russo înainte de toți, pornește război; În mine veți găsi un român, însă niciodată până acolo ca să contribuiesc la sporirea romanomaniei, adică mania de a numi romani - spune tânărul profesor Kogălniceanu în discursul introductiv la cursul de istorie națională, 1843. Oamenii aceștia vorbesc despre romanomanie vedeți ce repede mergeau lucrurile în societatea română. Și prețios este că nu erau numai vorbe: romanomania ajunge de prisos și ridicolă, fiindcă se născuse o cultură, cel puțin o literatură românească, ce nu mai era nici produs de simplă imitație, nici ciudățenie arhaizantă său latinizantă.

Alecu Russo laudă o poezie a unui obscur oarecare, Dăscălescu, cu vorbele acestea: Poezia asta e română până în cap și nu vrea să fie alta, nici lamartiniană, nici byroniană, nici hugoliană, de aceea e frumoasă ca limbă, limpede în idei și adâncă de gândire folositoare, precum înțelegem și este de dorit să fie tot ce se scrie și se cugetă la noi. Este, putem zice, aproape programul poeziei lui Alecsandri. Zicem: aproape programul poeziei lui Alecsandri, fiindcă poezia acestuia este, în bună parte, lamartiniană și hugoliană. Totuși Alecsandri are grijă totdeauna a localiza frumos modelele sale străine. Totdeauna poezia lui sună românește. Scriitorul acesta a avut darul deplin de a produce ce era atunci de nevoie. Caracterul românesc, naturalețea poeziei lui Alecsandri se datorește, cum știu toți, faptului că întâia oară, din îndemnul, mai cu seamă, și cu ajutorul lui Alecu Russo, el caută în poezia populară ajutorul literar trebuincios pentru înființarea unui stil literar liber de orice artificialitate pedantă.

Pentru că vorbim tocmai de formarea unui stil literar român, este locul să pomenim aici vestita poemă în proză Cântarea României, despre al cărei autor s-a disputat destul între istoricii noștri literari, cu rezultatul că, pe cât pot judeca, poemul rămâne foarte probabil în seama lui Alecu Russo. Originalul era în limba franceză și s-a pierdut. Textele românești sunt două: unul publicat de Bălcescu, care spune că nu știe cine e autorul; celălalt text l-a publicat Alecsandri, care-l atribuie sigur lui Russo. Cele două texte române diferă. Își va fi aruncat poate și Alecsandri condeiul în redactarea pe românește. Intenția fusese de a face propagandă română în o formă care ne impresionează și literaricește. Pentru istoria literară, poema aceasta în proză este interesantă tocmai pentru caracterul curat românesc al graiului întrebuințat acolo.

Modelele literare ale Cântării României sunt, evident, psalmii și prorocii, apoi proza patetică a lui Chateaubriand, Lamenais și Michelet. Însă transpunerea este făcută în o românească exact echivalentă originalelor. Acum sentimentul unei limbi literare este sigur la scriitorii români: ei Russo și Alecsandri îndeosebi au gust literar și judecată literară matură: sunt oameni care știu ce pot și ce vor să extragă din cultura apuseană, astfel ca să poată crea un stil propriu al culturii noastre în general și un stil comun literar.

În Cântarea României, se zice, de pildă, așa: Lumea întreagă are tot o poveste... strâmbătatea care se lăcomește la bunul altuia și sărmanul care sfarămă funia ce-l strânge. Grea e strâmbătatea...

Și răsplata ei cumplită este... Viscolul pustiirii a suflat pe acest pământ... sângele părinților în vinele strâmte ale strănepoților a secat... Trist e cântecul în sărbătorile satului... Doina și iar doina!...

suntem pribegi în coliba părintească. Acel ce a construit asemenea text avea evident un auz literar rafinat, pentru valoarea vocabularului românesc avea un simț de o siguranță cu totul nouă ambele aceste daruri scriitorul le pune, cu perfectă conștiință, în slujba intenției de a făuri o proză poetică cu sonoritate arhaic-religioasă, însă care să fie imediat înțeleasă de cititorul contemporan. Capacitatea literară a limbii române apare verificată până în capăt într-un text ca acel pe care l-am citat. Însă iată, tot în Cântarea României, citim: Jalnic e cântecul tău, Româncă copiliță... Aurică copiliță cântă frunza verde, cântă floarea câmpului, cântă floarea muntelui... și aceste rânduri ne trimit la maniera populară a lui Alecsandri în ce are ea mai ușuratic și de gust mai îndoielnic. Acest Aurică copiliță și Româncă copiliță formează un curios disparat în corpul poemului, acordat în ton de imn sau de lamentație biblică. Ce caută aci aceste ingrediente ale lirismului lăutăresc pe care, urmând mai vechi deprinderi, Alecsandri l-a perpetuat cu un fel de ușuratică insistență prin lirica lui de album?

