America și românii din America/4. Capitalele industriei

 

IV. CAPITALELE INDUSTRIEI

---

1. Spre Chicago, prin furnalele veșnice.

De la Washington spre Chicago. Spre Philadelphia o linie paralelă. Păduri de fagi și de brazi, căsuțe de settleri sămănate fără garduri, fără mijloace visibile de osebire a terenurilor. Aproape de oraș cimitirele sânt acoperite de flori roșii; rar mormânt care să fie uitat: se poate zice că în această neobosită usină, în această furie de câștig lipsește poesia, și chiar cea mai delicată?

Spre Apus, pădurea abia atinsă cuprinde orizontul. Îndată pământul se ridică în dealuri pietroase; negrele lespezi goale iese în margenea drumului. Străbatem una din prelungirile Aleghanilor. La vre-o două sute de chilometri de Baltimore ne aflăm în vaste locuri de exploatare agricolă, în care trăiesc fermieri de veche așezare și de neschimbate tradiții. Pe alocuri casele de lemn în toate colorile, roșii, vinete, galbene, se strâng împreună. Nu se poate zice că sânt interesante, dar, când în dosul marilor geamuri așa de curate se aprind veselele lumini electrice, îți dai samă că e în aceste locuri de muncă și liniște și fericire. Pământul e alb de zăpadă, ușori fulgi încet-încet se adaugă.

La York ne apucă noaptea, pe această albă graniță canadiană. Orășel liniștit în pașnica ninsoare, cuib de plugari înstăriți, fără străini. Și trenul se înfundă tot mai departe, în linie dreaptă, peste câmpii, spre Vest. Un Ținut de metalurgie, cu întinse orașe de lumină, din care, ca din uriașe incendii, țișnesc flăcări.

O întreagă noapte în trenul grăbit, care scoate la trecerea prin sate urlete de vacă sălbatecă. O formidabilă scuturătură agită vagoanele de fier. Ele, și tot ce le privește, represintă ceva simțitor deosebit de ce cunoaștem în Europa. O descriere a vehiculului american poate interesa.

Verzuia cutie de oțel a Pullmanului — trenul de lux, celalt având o singură clasă pentru toți călătorii și fiind lipsit de îndemânare pentru a dormi — se lungește în culoare sucite pentru a duce la săli largi, cu scaune deosebite pentru fiecare. Noaptea, din bulbucătura de de-asupra se coboară câte două paturi scărițate, în care te cuibărești cum poți, apărat de curiositatea celorlalți printr’o simplă perdea. Dacă-ți părăsești pentru moment cuibul, ține minte bine numărul, căci poți nemeri, prin semi-întunerec, aiurea. Numai în fund sânt doi fericiți cari pot închide ușa după dânșii.

Serviciul e făcut de negri, cu capete de toate formele și nuanțele, blănite cu câlți creți. Ei fac paturile, ei sânt întrebuințați la restaurant. Placide fețe fără expresie, ochi de farfurie, speriați. In mâni au necontenit ca o temere care-i face să schițeze gesturi de prisos ori să arunce mișcări brusce. Un întreg trecut de robie se vede în tot ce fac pentru stăpânul alb, alături de care îi pune legea, dar nu și obiceiul— quid leges sine moribus! Deprinși din generație în generație să ajute la orice, ei pândesc când ai nevoie să muți o bucată în farfurie și se grăbesc s’o facă, lățos și dulceag. Un instinct de dădacă, transmis de-a lungul veacurilor.

Poartă trăsurica, leagănă copilul, îl învață jocuri, îi cântă vechi arii sălbatece muiate în lacrimile milioanelor, li spun povești, li încarcă imaginația și li strică limba cu sunete guturale și fluide. Negrul nu e aici alăturea de alb, ci adesea undeva, bine ascuns, în însuși fundul sufletului aceluia.

La o atât de mare distanță — „ca de la București la Budapesta”, spune un prieten—, același peisagiu. Pădurea în fund, tânără, rărită. Căsuțe care par căzute din cer la întâmplare, fără a alege locul. Dar câmpul, pe care petele de zapadă sânt rare, e acoperit în mare parte de cocenii trecutei recolte de porumb.

2. Cetatea oțelului: Chicago.

Chicago, care se prelungește acum cu suburbiile lui uniforme, înșirând căsuțele de lemn ale muncitorilor de-a lungul străzilor înzăpezite unde curge fumul norilor grei care-l învăluie, nu e un oraș, ci o țară, o țară grămădită pe un singur loc, cu munca ei, cu gândul ei creator, cu faptele bune, așa de multe, cu miseriile, cu crimele ei (trasurile băncilor sânt ca acelea ale penitenciarelor noastre și unele au mitraliere; atacurile de bandiți în plin centru nu sânt rare). Vechiul nume indian plutește, cochet și bizar, asupra unei aglomerații de „cincizeci și trei” de nații.

Cu sky-scraperele lui, care caută și izbutesc sa învingă pe ale New-Yorkului, chilometrice alei de monștri, e vorba de o suta de rânduri în pregătire, cu largile lui străzi, aceastalalta metropola a producției americane abatorii mecanice, fonderii face cea mai mare impresie. Mișcarea, distribuită pe suprafețe vaste, n’are însă caracterul grăbit de aiurea. E un fel de maiestoasă siguranță în zvâcnirile ritmice ale acestui corp imens.

Viaducte colosale, păzite de statui a căror inspirație e nobilă, duc spre partea care în trei ani va sprijini cea mai mare exposiție pe care a văzut-o lumea. O câmpie care ar parea ilimitată. Mari clădiri clasice se ridică ici colo așteptând creațiunile în care se va vădi originalitatea tuturor civilisațiilor de pe glob. Și, pentru ca acestei măreții omenești, actuale și în pregătire, să i se adauge din partea naturii ceva care o depășește, lacul Michigan, o Mare pe care vapoarele pun douăzeci și patru de ceasuri ca s’o străbată și ale cării valuri pot să provoace catastrofe, își întinde vastul luciu pe care ghiața încearcă o ușoară pojghiță lângă nisipul și lespezile țermului.

O stradă de câțiva chilometri trece printre giganticele clădiri pe care o ornamentație în linii orizontale o face să apară și mai înaltă. Largă, mărgenită de mari magazine cărora nu li lipsește decât o vitrină mai îngrijită ca frumuseță, ar fi una din cele mai frumoase străzi din lume dacă — s’ar vedea. Dar în acest oraș de industrie o veșnică negură acopere totul și din ea se lasă funinginea deasă care înegrește clădirile abia terminate. Și aici nu e, ca la New-York, amintirea trecutului de viață tihnită: orașul de patru milioane și jumătate de locuitori a răsărit ca din nimic în margenea lacului-minune, străbătut de vase mari ca transatlanticele. Washingtonul a trimes gustul templelor grecești, une ori foarte armonioase, ca acela care adăpostește Acvariul; restul vine din dorința de a întrece New-Yorkul. Grija de podoabe originale e în general mai mică decât acolo. Și lumea care străbate străzile acestei imense „factory” n’are nici bună starea, nici calmul burghes de acolo. Sânt cartiere de neocupați în care se moare de foame, și filantropia în afară de societățile de ajutor e lucru foarte rar.

Și aici dăruitorii, ctitorii, evergeții au răspândit larg banii pentru a înălța și mobila cele înai impunătoare musee din lume. Și adaug: și cele mai cercetate. E emoționant să vezi cu câtă pietate un public amestecat, în care foarte frumoase și elegante femei, splendide exemplare de rasă, străbate nenumăratele odăi, apoi copiii serioși, fetele cu ochelari, băieții cu tunsoarea căzăcească, umblând puțin la întâmplare, dar cu atâta dorință de a învăța, în sfârșit școlile, pană la prunculeții de la început, defilând, supt conducerea unei profesoare sau unei călugărițe, de-a lungul maiestoaselor încăperi. Ordinea e perfect ținută și personalul de pază, aici ca și pretutindeni, un model de corectitudine și de bunăvoință.

