Alecu Russo (Alecsandri)

 

I

A. Russo, trimis de copil într-un institut din Elveția, săvârși studiile colegiale și se întoarse în Moldova la 1838 cu o colecție de încercări poetice scrise în limba franceză. Printre aceste bucăți inspirate de amorul libertății se găsea și o imprecare violentă contra tiranilor, ce-i cauza oarecare supărări în Viena din partea poliției. Soarta lui îl puse chiar din prima-i junie în față cu prigonirea guvernelor despotice, însă această prigonire nu putu să schimbe întru nimic vesela nepăsare a caracterului său.

După întoarcerea sa în țară, Russo locui vreo doi ani la o moșie părintească din munți, și acolo, trăind în frăție cu natura, el se îndrăgi mult de tot ce purta sigiliul naționalității: obiceiuri, costumuri, dansuri și mai cu seamă legende și poezii poporale. Chiar de pe atuncea, adică la 1839, el începu să adune câteva fragmente de cântece bătrânești și să scrie impresiile în limba franceză, însă toate acele manuscripte s-au pierdut.

Singura compunere importantă ce a scăpat, pentru gloria literaturii noastre, este admirabila Cântare a României, tradusă mai târziu în românește de N. Bălcescu și publicată la anul 1855 în România literară. Acel poem în proză a inspirat următoarele strofe adresate lui Russo de către un profesor francez, dnul Storhas:

„Oh! vous qu’un noble zèle a jeté dans l’aréne

Pour écrire en passant une histoire de feu,

Marchez sur les hauteurs où l’âme vous entraine

Sous le regard de Dieu.

L’Europe aura ses yeux ouverts sur le Moldave,

Sur le Roumain longtemps endormi, malheureux,

Qui s’éveille sans peur de son sommeil d’esclave!...

Peuples! formez des voeux

Pour la jeuné patrie encore dans ses vieux langes,

Pour la liberté sainte et puis pour l’avenir,

Pour les hommes de coeur ici bas, vrais archanges

Qui meurent sans mourir!“

Etc., etc., etc.

A. Russo era poet în toată puterea cuvântului; natura lui avea nevoie de orizonturi întinse, de aerul munților, de sunetul doinelor, și însă guvernul găsi de cuviință a-l rândui în slujbă și a-l închide între pereții unei judecătorii. Prin decretul domnesc din 22 mai 1843, Russo fu trimis în calitate de membru al tribunalului la Neamț și apoi la Piatra. Câțiva ani mai în urmă, adică la 1851, Grigori Ghica-vodă îl numi candidat la Divanul de apel în Iași; însă cariera judiciară nu convenea nicidecum aspirărilor sale intime: „Prefer de o mie de ori cărarea de la munte, decât cariera deschisă dinaintea mea!“ zicea el adeseori glumind; prin urmare în loc de a mucezi în nămolul delelor judecătorești, el se furișa printre dânsele de câte ori o putea face, pentru ca să cutreiere munții și să descopere legende.

Jurnalul său de toate zilele trebuie să fi fost o comoară... însă a avut soarta comorilor! s-a pierdut, nelăsându-ne decât o singură legendă: Piatra corbului, culeasă la Bicaz.

La 1846, Russo compuse pentru teatrul românesc din Iași o mică piesă intitulată: Jicnicerul Vadră, în care un țăran cânta următoarele două versuri:

Din Focșani la Dorohoi

Țrara-i plină de ciocoi.

Îndrăzneala-i fu mare de a emite o asemenea idee într-o epocă de aristocrație, precum era sub domnia lui Mihail Sturza! Autorul dramatic o plăti cu un exil de două luni la mănăstirea Soveja.

Fost-a el însă condamnat de vreun tribunal? Nicidecum! Pe atuncea voința domnească ținea locul procedurii; domnul era legea — iată copia de pe Luminatul ofis gospod din 26 februarie 1846, care dispunea de libertatea individuală a lui Russo. El e un document curios pentru istoria „regimului regulamentar“:

„Încredințându-ne că Alecu Russo a urmat prin ale sale îndemnări de a se pune în tulburare liniștea obștii, îndemnând mai ales și pe actorii teatrului național la rostiri scandaloase pe scena teatrului. Noi am hotărât a se închide pe această față spre înfrânare în mănăstirea Sovejei; deci poruncim ispravnicului de Focșani ca, îndată ce numitul va sosi acolo, să-l întovărășească însuși cu paza cuviincioasă până la locul însemnat, unde, încredințându-se egumenului mănăstirii, să puie la cale de a se ține cu cea mai de aproape priveghere pe post și rugăciuni în toată vremea cât se va afla acolo. Se va regula totodată ca numitul A. Russo nu numai să fie cu desăvârșire oprit de a ieși din cuprinsul mănăstirii, dar și de a corespondui sau de a se întâlni cu nimeni. Iar dacă se va așeza aceasta prin înțelegere cu egumenul, apoi se vor rândui doi vrednici și deștepți slujitori spre pază, poruncindu-le sub aspră răspundere de a fi cu neadormită priveghere. . .“ etc.