Acest disparat pare că simbolizează schematic, dar complet, figura literară însăși a lui Alecsandri.

Alecsandri a fost adevărat omul a două lumi. Să ne amintim aci hotărârea lui Alecu Russo, pomenită adeseori: Russo vrea reluarea firului tradițional pentru a mântui cultura românească de schimonosirile cu care o desfigurase, și o mai desfigura, pedantismul primitiv al începătorilor. În această mișcare de naționalizare inteligentă, făcută în spirit critic, Alecsandri ne apare ca un adevărat Ianus bifrons: el a scris în felul vechii poezii tabietlii și încă lăutărești , a scris și o poezie cu totul nouă, care în o parte a ei este localizare de modele străine, însă aproape totdeauna localizarea e desăvârșită; vor fi Lamartine și Hugo la mijloc, însă cântați pe românește așa încât tiparul străin deloc nu se simte supărător în confecția românească.

Cine dorește să măsoare drumul literar străbătut de Alecsandri, să compare traducerile din Lamartine sau Hugo, ale lui Hrisoverghi, ale lui Negruzzi sau Grigore Alexandrescu, să le compare cu inspirările franceze ale lui Alecsandri, pe care atât de minuțios le-a dezvăluit, într-o serie de excelente studii, dl profesor Ch.

Drouhet, și-și va da seama clar ce însemnează când spunem că Alecsandri a creat o poezie românească, în felul cum o închipuia desigur și o dorea Alecu Russo.

După etichete, zestrea literară a lui Alecsandri seamănă mult în parte cu a lui Bolintineanu: romanțe de dragoste și poezii de album, legende și balade naționale, legende și balade orientale, ode de ocazie patriotice. În romanță și în poezia de album, asemănările moldoveanului cu munteanul nu sunt numai de suprafață: amândoi au avut, din născare, aceeași teribilă ușurință, aceeași teribilă abundență de elocuțiune.

Să dăm exemple:

Superbă, maiestuoasă, te simți ca o regină,

Căci fruntea ți se-nalță când lumea se înclină

Și imnul omenirii, un imn de adorare

Ajunge pânla tine în slabă suspinare...

Chiar soarele fierbinte de-ar vrea cu fericire

Să-și schimbe nemurirea pe-o viață de iubire,

Ar stinge-a sale raze pe inima-ți de gheață.

Nici o mândrie mare nu-ntrece-a ta mândrire,

Nici spada nu întrece cumplita-ți nesimțire!

Observați că un vers ca:

Chiar soarele fierbinte de-ar vrea cu fericire...

ne duce îndărăt până la stângăciile unui Cârlova, și mai observați întrebuințarea abuzivă a infinitivelor substantivate mai cu seamă în rimă: este un inocent obicei rău al epocii lesne prinseseră de veste grăbiții noștri poeți de pe atunci că infinitivele substantivate furnizează rime ușor, la infinit.

Tot astfel, pentru niște versuri ca cele ce urmează, s-ar putea întreba oricine cu drept cuvânt: sunt de Alecsandri? sunt de Bolintineanu?

Plăcută, simțitoare, în toată grațioasă

Ești dulce ca seninul de zi primăvăroasă...

Tu poți să dai c-un zâmbet, c-un singur sărutat

O patrie iubită la tristul exilat.

Alecsandri scrie, în loc de cuvântul bun primăvăratică, o deplorabilă plăsmuire verbală: primăvăroasă însă rima o obține și poetul urmează mulțumit și săltăreț, până ce își încheie declarația de album în acel grotesc amestec de patriotism cu erotică: tu poți să dai c-un zâmbet, c-un singur sărutat, o patrie iubită la tristul exilat.

Găsim în acest vers și faimosul dativ cu prepoziția la (dai o patrie iubită la tristul exilat), poate cea mai puerilă dintre toate traducerile textuale din uzul limbilor occidentale (din cea franceză mai întâi), pe care le-au practicat, în zelul lor nestăpânit, primii noștri poeți de inspirație apuseană.

Versurile citate până aci sunt scoase din două bucăți, ambele purtând titlul Portret. Sunt tipice pentru poezia pe care putem să o numim: poezie de album.