Mergem întăiu la Field Museum, pentru „științi naturale”, deci și pentru antropologie, ba chiar pentru ceia ce se adauge ca artă, de la sine, la cunoașterea națiilor. Nu sânt aici aceleași formidabile fosile de șopârle preistorice, cocoșate și cornorate, ca la Museul din Washington. Dar în domeniul antropologic compensația e foarte largă.

O surprisa, și cât de mare, e de la început aceia a descoperirilor de obiecte de aur în Columbia (America-de-Sud). E în ornamentele circulare, în măștile lățite, aceiași artă ca la Tirint și Micena, lucrată cu aceiași tehnică. Din ce în ce mi se impune marea ideie mângâietoare a unității tuturor civilisațiilor umane.

Vechea Americă, din toate regiunile — afară de produsele interesante ale sculpturii în ivoriu, de caracter naturalist, la Eschimoși—, cuprinde, pe o mulțime de rânduri, toate imensele săli de la stânga. Ceia ce a adunat societatea din New-York, e, încă, mai puțin pe lângă această comoară. Ceia ce gustul, priceperea în colori, imaginația în linii a rasei roșe a putut face din lână, din mărgele, din sidef, din pene, e adunat aici. Se face o largă parte superstițiilor, și astfel, între nițele, găsești cele patru nenorocite capete omenești, despoiate de oase, fierte, arse pe d’inuntru pentru a fi reduse la proporțiile unor jucărele: lângă pletele lungi, negre a trei Indieni spâni, un cap de bătrân alb cu barba și mustățile albe și al unei femei cu luciosul păr răspândit.

Ceia ce este, aici, extraordinar de important e olaria peruviană („Nazca”). Ea e de o bogăție de inspirație fantastică. Forme bizare: capete de om, unele din ele cu delicate forme quasi-italiene, altele represintând divinități pocite, cu tiare ca niște căciuli, cu gulere, încinși cu mânile și cinchiți pe picioarele terminate cu ghiare, măști care se strâmbă, broaște care se târăsc, buhne cu aripile grele, picioare de șerpi cu ochii albi, alături de creațiuni populare care samănă cu candelele romane, în plus capul de monstru de la capăt. Pe dânsele de obiceiu desemnuri geometrice, mai ales armonioase rurale, dar și măști, păsări zburând, pești, vietăți curioase, cu gheburi de batracieni și cornițe de-asupra capului diform cu gura căscată. Oalele „chimu”, din același Perù represintă numai busturi umane cu acele pociri care se păreau meșterilor indieni necesare pentru a da ideia unor ființe superioare.

O revelație e arta semi-neagră a Melanesiei. Capetele morților, unse cu lut, colorate, împodobite cu linii variate, devin ele înseși o podoabă. Măști de tot felul prefac fața omenească în simboluri stilisate; uriași stâlpi, asemenea cu ai Indienilor, pomenesc strămoșii; pe vâsle se zugrăvesc ochii boldiți, contururile schematice ale unei arte de abstracție; vedenii de vulturi; pe înaltele scuturi aceiași imitație omenească în câteva aspre trăsături caracteristice; în chipurile funerare mari coifuri se boltesc și, cum lângă fiecare răposat trebuie să fie animalul de care-i e legat rostul, trupul înfoiat al cocoșului capătă una din cele mai măiestrite stilisări. Noua Zelandă, insulele vecine aduc prinosul acestei arte generale. Unele statui de morminte ori de temple, ținute tainic în adâncul pădurilor, represintă cea mai îmbielșugată adunare de variante și fiorituri, de capricii ale liniei. In Insulelele Ermiților se fac astfel de ace sculptate cum le-ar putea privi cu gelosie marile civilisații artistice.

Un alt Museu, cel de artă, adaus pe lângă școală, aduce alte revelații. Pe lângă admirabilele planșe ale Iaponesului Hokusai, arta chinesă, din care și la „Field” erau date nobile specimene de costume, de măști religioase și teatrale, de elemente ale „jocului de umbre”, apare aici supt o formă cu totul deosebită de aceia cuprinsă în porțelane, bronzuri, jade și lace. Iată în sculptură scene de un puternic realism, cum e cămila gata de drum, carul cu coviltir pe care‑l trage taurul masiv, calul de războiu, celalt cal, care, desperat, într’o întindere tragică a gâtului, nechiază după stăpân. Cutare cap de copil ar părea opera unui sculptor italian din secolul al XVI‑lea. Două portrete mari pe mătasă a doi mandarini din dinastia Han samănă cu chipurile păstrate de arta flamandă: cu cea mai mare îngrijire sânt date trăsurile individuale. In două statuete apar perfect caracterisate, gentile cu fața lor aproape albă, două doamne de onoare supt dinastia Tang. Ceramica spaniolă de Talavera, cea mexicană, galbenă, cu elemente de imaginație indiană, cea de un adânc albastru a vechii Sirii, cea arabă, mosaicul săpat al ceramicei indiene din grota care cuprinde statuia zeiței adormite între florile de lotus fac parte din aceleași tesaure.

Sus, la tablouri, spre care duce o exposiție de pictură în mare parte modernistă — și ce nu e modernism (o, ce Crist sălbatec schilodit!) e onestă copie după modèle europene—, un întreg grup de pânze ale lui Greco, între care o Madonă de neobișnuită întindere și varietate, un Velasquez, Sf. Ioan în pustie, care e una din cele mai frumoase bucăți ale lui, câțiva Goya, între cari trandafiriul copil calare pe berbece; Venerea care Doarme a lui Tiziano, un bun Tintoretto și un interesant Zurbaran; Catalonia a dat două retable ale lui Huguet (în altă sală splendidul retable al unui anonim din 1396, presintând cu o strălucire de colori uimitoare viața Domnului, cu o Cină la care participă și Maica Domnului și încă o femeie, totul așa de pur, de dulce și de nou, cu o așa de reală ieșire din Mormânt a unui Crist între îngeri pestriți). Un Moretto, în care femeia cu lungul păr blond ar părea că vine din penelul lui Veronese, un frumos Crivelli, câteva grupe strălucitoare de Giambattista Tiepolo. Printre cei noi, două portrete de Suedesul Zorn, un Zuloaga, un Hristos pe lac de Carlson, alt Suedes — ușoară visiune de palid albastru cu slaba lumină a nimbului divin—, și apoi toată cea mai nouă școală francesă, cu Degas, Renoir, Gauguin, Van Gogh, pănă la cele două puternice pânze ale lui Lucien Simon. Tabloul lui Daumier: Don Quijote și Sancho Pança trece prin caracterul sumbrului fond spaniol de intențiile de ironie ale caricaturistului.^[1]

★

Intors acasă: mântuiu un roman, de Ben Lucien Burman, Mississipi.

O lume nouă se deșteaptă printr’însul. Ce curioasă lume, comică și duioasă, părăsită de noroc, bătută de Dumnezeu, urâtă, prigonită, expulsată și întemnițată de oameni, dar având și ea în fundul unui obscur suflet jignit scânteia divină pe care orice om a primit-o la naștere.

Pe râul imens corabia trece, cu căpitanul vesel, cu fiul sprinten și setos de viață, cu cânele iubit și pisica isteață, cu negrii leneși și pârlaci cari trudesc pe bord. Pe mal, în colibe făcute cu te miri ce, legând, ca în margenile Bucureștilor, butoiul aruncat cu cutiile de tinichea, o lume interlopă de fugari ai societății normale, pescari, vânători, contrabandiști, hoți, trăind de pe o zi pe alta, zdrențoși, murdari, vițioși, capabili de orice. Sânt shanty-men, oamenii din colibe, colibașii. Două lumi dușmane, care-și stau ireconciliabili față în față și pe lângă care ce mai înseamnă judecătorul, care face ce-i zice căpitanul, temnicerul, care-i stă la ordine, autoritatea de Stat, care e mai mult o ficțiune! Povestea romanului spune că fiul căpitanului, care, în lupta cu colibașii, a rănit pe unul și alergat apoi să-l ajute, e arătat de acesta ca rudă, copil din neamul săracilor și infamilor, adoptat de stăpânul vasului, al cărui fiu fusese omorât de bandiți. Tânărul se va duce la ai săi și de aici în sufletul bătrânului cel mai dureros conflict între iubirea de acela pe care-l pricește ca fiu și ura contra celora cari i l-au furat, ura contra lui chiar. De aici dărâmarea colibei acestuia, rănirea grea a fetei din care băiatul va face nevasta lui, dărâmarea printr’o izbitură de proră a întregului sat de calici, pănă ce din partea celaltă se ridică mânia pănă la gândul de omor, dar mâna cade înaintea crescătorului. La urmă o împăcare: mica familie va fi primită pe vas, iar celorlalți, cari, din nou, supt amenințarea forțelor, au impus fuga, căpitanul li va face un sat nou.