Pe temeiul acestui decret, ce merită a fi arătat ca un model de despotism burlesc, A. Russo fu dus la Soveja; însă dreptatea din anul 1846 nu se mulțumi numai cu atâta; un alt Luminat ofis gospod trimise totodată la altă mănăstire întreaga trupă românească! Ridicolul unit cu arbritrariul!

Pe când tronul se credea astfel în pericol, pe când guvernul lua niște măsuri atât de aspre în contra teatrului național, pedepsind orbește autor și actori, eu mă aflam la București. Întorcândumă la Iași, găsii următoarea scrisoare a amicului meu; ea va da o idee exactă de caracterul său nepăsător și de spiritul cu care el trata împrejurările cele mai critice:

„Iubite!

Nu-mi rămâne decât timpul necesar ca să-ți vestesc că guvernul și-a pus în gând să facă din mine un om important și demn de exil.

I s-a năzărit guvernului, precum se năzare cailor cu nărav, și dar el a găsit de cuviință a mă aresta și a mă condamna ca să capăt simțiri religioase în fundul unei mănăstiri. O! guvern părintesc ! el nu are alt vis decât fericirea noastră, nu are alt țel decât ane face demni de împărăția cerului. Iată pentru ce el ne înfundă așa de ades în sânul sihăstriilor.

Peste un ceas plec cu nepusă masă, cum zic românii, și întreprind un voiaj gratis, mulțumită îngrijirii guvernului; asadar, iubite, tu nu mă vei găsi, la întoarcerca ta, lungit pe divanul tău și dându-mi aer de pașă. Când te vei revedea cu plăcere sub cerul patriei și sub tavanul apartamentului tău, vei simți un mare deșert în suflet, căci amicul tău Russo îți va lipsi. Ah! această idee m-ar face să vărs lacrimi amare dacă nu mi-ar plăcea mai bine să râd în fața prigonirii!

Mângâie-te, frate, căci toți cei ce poartă numele de Russo sunt destinați a fi persecutați; omonimul meu Jean-Jacques a pătimit multe în viața lui!... Ce asemănare măgulitoare pentru mine! Lucrurile mele sunt în boccea; căruța de poștă mă așteaptă în curtea ministrului din lăuntru, de unde am să plec; aga fumează ciubucul său de iasomie și mă îndeamnă să mântui această scrisoare, în vreme ce fratele tău îmi cântă din vioară aria franceză: Partant puor la Syrie.

„Alea jacta est !“ a zis Cezar când a trecut Rubiconul; eu am să trec Bahluiul! prin urmare voi zice: amice ! gândește la bietul exilat și declamă ades versul celebru:

„L’amitié d’un grand homme este un bienfait des cieux.“ Adio! Mă duc să gust plăcerile vieții contemplative a sfinților apostoli și mă despart de lume fără amărime în contra oamenilor, fie domn sau... creditori!

Singura mustrare de cuget ce cearcă a mă munci în acest moment este că bieții actori împărtășesc osânda mea. Teatrul românesc la mănăstire!... Ferice de țara al cărei guvern luminat produce asemene deșănțate întâlniri! Adio ! încă o dată, spune amicilor că îi scutesc de a se îmbrăca în haine negre...“etc.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Russo gustă plăcerile vieții apostolice până în primăvară, însă el nu se mulțumi numai cu extasul contemplării, ci profită de timpul arestării sale pentru ca să culeagă câteva balade de la un bătrân lăutar ce se găsea în mănăstire și scrise totodată Jurnalul unui prizonier, care s-a publicat în Revista română din București.

II

Mișcarea din Iași de la 1848 sili o mare parte din tinerimea Moldovei să emigreze. A. Russo fu din numărul proscrișilor. El trecu în Bucovina și merse la Viena, unde se întâlni cu alți români, ce veneau din Paris ca să intre în țară. Plecând cu toții pe Dunăre, ei se găsiră pe vapor în societatea zgomotoasă a unui mare număr de maghiari înarmați. Ungaria răsuna de tocsinul revoluționar și strănepoții lui Arpad făceau visuri de cucerințe. [...]

În luna lui iulie trecând prin Transilvania, el fu arestat la Dej și condus sub escortă în închisoarea de la Cluj; [...] Deși viața lui era în pericol într-o epocă unde toate orașele și

satele erau ilustrate cu numeroase spânzurători și țepe, totuși el nu-și pierdu cumpătul.

„Iubite A... îmi scrise el din închisoare, în Ungaria liberă mi-am pierdut libertatea! Strigătul maghiar: Ellyen sabaciag^[1] însemnează: lanțuri pentru români. Ergo, am fost arestat la Dej, și chiar acum mi se pregătește un alai de naționaliști-gardiști ca să mă ducă la Cluj ; însă nu fi îngrijit, dragul meu, căci am o tainică și sigură presimțire că nu mi se va întâmpla nimic. Această siguranță îmi vine din credința că românul nu piere cu una, cu două... Furia ungurească e atât de deșănțată și de comică; lungimea pintenilor și a mustăților maghiare e atât de exagerată încât, departe de a mă înspăimânta, ele îmi inspiră un râs nebunesc... etc.“

Pentru ce însă Russo a fost arestat? Aceasta o aflăm din pasajele unei lungi protestări adresate de el contelui Vay, comisarului din Cluj.