Era în natura lui Alecsandri să producă acel fel de poezie care în teoria literară se numește poezie ocazională - însă nicidecum în înțelesul, foarte deoseibit de cel uzual, în care a întrebuințat cuvântul acela Goethe, care spunea că toate poeziile sale sunt fragmente ale unei mari spovedanii și în acest înțeles sunt poezii ocazionale.

Alecsandri trebuie să fi fost un minunat improvizator; era de tipul celor care oricând pot scrie poezie, o scriu oarecum imediat și ca de la sine. Imaginația lor e plină de formule poetice, de rime gata sau de scheme pentru rime. Alecsandri de exemplu avea diminutivele, avea o sumă, nu prea mare, dar bună, de epitete din poezia populară, avea formule de admirație, de salutare și complimentare gentile sau spirituale. Originalitatea imaginii ca și originalitatea legăturii ideilor în funcțiune de expresie a sentimentului sunt, în acest fel de a proceda, sacrificate spontaneității, sau cum se zice încă: sunt sacrificate stilului curgător.

Spontaneitatea aceasta e, desigur, mai mult aparentă: e de natură esențial mnemotehnică.

E o incontestabilă frivolitate în acest fel de poezie de societate, pe care am numit-o poezie de ocazie. Chiar dacă nu era totdeauna practicată la fața locului, în salonul plin de cucoane, cu albumul pe brațe, sau într-un salonaș de la Castelul Peleș, acest fel de a construi poezie formează un stil de care poetul numai cu greu scapă.

Iată patru versuri din epoca plinei maturități:

Întindere albăstrie,

Nemărginit safir

O! mare scumpă mie,

Eu veșnic te admir.

Primele două versuri pornesc pictural, par a promite o viziune vie și, pe cât se poate, o viziune foarte proprie a mării. În loc de aceasta, intervine în o intrare cvasi comică, poetul albumurilor:

O! mare scumpă mie,

Eu veșnic te admir.

Acest distih este formulă de bilet către o artistă dramatică sau o stea de balet. Alecsandri l-a aplicat mării, fără nici o grijă.

Alecu Russo scrisese următoarele: Pentru odihna sufletului său n-aș dori să mai vie Ștefan-vodă, chiar și de ar fi cu putință. Ce ar face el pe un pământ unde n-a mai rămas urme de umbra lui măcar?... Vorba lui nu mai este limbajul nostru... Strănepoții Urecheștilor, ai Movileștilor i-ar zice în versuri, în ode și în proză: Eroule ilustru! trompeta gloriei tale penetră animile bravilor români de admirăciune glorioasă și nedefinisabilă...

Alecsandri, desigur, nu era un pedant ca acei la care se gândește Russo; totuși, ar fi fost și el, cred, neinteligibil lui Ștefan-vodă, și verbal, și ideologic:

Prin negura trecutului

O! soare-nvingător,

Lumini cu raze splendide (lumini cu raze splendide lumini? adică: luminezi Alecsandri inventează o formă a verbului și măsura versului e gata!)

Lumini cu raze splendide

Prezent și viitor

În timpul vijeliilor

Cuprins de un sacru dor

Visai unirea Daciei

Cu o turmă și un păstor.

(Din imnul lui Ștefan cel Mare, scris pentru serbarea de la Putna în 1871.) Cu aceeași ocazie, Alecsandri scrie și un imn religios care începe așa: Etern, Atotputernic. O! Creator sublime...

Cred a fi arătat în ce fel a fost Alecsandri poet de ocazie și cum stilul poeziei de ocazie l-a urmărit și acolo unde nu era bine să-l urmărească.

Este lucru absolut admis, pentru că e lucru evident, că valoarea artistică supremă a lui Alecsandri stă în pitorescul său, în impresiile de natură. Pastelurile au rămas partea cea mai vie din toată producția sa poetică.

În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit,

Stelele par înghețate, cerul pare oțelit.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios,

Ca înaltele coloane unui templu maiestos,

Și pe ele se așează bolta cerului senină

Unde luna își aprinde farul tainic de lumină.

Vedeți începutul acesta de poezie plastică, și uitați o clipă comparația făcută cam la întâmplare a sulurilor de fum din sat cu coloanele unui templu maiestos, uitați și pleonasticul far de lumină pentru a simți cu atât mai violent erupția în totul regretabilă a poetului de ocazie în peisajul de iarnă: O! Tablou măreț, fantastic...

Indiscretă strașnic e această intervenție care exclamă interpretativ și neapărat ea distruge tabloul.