Cu acest prilej toți trec în fața noastră: bătrâne care au păstrat numai zdrențele vieții omenești, bețivi capabili de furt și omor, negroaice care fac farmece aducând înapoi sufletele morților, „doctori” cari practică mai multă vrajă decât medicină, negustori de nimica toată, baptiști cari cântă psalmi și trezesc inspirații, cei apucați de duhul Domnului învârtindu-se, urlând, găsind în nebunia lor momentană umile formule vrednice de ale Bibliei. Acolo omul e, pe mal, abia la primele încercări; viața e pe râu. Și este un pasagiu, un frumos pasagiu în care unul afirmă, că Mississipi e o ființă, o mare ființă care înțelege, simte și vrea.

3. Spre ai noștri.

Acuma merg la ai miei, la cei mulți și trudiți, pe cari blăstămul vremilor vitrege i-a zvârlit aici ca epave ale Oceanului și cari, muncitori și modești cum sânt, nu s’au lăsat mânați de vânt ca niște hârtii netrebnice, unul ici și unul dincolo, ci s’au adunat la un loc, au făcut societăți, biserici, au creat, nu colonii, ci adevărate centre românești, dovadă a vitalității unei rase care nu este de rând.

Una din aceste societăți, aceia care cu sacrificiile ei bănești mi-a făcut plăcerea de a mă invita în America, cea din Indiana Harbor, care de douăzeci de ani îmi poartă numele, își serbează jubileul. Și aici jubileul unei societăți naționale nu e lucru între patru păreți de sală festivă, ci ceva care se vede și se aude, un eveniment al orașului, plin totdeauna de sens social și de respect pentru inițiativele individuale. Toate celelalte societăți, aproape fără deosebire de nație, au datoria de a participa, și un „magistrat” liber ales, cu mayorul și cu președintele consiliului comunal, cu inspectorul școlar, cu personalitatea decisivă care e judecătorul, și el ales, adaugă petrecerii prestigiul persoanei și funcțiunii lor.

De aceia, conduși de vrednicul profesor Nicolae Benchea, mergem „oficial” la suburbia orașului care după un vechiu port de Indiană — ce arhaică poveste pierdută în tulburile zări ale începuturilor!— se chiamă Indiana Harbor. Doi polițiști cu șăpci și, pe piept, cu o stea ca a marilor decorații europene, ne precedă pe biciclete. Ei au dreptul de a trece și atunci când semnalul roșu poruncește automobilelor să stea. Și pentru a face știut că trece autoritatea, care a venit la otel să mă invite, și cortegiul oaspeților, sirena lor se amestecă în vuietele celelalte, dominatoare și asurzitoare.

Trecem întaiu prin cartiere de căsuțe plantate la rând fără împrejmuire, fără notă personală. Casa olandesă a reapărut, vânătă, roșie, albastră, cu scara înaintând asupra străzii. Reclame cu haz, ca aceia a laptelui de la „vaca mulțămită”, pătează câmpul care acuma e numai câlți incolori de iarbă uscată. Une ori aceiași reclamă se preface în statuie, în care interesant e piedestalul cu explicațiile.

Apoi locuințile se răresc: mari fabrici acopăr totul, și în această zi de Duminecă, cu valurile lor dese de ceață, de fum: noaptea aburii vor lumina ca valuri de foc și reclame roșii vor da impresia unui sfârșit de lume.

După aceia, acest Chicago de Răsărit se încheie. Indiana Harbor începe, cu căsuțele de muncitori, nereale, de sigur, dar îngrijite, curate cuiburi trecătoare în care însă cel ce se sălășluiește pe câțiva ani își poate afla mulțămirea. Fețe apar la ferești: femei, copii — ca totdeauna foarte drăgălași—, cari privesc îndelung, cu o zimbitoare curiositate, această defilare de automobile pe care flutură alături de „Star Spangled Banner” steaguri necunoscute. Ne-am oprit pentru a ne semnala. Și acesta e un mijloc pentru ca, precum spunea Regina Maria, „să punem România pe hartă”.

Pe piața d’inaintea „școlii înalte”, high school, gimnasiul (aici se numerotează cele douăsprezece clase de la cea d’intăiu), mare clădire roșietecă fără stil, așteaptă ai noștri. Bune fețe ardelenești, așa de cinstite, cu un larg zimbet de mulțămire, doamne în rochii de târg printre care atâtea porturi românești câte s’au putut găsi în fundul lăzilor, cununițe albe pe care sânt insignele societății „Principesa Elena”, al cării chip iubit se vede pe drapel, copii de toate vrâstele, în haine de serbătoare, și steaguri, multe steaguri — între care și unul italian—, cu vulturul, cu crucea, cu colorile noastre iubite, și stelele dese ale Americei, cu chipurile după fotografii ale patronilor.

Primarul îmi dă un lung obiect de nichel, „cheia” orașului, așa cum se face aici, vorbind scurt, franc, sincer. Și apoi spre biserică.

Fiindcă aici e un mic Ardeal, cu toate despărțirile ca și cu toate legaturile lui, sânt două biserici solid făcute din lemn văpsit și tencuit, frumoase întruchipări care înfățișează o admirabilă pornire spre jertfă—una din ele fiind a treia oară zidită asupra a două focuri distrugătoare. La uniți, unde se face slujba aproape întreagă — aici s’a sfințit, la început, steagul, și deci ea primează, — o gospodărească grijă, o pornire spre podoabe care ne deosebește ori în ce loc, a strâns litografii catolice, dulci îngeri de porțelană, tot ceia ce catolicismul adauge zimbitor și alintat unei religii de smerenie solemnă. Ca în vechile lăcașuri de acasă, dascălul se trudește a da răspunsurile: pentru nimic în lume n’ar renunța la această onoare. De sus, din cafas, corul înalță cântece, lungi și triste cântece, ca niște plângeri care par a veni de la milioanele de morți în suferință de-a lungul veacurilor de amărăciune. Și aud și aici, cum voiu auzi, și mai pasionat, la biserica legii vechi, acel glas de preot care e sfătuirea ascultată cu luare aminte, cuvântul lui Dumnezeu picurat în suflete primitoare ori vijelia care chiamă la luptă.

Deosebii de mișcător e amestecul în slujbă al copiilor, drăguți copii albi, sănătoși, glumeți. Un mititel foarte serios spune Tatăl Nostru, un altul ni face un discurs. Cuvintele rituale trec pe rând pe buzele fetelor în haine de serbătoare. Peste tot, ca în țara lor veche, unde în biserică toate se cuprind și prin biserică toate se înalță, cea mai perfectă bună cuviință.

După o clipă de odihnă în locuința parohială polonă, cu preoți de cea mai amicală întâmpinare — și steagurile defilează în mijlocul unei întregi populații răscolite de spectacolul extraordinar—, în casa polonă ospăț. Ardealul îi are secretul, și l-a păstrat și aici. Șase sute de oameni vorbesc prin mandatarii lor, pe când de pe scenă răsună cântece românești (cântăreața e fiică de Român și de Maghiară, măritată cu un Polon). Și apoi se așteaptă cuvântul. Sala de petreceri străjuită de albul vultur al Poloniei pare prefăcută într’a a treia biserică.