„Domnule conte! — Refugiat de trei luni în Ungaria, am asistat ca un spectator la evenimentele acestei țări, bucurându-mă de ospeția ce-o primisem, și dorind în fine ca să mă întorc în patria mea, am luat drumul cel mai drept, adică pe la Dej; se vede însă că în Ungaria drumul cel mai direct nu-i nici cel mai scurt, nici cel mai sigur, căci deodată m-am trezit arestat, despuiat de lucrurile mele, cercetat până la piele, și întemnițat! Trist și neașteptat efect al ospeției maghiare!

În zadar am protestat, în zadar am cerut să mi se spuie motivul unei asemenea maltratări; nici un membru al autorității nu a găsit cu cale să-mi răspundă oficial. Iată însă prepusurile geloșilor impiegați, care mi-au deschis porțile închisorii:

l-ul prepus. — O femeie m-a văzut făcând semne misterioase în Dej!... Cui?

2-lea prepus. — Sunt român!

3-lea prepus. — Corespondența găsită în valiza mea este în limba franceză!

4-lea prepus. — În acea corespondență nici nu se pomenește numele de Ungaria!

5-lea prepus. — Trebuie să fiu comisar rus!

6-lea prepus. — Trebuie să fac parte din Comitetul croato-slovaco-sârbo-valaco-saxon format în contra Ungariei!

Pe temeiul acestor grave prepusuri domnii judecători își frecară mâinile cu mulțumire și mă întemnițară cu convingerea cel puțin naivă că și-au salvat patria!

Domnule conte! veți găsi, negreșit, că am tot dreptul să protestez în contra unui asemenea act arbitrar al autorităților subalterne din Dej, care, după ce au pus mâna pe mine, și-au apropiat totodată și valiza mea, ca una ce, după socotința lor, conținea destinul și viața Ungariei!

Protestez dar în numele legilor, în numele libertății individuale, în numele dreptului ginților, și cer o satisfacere deplină în contra agenților care au atacat în persoana mea principiile cele mai sacre ale dreptății etc., etc.

Această protestare a mea va părea poate cam lungă, domnule conte, însă nu cred să vă pară atât de lungă precum mi-au părut mie lungi aceste opt săptămâni de captivitate etc., etc.“

Pe când Russo protesta din fundul închisorii și adresa Comitetului revoluționar din Cluj scrisoarea sumeață, ce este publicată în Revista română, amicii lui emigrați în Cernăuți scriau guvernului din Pesta cerând libertatea captivului și în sfârșit porțile se deschiseră dinaintea lui.

— Nu e nimic mai dulce pe lume decât o dușcă de aer liber, ne zise el când ne revăzurăm.

III

În timpul captivității sale, Russo avea obicei să scrie pe bucățele de hârtie cugetările care îi treceau prin minte. Multe din ele s-au pierdut și e o mare daună, căci amicul meu avea o judecată profundă și un spirit cu totul original.

Nepăsarea caracterului său l-a susținut necontenit în lupte victorioase cu soarta. 0 singură dată, cât a fost el în închisoare, puterea sufletească l-a părăsit și atunci el a început o scrisoare tristă către amicii săi, însă nu a sfârșit-o...

„Fraților! le zicea, nenorocirea care prigonește țara noastră mă apasă și pre mine. De săptămâni întregi stau închis fără a cunoaște culpa mea. Am așteptat dreptatea, și dreptatea nu vine! Iubiții mei! Socotiți-mă de azi ca mort, căci de nu voi muri de mâhnire sau de boală, pierderea libertății mele mă oprește de a fi țării de folos... și dar eu mă consider ca un om șters din cartea vieții.

De trei zile cânt necontenit aceste versuri din balada lui Toma Alimoș; să fie oare o presimțire?...

„Închinare-aș și n-am cui,

Închinare-aș murgului;

Dar mi-i murgul cam nebun

Și de fugă numai bun.

Închina-voi ulmilor,

Uriașii culmilor,

Că sunt gata să-mi răspunză

Cu freamăt voios de frunze

Ulmii că s-or clătina,

Frunza că s-a scutura,

Trupul că mi-a astupa.“

Afară de aceste rânduri, găsesc între puținele hârtii rămase de la el următoarele fragmente, demne de a fi publicate ca unele ce cuprind cugetări adânci.

A. Russo avea multe scrieri începute, însă cruda moarte nu i-a permis să le termine. La anul 1859 el s-a stins cu zâmbirea pe buze în mijlocul entuziasmului național de pe atuncea și a lăsat o dureroasă jale în inimile celor ce l-au cunoscut și l-au iubit. Trecut-au junele poet ca un meteor de-abia zărit pe cerul patriei sale, însă numele lui va crește cu timpul și va străluci glorios în fruntea poemului Cântarea României.

1. Vivat libertatea! [V. A.]