Distrusă la fel este impresia din pastelul intitulat Viscolul, prin strofa finală, domestică și consolatoare:

Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire

Stă, aude-n câmp lătrare și zărește cu uimire

O căsuță drăgălașă cu ferestrele lucind,

Unde dulcea ospeție îi întâmpină zâmbind!

Vreau să amintesc și această strofă din pastelul care se numește Mandarinul: Ea (adică soția mandarinului) Ea se duce-n galerie s-o dezmierde mandarinul...!

Grațioasă, pânditoare sub umbrela-i de atlaz, Îi invită cu ochirea, cu surâsul, cu suspinul, Ca să guste voluptatea amorosului extaz. să guste voluptatea amorosului estaz pare o transpunere din Conachi făcută la iuțeală.

Alecsandri a fost un poet nou, dar a cărui inimă și mai ales al cărui gust privea prea des înapoi. A fost omul a două generații care, dezbinate în suprafață, se iubeau și se topeau încă una în alta, poate mai ales în ce privește gusturile estetice. Pentru aceea Alecsandri a fost adorat imediat. Era doar incarnarea unui noroc istoric. El împlinea trebuința încă vie pe atunci de a umplea cadrele cerințelor estetice ale unei societăți în mare transformare.

Alecsandri a scris o adevărată enciclopedie poetică: liric, epic, descriptiv, dramaturg, povestitor de călătorii.

Nivelul ideologic al scrisului său este mijlociu; se inspira repede și gândea totdeauna foarte accesibil. Versul său e convorbire elegantă, e extrem de sociabil și distractiv: Totul e în neclintire, fără viață, fără glas; Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă nici un pas.

Ce sunt acestea altceva decât vorbele unui amabil causeur care de la fereastră face conversație cucoanelor de la masa de ceai?

Tot Alecu Russo zice despre generația celor care, cu dânsul, fuseseră tineri de tot pe la 1835, că generația noastră e posomorâtă... Bucuriile și necazurile oamenilor trecuți nu le înțelegem.

Petrecerea noastră nu-i veselia, caii, vinul, femeile și zgomotul; petrecerea noastră e gândul posomorât. Dacă vrem câteodată să iubim (atunci) facem o experiență... un studiu al inimii... Societatea educată a Moldovei seamănă a fi o colonie engleză într-o țară a căreia nici limba, nici obiceiurile, nici costumul nu le-ar cunoaște.

Mărturia lui Russo sună paradoxal, sună a Confession dun enfant du siele. A fost scrisă poate în o clipă de umoare foarte subiectivă.

În orice caz, nu e aceasta societatea lui Alecsandri societatea pe care o amuzau vodevilurile lui, monoloagele lui comice, pe care o încânta: Tu, care ești pierdută în neagra veșnicie sau:

Era grațioasă,

Tânără, frumoasă,

Vie pariziană cu mii de-ncântări...

Și încă mai puțin înțelegem pe Russo când citim:

La Moldova cea frumoasă

Viața-i dulce și voioasă!

L-al Moldovei dulce soare

Crește floare lângă floare!

Multe păsărele-n zbor

Fură minți cu glasul lor! fiindcă așa o aduce bardul vesel când cântă pe coarda poetului popular. Și lumea se minuna, se încânta, și făcea un haz nespus de lirica sau de comicăriile lui. A fost o rară armonie între acest poet și publicul său.

Russo, în clipe negre, a vorbit de o minoritate neglijabilă și a generalizat greșit.

Primele poezii ale lui Alecsandri au fost scrise în franțuzește sunt lamartiniene, și una din bucăți este închinată lui Lamartine. Însă primele lui versuri române, apărute peste un an sau doi, sună așa, de exemplu:

Bahlui, locaș de broaște, râu tainic fără maluri,

Ce dormi chiar ca un pașă pe malul tău de glod...

sau, cu totul în alt ton:

Cine trece-n Valea Seacă,

Cu hangerul fără teacă

Și cu pieptul dezvelit?

Andrei Popa cel vestit.

În versurile închinate Bahluiului găsim un humorist fin și cu vervă.

În balada banditului Andrei Popa, Alecsandri, dintru început, arată ce avea de făcut un poet de mare talent cu poezia populară.

Mai pe urmă au venit pastelurile și frumusețile descriptive din legende.

Însă nevoile momentului i-au impus astfel de comenzi, încât poetul de album, poetul de romanțe, poetul chiar de huzur și tabiet după moda veche să cânte, spre paguba artistului descriptiv și a poetului narator, a căror strălucire curată trebuie să o căutăm, nu fără migăleală, în desimea de poezie ocazională pe care a trebuit să o producă inventatorul stilului poetic nou în literatura noastră.