Seara, „producție” de musică și teatru. O păreciie de actori veniți acum șapte ani de la noi, soții Ionescu Ardeal. Cum prind ascultătorii orice glumă care-i atinge în partea vie a sufletului lor! Coruri: cele americane încete, fără colorit. La ale noastre, în care sânt numai costumele neamului, se prind — și cât e de mișcător!— și femei de o vrâstă care pentru acea clipă își recapătă depărtata tinereță. Când se înalță aria de la vatră, tremurată de emoție, o întreagă viață li se năzare, vădit, înaintea ochilor înlăcrămați cari privesc peste apele învălurate ale Oceanului.

E numai ziua întăiu.

A doua zi avem prilejul de a vedea Primăria. Nimic din oficialitatea europeană, solemnă și puțin ipocrită. Oricine, pănă la dactilografe, pănă la ușieri se presintă pentru a întinde mâna. Ca și la președintele Hoover, pare că sânt toți acasă. După niște gratii în mijlocul șirului de odăi, „închisoarea provisorie”. Niște negri, de o perfectă indiferență pentru situația în care se află și pentru privirile curioase care-i caută, par leit dobitoace la cușcă. Un tânăr alb, simpatic, vorbește la zăbrele cu o femeie care l-ar îmbrățișa dincolo de bare: o idilă de temniță, aproape duioasă.

Pentru a vorbi studenților despre România — aleg formația satului nostru, așa de mult deosebit de al lor sânt dus la o „high school”. Mare zidire de cărămidă aparenta roșie, cu curți interioare, cu păreții îmbrăcați înlăuntru cu porțelană care se poate spăla. Săli de clasa cu scaune de fier și catedra joasă, culoare cu tablouri, unele originale, donate de elevi, cari printr’un decalog sculptat în marmură sânt îndemnați a privi școala ca o casă a lor.

Evreii români îmi arată ce a putut face și ce continua! a simți colonia lor, puternica lor colonie de aici.

Merg, întovărășit de profesorul Shrager, medic foarte căutat, nobilă figură de idealist, și de d. Landesco, șeful cercetărilor de criminologie, care-mi spune cu mândrie că nația noastră e cea mai blândă și mai onestă din câte le-a adunat soarta în America, la fabrica de mobile pentru copii a marelui industriaș Feldman. E o minune de tehnica. Pe o parte întră vagoanele cu lemne din Missouri, pe de alta pleacă lăzile care cuprind tot felul de obiecte, făcute după desemnurile acestui om inteligent și întreprinzător, care la doisprezece ani a plecat singur din Tecuciu, pentru ca, din simplu lucrător, să ajungă astăzi a întrebuința șase, șapte sute de lucrători, în mare parte simpatici Cehi, și a învârti afaceri de trei milioane de dolari. Lucrul în serie, cu mașinile care lucrează ca o mână dibace și elegantă, își serbează triumful. Cutare negru nu face de cincisprezece ani decât să moaie în baie de văpsea verde spetezele de paturi pe care o serie de ființi de fier, neînsuflețite, dar active, le-au lucrat cu aceiași siguranță și cu aceiași incapacitate de a da artă. Lustrul se dă cu stropitoarea în formă de revolver. Mecanic, umblă singure obiectele produse. Numai la cusut, la mici lucrări de detaliu, la împachetat se amestecă lucrătoarele, între care opera mai grosolană e lăsată ochioaselor negroaice de toate colorile cărora li umblă privirile scotocitoare, boțești, în toate părțile.

„Congregația Evreilor români”, unde a fost primită solemn regina Maria, are, în vastul cartier evreiesc, o mare clădire de piatră cu o fațadă frumoasă. Sinagoga, școala, sala de petreceri sânt perfect ținute. O remarcabilă grijă de curățenie. Intr’un colț sala de rugăciuni pentru toate zilele. — Au vremea să vie acolo?— Vin bătrânii cari n’au ce face. Și aici noua religie a muncii, a cumplitei munci lacome de câștig, omoară religia cea veche, a riturilor îndelungate și a nesfârșitelor contemplații.

Seara, mi se dă o masă de Evreii români. Mulți și în situații foarte bune. Discursurile se țin în englezește unele frumoase al rabinului, care nu vine de la noi, e de o mare eleganță de formă și de o nobilă ideologie, care pune în perspectivă o înțelegere între „fiii Romei glorioase, dătătoare de pace pentru omenire timp de trei secole, și între urmașii profeților”. Această englezească, în care se a-mestecă accentele violente ale unui „american boy”, luptlător în partidul republican, e însă de pura fațadă. Vanitate de a arata ce au ajuns a fi în noul mediu al „porților deschise”. Dar orice glumă românească prinde, stârnind lungi țâșniri de râs; numai femeile născute în America nu înțeleg. Când un Evreu spaniol din Craiova cântă vechi arii de la noi, din care nu lipsește:

Șapte lei suta de raci,

Și pescarii tot săraci, sânt în sală aclamații. Rosenthal, fostul director al „Adevărului”, uită atentatul stupid care era să-l curățe, și vorbește foarte mișcat de „voioșia și duioșia” românească prin care, în scrierile unui Bercovici și unui Diamant, s’a dat o nouă notă literaturii americane. Cuvintele mele de sfătuire, din care nu lipsește și critica, sânt ascultate cu atenție și îndelung aplaudate. Scriitorului ce sânt, i se dă o călimară de aur. Fiecare ține să-mi strângă mâna, fiecare spune de unde este, ce rude a păstrat. Un bătrân îmi declafă bucuros că banii lui sânt la disposiția sătenilor noștri pentru a cumpăra pământuri.

Dimineața, am fost cu o deputăție de Români și de Evrei români la statuia, la cea mai mare din statuile lui Lincoln (o alta îl presintă ca zdravăn, senin, tânăr, lucrător).

Aniversara nașterii marelui președinte a dat o notă de ideologie, de distincție infamelor vrafuri de hârtie tipărită cu aceiași literă și sămănată cu fotografii, care represintă jurnalul american, detestabil monitoriu al crimelor și divorțurilor. Odată pe an omul e smuls din preocupațiile lui de câștig și pus înaintea marilor figuri inspiratoare, odată pe an se dă lecție de „cetățenie”. Odată pe an, școlile, supt drapelul înstelat, aduc omagiul aceluia care mai mult decât Washington, umbrit în „filosofia” lui abstractă, neglijat puțin în aristocratica-i isolare, întrupează democrația luptând pentru drept. Unde sânt noii veniți, cei ce strigă spre libertate, el e zeul rupător de cătușe, magul înflăcărat mergând cu siguranță, peste primejdia vieții, beat de prevederea martiriului, către steaua care niciodată nu se poate clinti.

Ce bună e o lecție de „Lincoln” în clipa când mii de cârciume clandestine servesc clienți aproape copii, când nu numai șampania e la banchetele bogăției, dar în cămăruțele studenților — și studentelor — se beau cu sete alcoolurile impure, când nunți se improvisează, înaintea preoților speriați, (după miezul nopții, când negri afumați împușcă pe tovarășii lor de petreceri în automobile, când gunmenii, „oamenii cu puști” ai bandelor îmbogățite cu contrabanda organisată a băuturilor și anarhiștii supt douăzeci de ani apar, strigând: „mânile sus”, în adunări pentru a le prăda — ca mai ieri, când o mie de bănuiți au fost aruncați în temnițe de attorneyul care s’a jurat să spargă cuibul crimei, să trimeată aiurea păsările roșii stilate pentru faptele rele în serie...

Dar toate acestea se uită când măreția electricității curgând în fluvii coboară cerul pe pământ. Oteluri, spitale, cu atâtea zeci de rânduri, redacții, case de locuință, sclipesc din mii și mii de stele; valuri de lumină joacă în aier reclamele, reflectoare care orbesc aruncă pânze de flăcări asupra fațadelor care se cer văzute. E un vârtej de raze, o nebunie luminoasă, un desfrâu astral spintecând făcând bucăți întunerecul nopții de-asupra lacului imens, a zăpezii și ghețurilor țermului.

Bănățeni sânt Românii din Chicago. Cei mai mulți dintre dânșii veniți d’inainte de războiu, alții chemați, din familia lor, de către aceștia. Bănățeni oacheși și vioi, ducând aici frumuseța, zburdăciunea, sângele lor iute și iubirea lor de cântec.

