Altă doină
…Și-n vîjiitul ce-mi rămîne în urechi din vălmășagul acestei vieți de toate zilele, cu zgomotul mare ce face, deodată, ca o sfîntă și pioasă amintire, se amestecă armonii ce parcă vin de departe, de departe - și în mintea mea se confundă noțiunea spațiului și a timpului: nu mai sînt aci, nu mai sînt astăzi… Accentele ce aud mă răpesc oare cu dînsele, sau străbat ele pînă la mine prin timp și loc, așa de vii și pline de întreaga și proaspăta emoțiune a vremurilor trecute?…
E doina… Dar nu doina cernută prin înțelegerea și simțirea subțiată și zbîrnîitoare a delicaților chirciți, cari la cea mai mică adiere de dor sau durere leșină și țipă că mor! Nu doina în care cineva și-ar cînta durerile de care moare - n-o cunosc pe asta, n-o știu, n-am auzit-o niciodată. E o altă doină… E glasul unui neam ce-și cîntă dorul de viață, al unui neam pentru care nu s-au născut încă durerile de care s-ar putea teme că o să moară…
Muri-vom noi ăștia care ne-am corcit, ne-am artificializat și ne credem minunați; muri-vor ce-i ce-și în- chipuie că țin în mîna lor pîinea și cuțitul și că prin ei și prin aceasta se manifestă puterea lui Dumnezeu; muri-vor micii și răii cari se cred mari și puternici, strîmții la inimă care se socot providențiali, înguștii la minte care se zic dibaci și ageri, flecarii care își închi- puie că ei sînt trîmbițele lumii - muri-va toată puz- deria de neizbutiți, din treptele de sus pînă la cele de jos, peri-va și se va stinge tot ce e nereușit în opera firii - căci merge, vai! și ea adesea pe dibuite și nu le nimerește pe toate și întotdeauna cum ar trebui să fie. Dar iarăși, întotdeauna ea singură se îndreptează.
Neamul însă va trăi și-și va cînta înainte și vecinic doina; pe cei cari îl știu și-l înțeleg nu-i va speria nicio- dată și nu-i va ispiti la căinări de prisos tînguioasele ei accente: nu durerea vreunei răni de moarte o tălmăcesc accentele acestea; e visul și dorul de bine și de drag și de frumos, e visul și dorul fericirii; nu e disperarea - sperarea este; sau și mai mult: e așteptarea, e chemarea duioasă a celor ce se văd venind, a celor ce vor veni, fără teamă și fără îndoială…
În vîjiitul ce-mi rămîne în urechi din vălmășagul acestei vieți de toate zilele, astfel se amestecă aduce- rea-aminte a cîntecului, așa cum l-am înțeles odinioară și cum mi-a rămas în suflet; acestea mi le spune el de departe, dar tot mai de aproape. Și dulce mi-e să mă pierd în armonia aceasta…