Sânt dus la biserica lor (și aici vechea clădire a ars și ana nouă s’a făcut în loc). E într’un depărtat suburbiu, unde grupul românesc, important, are ca vecini pe Italieni. Cele două nații, așa de apropiate, nu sânt în legătură. De curând ceva s’a întâmplat care a pus între ei alte sentimente decât ale frăției. Un incendiu a distrus o parte dintr’o prăvălie italiană: se spune că, pentru a împiedeca orice cercetări serioase ale societății de asigurare, proprietarul a pus două bombe, dintre care una, luând foc, a frânt imobilul bucăți, dar a păgubit și casele vecine. Cel închis vorbește de răsbunarea unui conațional. Ziarul românesc Libertatea presintă una din familiile cărora astfel li s’au făcut grele pagube.

In biserică slujba se face răbdător, după vechea datină. Cântările, la început stângace, devin din ce în ce mai sigure, mai aprinse; glasuri nouă se prind, și ale copiilor, înșirați în fața altarului cu panglicile tricolore pe cămașa albă, cu ghetuțele legate cu sfori ca să samene a opinci. De la o bucată de vreme preot și cântăreți par a pierde simțul locului și al clipei: e un plâns desperat către țara îndepărtată. Ochii credincioșilor cari pentru a ne primi și-au pierdut la fabrică o zi de muncă se umplu de bune și sfinte lacrimi.

Trecem la clădirea pe care obștea românească o posedă. In rândul de jos e sala de adunare, în cel de sus școala. Toată lumea se adună pentru a asista la încercarea copiilor, cari cu multă greutate, lăsați toată ziua, prin forța împrejurărilor, în mâna străinilor, sânt ținuți în cunoștința limbii părintești. Pe rând, chemați de părintele Opran, căruia i se datorește această mică organisare, ei recitează versuri din cartea de cetire adusă din țară și în locul căreia s’ar dori o alta, mai potrivită pentru împrejurările nouă. O doamnă face să ciripească și copilașul abia ridicat pe care-l ține în brațe, și ce mândrie părintească atunci când din buzele supțiri iese cântecul românesc!

Ii regăsesc seara, împreună cu mulți, foarte mulți alții, cuprinzând una din sălile mari ale orașului. Porturile de aur, argint și roșu ale Banatului îmbracă pe sprintenele fete care, cu doamna preoteasă în frunte, servesc cu atâta grație prânzul pentru ca, întrerupându-se, să facă a se auzi pe scenă cântarea pentru care e vestit Banatul.

Cuvinte nu pot cuprinde bucuria pe care o dau celui venit de departe ca să cerceteze o viață națională amenințață de astfel de scene. De ce s’ar pierde pe meleaguri străine atâta vlagă și atâta voioșie? Și de ce, îndemnând „acasă” pe fiecare, am auzit spuind: „Nouă ni place aici”? De ce între băieți vorbirea aproape exclusivă a limbii englese? De ce această fatalitate pe care mintea o înțelege, dar înaintea careia inima se revoltă? De ce să pierdem pe oamenii muncii, atunci când ne mănâncă părăsiții politici?

Am fost și la Germanii bănățeni, plecați în zilele rele ale prigonirii maghiare. Sânt oameni înstăriți, unii bogați. Numărul lor e uimitor de mare. Intre 600.000 de Germani ai orașului-lume ei numără nu mai puțin decât 30-40.000. Și nici puteri smulse pământului românesc, viitorului țerii mari care, și pentru dânșii, s’a întruchipat. Buni catolici, ei au biserica lor de o parte. Politica li este, spun ei, germană: una cu a tuturor fraților de sânge. O politică neafiliată la a marilor partide americane. Șvabul, Germanul în genere, ține samă de valoarea omului, dar și de spiritul de libertate al politicei lui, de sentimentele pentru rasa lui germană. In războiu ei n’au mers bucuroși, „ca să-și ucidă frații”; au cerut un serviciu acasă. Au fost priviți atunci cu neîncredere, cântăriți ca „nație de al doilea rând”. „De atunci lucrurile, s’au schimbat, dar rana a rămas în suflet.”

Merg une ori acasă, și primesc scrisori. Ar vrea ziare, reviste. De regimul românesc nu sânt nemulțămiți. Știu ca li-am deschis școlile închise de Unguri. Pomenesc de unele frecări locale, la Bocșa și aiurea, dar fără năcaz, înțeleg că sânt lucruri care vor trece. Cu înduioșare câte unul spune că n’a uitat românește; se trimet salutări la ni lor de acasă, se dau adresele rudelor din București. Nu ni dăm sama câte gânduri bune se îndreaptă spre România și cât trebuie să facem, cum trebuie să fim pentru a le merita.

Prin East Chicago. Mai e nevoie să spun ce e înșirarea fără sfârșit a cutiuțelor neîmprejmuite? Ne oprim la biserica unită. Perfectă rânduială, iubitoare grijă a preotului pentru orice amănunt de împodobire. Toată aleasa, gospodărie a Ardealului în locurile cele bune ale lui. Apoi spre Gary, unde ne așteaptă, dacă nu una din coloniile cele mai numeroase, dar din cele mai pline de inimă, mai tari în credință față de țară și de neamul lor, ale Românilor pribegi.

Orașul, la care ajungem îndată, e creațiunea puternicelor fonderii de oțel. Acum un șfert de veac era câmp aici. De atunci s’a adunat o lume din toate părțile care formează astăzi o populație de 120.000 de oameni, în care ai noștri sânt vre-o 1.500 (exact, după statistica părintelui Reu: „280 de familii, 180 de oameni singurateci, 135 feciori și fete de la 16 ani în sus, 370 de copii pănă la 16 ani”). Numele orașului e al președintelui societății care „a zis și s’a făcut”. Viața economică creiază aici subit astfel de așezări, lipind pe nesimțite, de-a lungul largilor străzi drepte, căsuță de căsuță. Aici munca așa de grea, în arșița cumplită, aduce și o plată bună, așa încât mai toate locuințile sânt bine alcătuite, curate și înfățișează un însemnat confort.

In mijlocul orașului se strâng bisericile: toate varietățile crucii răsăritene: românească, rusească, grecească, se întâlnesc aici. Grecii au avut simțul de a păstra în marea și frumoasa lor clădire, foarte bine situată, și formele tradiționale de acasă: cupola, cele două turnulețe cu vârfurile rotunzite. Sârbii au avut ambiția de a ridica, în acest centru chiar, o solidă casă naționala, pe frontonul căreia scrie: „Serbian Hall”, dar discordii în comunitate au făcut-o să fie înstrăinată. Odăile menite prăvăliilor sânt goale.

Și aici, în biserica ortodoxă, plină de lume, ce evlavioasă bună cuviință, ce nobilă atitudine față de oaspeții în fața icoanelor mari ale catapetesmei, de un bun stil, care s’ar părea aduse din țară, slujba se desfășură frumos în clipirea lumânărilor împodobite. Predica părintelui Reu găsește vădit răsunet în inimile bune ale acestor oameni chinuiți, cari din micile lor economii au făcut minuni pentru familiile și pentru obștea lor. E aici un adevărat început de burghesie românească, îngrijită de a-și ridica odraslele cât de sus.

Ii văd seara, la masa comună, în care se servesc bucatele de acasă. Mulți sânt Făgărașeni. Când li se vorbește de munții și de Oltul lor, „îi taie la inima”. Alții, ca preotul, sânt din părțile bistrițene. Nu lipsește câte unul tocmai din depărtatul Vest românesc, din Satul-Mare, din Sălagiu. Un Macedonean plângea când am vorbit cu laude de ai lui. Un Evreu român, care evita și cuvântul de „Evreu”, avocatul Sam Shor, om de autoritate și de distinsa elocvența, vorbește după aproape patruzeci de ani de înstrăinare cum nu poate vorbi mai bine oricare alt Român.

Uniți cu frații din Harbor, Românii se dovedesc în cea mai desăvârșita frăție de gând și de simțire. Îmi arată nu numai ce simt, dar și ce pot. Vechile noastre arii răsuna în marea sala peste care fâlfâie colorile americane și românești (se cântă și ambele imnuri, al nostru cu câtă discreta duioșie!—, iar la biserică se pomenia și aici „regele nostru Mihai”); accentele „Steluței” tremură în aier ca o lacrima în colțul ochiului. Copiii, cărora se caută, cu atâta greutate, a li se păstra caracterul național, își arată talentele. Un dracușor de fetiță, care n'are mai mult ca șase ani, fata d-lui Nicoară, joacă toate danțurile cu o grație indescriptibilă și cochetăria ei precoce avea gesturi de o supremă eleganță: bate pe toate baletistele din lume.

Am văzut și o școală americană, o școală de un tip special, care merită să fie descris.

La Indiana chiar, mi s’a arătat o „high school”. Mare zidire de cărămidă aparentă, foarte largi culoare, săli de clasa mai mici. Tablouri originale, date de Stat, împodobesc pareții. O mare sala de baie. Inscripții pe marmură, dând învățături pentru școală și viață. Aici se încearcă altceva, al cărui scop, într’un loc unde adevărații Americani sânt abia zece la sută și scad tot mai mult, e ușor de înțeles. Mașina de asimilare întrebuințează și învățământul, dar într’un chip original și curios, având multe părți bune și altele mai puțin bune, pănă la acelea care mi se par a nu fi bune de loc.

In trei rânduri — înțelegeți numai trei — se țin trei mii cinci sute de copii, de la kindergarten la clasa ultimă de liceu. Când iese, e o învălmășeală amețitoare, un piuit asurzitor de glasuri. Fiecare face ce vrea: pleacă, rămâne în clasă, încunjură pe profesori și profesoare, trece în sălile de sport. Albi de toate colorile, negri de toate nuanțele. Băieți și fete. Turnul Vavilonului, cu limba englesă obligatoare.

Ca să încapă atâția, sânt împărțiți la deosebite ocupații. Unii ascultă lecția — care, pentru cei pedepsiți, continuă și după oară—, alții își cearcă mușchii la „naționalul” foot-ball, alții topesc metal în mici furnale ori fac fierărie, pe când colegii încearcă desemn după natură; într’un loc, pentru fete, e putința de a face crescătorie de păsări. Teorie și practică se amestecă în acest cazan de unificare.

Reala sau numai separată? Pot negrii să fie, cu toată inteligența unora, de o samă cu albii? Nu aduc instincte de sclăvie, patimi barbare, suggestii brutale? Și albii chiar în ce gând superior pot ei fraternisa? Ajunge school-book și foot-ball pentru a-i unifica?

Și, cu toata îngrijirea nurselor, grija doctorilor și dentiștilor, baia la sosire și la plecare, e aici un praf, o anarhie de geamuri sparte, o duhoare de negru în lavatorii, o murdărie de pete hâde pe care mingea le așterne pe păreți, lucruri care pot ajuta ceia ce e mai primejdios în această societate fără alt chiag decât munca și câștigul: brutalitatea, dacă nu cea aparentă, căci nimeni nu cotește, nu injură, nu jignește pe concetățeanul sau, dar cea care, ascunzându-se supt forme sociale convenabile, e mai grea de desrădăcinat. De la Chicago spre Aurora, un centru pentru lucrul la căile ferate. Se deșiră aproape fără întrerupere căsuțele de muncitori, așezările de fermieri. Natura e îngăduită numai ca decor, mai puțin: ca teren încă disponibil. Nume francese: La Grange, sau de o recentă poesie sentimentală (ca și Aurora însăși): Eola. Cele d’intăiu se explică prin trecutul regiunii.

In adevăr descoperitorii au fost Francesi. Unde e imensul, interminabilul, triumfantul oraș de industrie și comerț a fost acum trei veacuri coliba celui d’intăiu descălecător, La Salle, al cărui nume e păstrat încă pentru unul din cartierele orașului. Numai în veacul al XVIII-lea, în a doua jumătate, în epoca de rătăcire, de totală lipsă de prevedere și de orizont a politicei francese, condusă cu sforicelele de mătasă ale femeilor de la Curte, s’au jertfit Angliei, fără cea mai mică șovăire, teritorii care erau să însemne așa de mult pentru omenire.

Aurora are în centru aparența cartierelor mijlocii din metropola vecină. Noaptea e o nesfârșită tremurare de lumină în toate colorile de-asupra caselor care altfel nu fac nicio impresie. E inutil să spun că nicio clădire nu se deosebește de celelalte.

Românii sânt aproape două mii, formând vre-o trei sute de familii. In mare parte din Sălagiu și din părțile Satului Mare. Harnici muncitori, plătiți mai slab decât la usine. Dar din puțina lor agoniseală, pe care au încercat fără noroc s’o fructifice în România care devalorisa, ei au făcut lucruri mari. Biserica unită, cea mai frumoasă ca stil și ca materiale din tot ce am văzut pănă acum în America, e făcută din cărămidă aleasă; un pictor italian a schițat trandafirii îngeri în bolți, catapiteasma e lucrată cu evlavie și cu o deplină pricepere a obișnuințelor românești de un German din Timișoara; porțile sânt datorite unui Român care a cunoscut pictura lui Smigelschi în catedrala din Sibiiu. Alături e o foarte bună casă parohială pentru părintele Mânu, Someșan, fost pe vremuri la Prislopul Domniței Zamfira, preotul însuși fiind unul dintre inițiatorii și ctitorii acestor mândre lăcașuri. Școala, cu două rânduri, făcută, cum o arată contraforturile gotice, din vechea biserică, înădită și înălțată, are — singura în toate coloniile— întregi opt clasele și dă diplome recunoscute de Stat. Lecțiile le fac și călugărițele americane, așezate într’un pavilion vecin, care-și fac devoțiunile tot la uniții noștri. Se pregătesc și călugărițe românce.

La ospățul cu gustoase sarmale ca acasă s’au adunat o parte din oamenii noștri. Bune fețe însemnate de greul muncii. Când se închide lucrul, e un val de mulțime care se revarsă. Trei șferturi din colonie sânt aici, cu femeile, cu copiii, pănă la cei ținuți în brațe. Se sfiese a vorbi fiindcă li se zice că, atinși de înstrăinarea limbii „băsaduiesc” împestrițat cu ungurește, dar ce limpede și cald se rostește unul dintre acești fii credincioși ai nației! Și ei țin să-mi arăte ce pot în cântec: întaiu copiii, al căror cor e plin de atâta avânt; apoi, într’un colț, vibrantele glasuri ale bărbaților care se întețesc pană la cntusiasmul cel mai înduioșat când li zboara de pe buze versurile îndelung, apasat, dureros repetate ale „tricolorului”:

Pe mormânt atunci să-mi puneți

Mândrul nostru tricolor...

Apoi în noapte cutiuțele de oțel ale trenului ne duc în Statul Ohio la marea colonie din Cleveland, 1.000 de Români, un oraș întreg.

4. A doua metropolă a Românilor: Cleveland.

In fulguirea rară a dimineții glaciale apar ca într'un oraș european — așteptând sky-scraperurile, indispensabile oficiilor — puternice zidiri oficiale, în stilul cunoscut nouă. Un mai vechiu monument veșnicește izbânda din războiul succesiunii. Larga stradă pare mai calmă, poale pentru oara așa de timpurie.

Un pod de două milioane de dolari, cu două rânduri, trece peste o adâncătură în care fumegă, alb, negru, galben, toate fabricile orașului de un milion de locuitori. Dincolo de dânsul începe cartierul celor vre-o 3.000 de Români, strânși împreună așa de mult, casă de casă, încât ei numesc în glumă „strada București” una din vastele artere care străbat acest cartier.

Ne oprim la biserica veche unită, care se păstrează încă bine îngrijită și cochetă. Icoanele, executate de un străin, sânt foarte cuviincioase. Un mic grup ardelean ocupă băncile. La biserica ortodoxă, unde servește preotul, e o mare mulțime călduroasă, înduioșată, ca și păstorul ei, al cărui graiu blând, în alese legături de frasă, mișcă adânc; nu odată ochii îi înoată în lacrimi când vorbește de țara îndepărtată. Soția e fiica preotului din Vlădeni, între Brașov și Făgăraș, pe care l-am cercetat odată, atunci când ea poate nici nu era născută. Corul, care execută cu precisiune și avânt liturghia lui Dima și a lui Musicescu, e cu desăvârșire impresionant. La biserica de zid a uniților, cu același harnic preot ca redeșteptător al conștiințelor adormite, credincioșii au fost smulși maghiarisării une ori aproape complecte, — și cu ce credință stau ei supt faldurile tricolorului cusut cu aur! O veselă sală e proprietatea Românilor și, când vorbesc în ea, fiecare glumă prinde, fiecare sfat află răsunet.

Iar seara e o frumuseță să vezi oamenii mândri și plini de vlagă, femeile elegante ca niște represintante ale unei vechi rase selecționate.

Otelul, care păstrează ceva din vechile obiceiuri liniștite înaintea furtunii sociale de astăzi, are în serviciul său numai negri, integrali, sau, mai ales, amestecați, „Afro-americani” a căror coloare e une ori mai deschisă decât a unora din Țiganii noștri. Negri la odăi, negrese la ascensoriu, negri la serviciul restaurantului, pană la inspectorul lui, negri ca portari.

Problema neagră preocupă din ce în ce mai mult opinia publica a acestei țeri, care se simte prefăcându-se zilnic și caută linii de orientare pentru viitor.

S’au aruncat — și de șefii lor, cari sufăr de inferioritatea actuală — mai multe soluții, de la aceia a întoarcerii, în Africa, firește absolut imposibilă, și față de negrii de acolo, cu totul alții, și față de stâpânitorii europeni ai teritoriilor, la întemeierea unui Stat negru în America, de unde ar ieși însă un antagonism fățiș, și supt raportul politic-teritorial, între cele două rase. Acuma curentul, chiar în Sudul care li interzice tovărășia în restaurante, în oțele, în trenuri și tramvaie, pe stradă, este spre asimilare.

Negresele sânt, spun toți, căutate de albi, și atâtea albe chiar ar avea o bolnavă slăbiciune pentru negrul buzat cu trupul de bronz. Mulatrii sânt pe toate drumurile și de toate colorile, pănă la domnișoara abia cafenie, cu parul lins și nasul format, cu buzele fine, care numai în lucirea, răpede a ochiului lacom de iubire are tresăririle violente ale rasei sale. Și astfel se poate arunca profeția ca de acum în vre-o jumătate de veac negrul ca atare va dispărea și prejudecățile rămase pănă azi vor face să râdă urmașii cari vor avea fiecare o picătură de sânge negru sau o legătură morală cu lumea credincioasă neagră. Deocamdată, pe lângă câțiva oameni de școală, scriitori și artiști — niciun om politic deocamdată—, negrii de ambele sexe suie și coboară ascensoarele, spală cu mătura marmura gărilor, păzesc poarta oțelelor și smuncesc farfuriile oaspeților la restaurante.

Când, la anul 2000 al profețiilor, chestia de rasa n’ar mai exista, după acești prooroci poate cam grăbiți în conclusiile lor, e o întrebare daca se va mai păstra simțul de familie, a cărui slăbire va fi ajutat la fusiunea unor formațiuni fisice și morale așa de deosebite. Mulți proclama de acuma că ea se duce, că trebuie să se ducă și că ar fi absurd, monstruos, dacă nu s’ar duce. Nu e liber fiecare om? Nu e stăpân, cum zicea cândva la judecată o cunoscută canalie de la noi, pe trupul său? O femeie ca și un barbat. Unul îți poate plăcea un moment, dar pentru atâta nu strici asociația interesată cu celalt. Nu se fac astăzi căsătorii la orice ceas după prima vedere, așteptând divorțul peste o săptămână, cu fotografia frumoasei părechi în ziare? Nu publică o actriță istoria celor vre-o opt casatorii ale ei? Și apoi, odaia ce fiecare-și face o carieră, și una deosebită, copiii fiind în sama societății, odată ce casa nu mai e casă, ci colțul de dormit, ce înțeles poate să mai păstreze vechea familie? Se striga contra bunicilor „idoli”, cari trebuie priviți ca niște străini, contra iubirii părintelui pentru copilul de alt sex, ceia ce se explică — ce grozavii prin literatura hidosului Bernard Shaw și prin descoperirile smintite ale lui Freud. Și tineri studenți răspund răpede la chestionare îngrijite, aratând ca nimic din trecut n’a ramas în concepția lor despre legătura între sexe.

Dar odata cu problema economica a închiderii debușeurilor și a dispariției materiei prime, cu problema demografica a decăderii unei rase chinuite zi și noapte, se pune și aceia, morală, a suprimării oricării legături între oameni decât aceia a folosirii trupești a unuia de către altul.

Clevelandul mai are o parte pe care o descopăr, mergând la Universitate, la Universitatea de sport și de studii, în care e așa de greu să găsești studenți, așa încât, conferința pentru dânșii o ascultă profesorii. Aici e așezarea cea veche, casele de câteva decenii, acelea care de atâtea ori și-au schimbat proprietarii ori care din stăpânirea unei familii au ajuns lacașul unei instituții. Bune mari casr comode pentru oameni bogați, și cu oarecare răgaz, pentru gospodarii și lumea de gust a carii rasă de mult s’a stins. Fiecare în felul ei, cu frontoane și rotonde, cu coloane albe, cu grațioase decorații. De pe câte una, în lipsa cui a iubit-o, tencuiala colorată începe a se desface. Parvenitele de lemn se vor fi bucurând de ruina acestor aristocrate. Și în acest mediu de oarecare vechime biserica, în loc să se pitească umilă, vârful turnurilor abia ajungând la începutul unui sky-scraper ca acela cu turn ascuțit al gării, care, măcar, e elegant, se răsfață larg în spațiul deschis. Prin coloarea vie, prin vitraliul care se vede și din afară, prin amestecul armonios de linii gotice și de mari ferești rotunzite, ea atrage privirile și impune respectul.

Un Museu de mare interes e o podoaba a orașului. In frumoasa clădire de cel mai limpede stil clasic opere de artă, adesea foarte rare, sânt așezate în odăi care, după cel mai nou și mai potrivit sistem de orânduire, formează reconstituiri istorice. Une ori elemente de mare preț se pierd puțintel în această alcătuire. Astfel două delicioase schițe de Fragonard și de Boucher pe pareții unui salon din secolul al XVIII-lea. Vechi smalțuri de Limoges își amestecă adâncul albastru, tragicele linii aspre cu cine știe ce obiecte din alta epocă, într’o vitrina de bibelouri mixte. Ba încă și câte un ivoriu bizantin, de cea mai nobila factură a secolului al XI-lea. Astfel grațioasa, presintare în jeț înflorit cu largi flori a Maicii Domnului cu pruncul, între îngeri cari zboara, figura având ceva din farmecul, de intima poesie gânditoare, al artei francese din cele doua veacuri următoare; jos numele artistului sau al donatorului: Άλλόνης μάρτυρος δούτης. Ori caseta care înfățișează pe capac și pe pareții lalerali. între elegante rosetc, povestea Creațiunii și a celor d'intăiu suferinți omenești, cu Eva desfăcându-se din coasta lui Adam, cu copacul cunoștința binelui și râului anume amănunte arată adevăratul caracter al păcatului, prin linii care se desfac din unele părți ale corpului—, cu Avel străpuns de cuțitul lui Cain. Opere în fildeș și în cliampleve arată adânca influența a acestui Bizanț, fabricând „micul articol” pentru orice călător și pelerin, asupra artei Apusului, păna în regiunile Rinului și pănă în Franța de Răsărit. De aici trecerea e ușoară la rotundele, albele creațiuni ale seninei ceramici italiene, de meșterii mai mărunți, între care creațiuni una, de o energică rusticitate, Samaritana lui Giovanni della Robbia, poate fi pusă între ce a dat mai bun arta din acest timp al primei Renașteri. Unica e fântâna de argint și smalț, găsită la Constantinopol, în care lei, dragoni, figuri omenești se amestecă în cea mai rafinată, dar nu și copleșitoare, varietate.

Pe lângă interesante pagini de miniatură, și un splendid covor de Tournay, pe lângă o mare colecție de armuri destul de rare, Museul înșiră o foarte aleasă succesiune de picturi din toate școlile. America însăși e mândră că poate presinta câte ceva din portretele unei întregi școli de răbdători portretiști întainte de revoluție sau din vremea luptei pentru libertate : Hurd, Hesselius, Sully, Jarvis, în a căror onestă familiaritate se simte ceva din spiritul care însuflețește arta englesă din vremea unui Hogarth care, e adevărat, este și a lui Reynolds, a lui Romney și West, de cea mai aleasă distincție. Din această inspiratoare artă a vechii patrii vin doi Turneri, dintre pari unul, cu un peisagiu de fantasie, plin de coloane antice și de arbori din Sud, în fața căror marea-și joacă diafanele, bizarele ilusii de formă și coloare, e una din marile pânze ale descoperitorului minunilor aicrului liber „Lesbia înaintea păsării moarte” a lui Reynolds e încântătoare de atitudine ca și de perfectă tehnică.

Ceva din pictura Țerilor-de-jos, un Wouvermans, doi Teniers, o învălmășită pânză rumena a lui Rubens, și din a Germaniei la sfârșitul evului mediu. Italienii sânt larg represintați, de la dulcii Sienesi râzători, de la Florentinii încă stângaci, la un Morone și un Bassano, la școala lombardă, cu Luini, la un Tintoretto neisprăvit, de o impresionanta și unică sinceritate: Madona și copilul, în schițarea largă; cu aspre dungi roșii și albastre, având ceva cu totul străin de arta, larg răspândită, a marelui decorator. Vre-o doua pânze ale lui Greco, între care una cu oposiții de colori tari pe planuri de o neobișnuită îndrăzneală ; cum e vecina cu tabloul lui Tintoretto, influența acestuia asupra îndărătnicului iconar cretan e vădită.

Francesii au un Poussin, ale cărui mici figuri cu caracteristica iscălitură de adânc albastru sânt cuprinse într’un peisagiu de adâncimi și luminișuri de cea mai fericita descoperire, pe care îl scade doar întru câtva luminoasa visiune însorită a vecinului tablou de Claude Loryain. întunecat și tragic, cu figurile orientale pe care le încadrează, colțul de pădure bătrână al lui Delacroix, și ochii se opresc îndelung, fermecați de incomparabila idilă a lui Puvis de Cliavannes, albe trupuri rătăcind prin poieni de eliseană seninătate. Școala francesă se prelungește pana la crudele adevăruri, luate într’un gest, ale lui Degas.

Școala de la Barbizon a avut fericiți școlari în America, și un Homer D. Martin, un Winslow Homer, un Golden Deartli, un Kent și Kroll aparțin celor mai buni peisagiști ai epocei moderne, precum în „fata din Veneția”, Duveneck, mort în 1919, arata rari însușiri de prindere subita a pitorescului exotic,

Gravurile pun alaturi imaginația rudă a Germanilor Schongauer și Diirer cu cea mai superbă visiune a lui Manlegna, o înmormântare a lui Hristos de o nemărge-nita durere, cu Turcii din Craii de la Răsărit ai lui Luca de Leyda, cu lupta de tauri a lui Goya, animalul triumfând peste grămada victimelor, cu delicate întrezăriri venețiene de Canaletto, cu tenebrele străbătute de sacre luciri ale lui Rembrandt.

Intre curiositați, cele doua covoare din Italia-de-Sud (Terra di Lavoro, Campania), ale căror figuri geometrice arată originea balcanică, greaca sau albanesa, a meșterilor populari.

Drumul la Akron străbate cartierele mărginașe ale marelui oraș. Case risipite, ale lucrătorilor cari vor aceiași lumină, cari sânt însă stăpâniți de amintirile gospodărești ale țerii de naștere, având plăcerea de a locui, de a locui în adevar acasă, la dânșii, cu puțină poesie rustică în jurul lor.

Șirul de lumini se întinde des, nesfârșit. Din sat în, sat, de fapt orășele, treci pe nesimțite. Aici viața omenească e langibilă, cu tot ce ascunde șl cere sufletul individual. Apoi străbatem în noapte regiuni de cultură, în care casele, fermierilor adorm de la lăsarea amurgului. La capăt, peste alte cartiere orășenești din margine, intrăm în lumina săltăreață, de multe colori, în zvonul necontenit de automobile al Akronului.

E o creație, de mai multe decenii, a fabricilor de „guma”, adecă de cauciuc pentru roatele „carelor”, și pentru orice alte întrebuințări. La acest ceas imensele clădiri cu sute de ferești aruncă țișniri de lumini tari asupra străzilor agitate. Când ne vom întoarce de la adunare aproape de miezul nopții, va fi aceiași frământare de nimicitori, obosiți, palizi, supți: echipa de scara, echipa de noapte, îmbulzind tramvaiele care aduc și cară înapoi.

La ai noștri, mai puțin bogați ca aiurea, e o bucurie. Toate regiunile sânt înfățișate în mulțimea care strigă de mulțamire la atingerea cu țara neuitata. Sânt Salageni și Olteni din Țara Făgărașului, sânt albe Sibience, sânt Bănățeni de la Curtici și de la Beba, sânt Arădani, oameni pătrați, voinici, e câte un Bucovinean din preajma Sucevei, câte un Macedonean de la Florina, câte un Bucureștean chiar. Graiul dulce al preotului ardelean gâlgâie de lacrimi. Un Evreu din Bârlad, devenit creștin, citeaza, în cea mai pură românească, Evanghelia și plânge și el asupra locurilor de naștere.

A doua zi, în ceața și fumul pe care nu le poate birui un biet soare timid, speriat de câte face omul, larga stradă, văzută de la fereștile unui otel de modă veche, cu tablouri dulci și naive, cu mobile lustruite de mâna omenească, presintă aceiași strecurare de lume săracă muncită, același alaiu spre pane de muncitori îmbrăcați smerit, cu caschete, cu capetele goale, de femei alergând după nevoile casei. Pare curioasă, în fața unei florării, frumoasa fată, de o supremă eleganță, care, nerăbdătoare, l»ate trotoarul cu vârful elegant al piciorușului. Aici mi s’a părut că e mai multă durere omenească robită împărăției mașinelor decât în orice alt loc din Slatele-Unite. Totuși mi se asigură că oamenii câștigă foarte mult, că pot realisa economii însemnate, dar li place a cruța.

Un cartier nou duce spre Kent, unde e școala normală a Statului, care m’a invitat să vorbesc. Creațiuni noi pentru oameni mai bogați; mici capricii de artă dau caracter clădirilor răzlețe, care rămân însă credincioase, în liniile generale, tipului consacrat, cu neputință de izgonit de acuma înainte. Totalul face impresia unui cochet coltage engles. Grădini însă nicăiri în vaga împrejmuire fără despărțiri.

Ajută la această plăcută înfățișare natura. Ea are cel mai frumos aspect pe care l-am întâlnit pănă acuma în America. In aierul acuma dulce primăvăratec, fără urmă de zăpadă, se ridică dealuri acoperite cu arbori, printre care se afundă văi largi și adânci, purtând încă numele Indienilor cari le-au străbătut, ciudate nume coroiate ca ieșind dintr’un plisc de papagal: Cuyahoga. Lacuri largi răsfață vasta lor oglindă de ape, pe care o încalecă poduri îndrăznețe. O atmosferă de idilă primitivă pe care n’o mai strică locuința sfrijită a omului. O pace adâncă înfășoară toate: pe șoseaua admirabilă, de cărămidă roșie-violetă, ca în vechile case spaniole, automobilele lunecă, ușor fără vuiet de sirene. In fund soarele, care se apropie de apus, coboară încet ca un imens glob roșu, fără raze. Școala, în mijlocul livezilor, e compusă, ca de obiceiu aice, dintr’un șir de pavilioane: al administrației, supt grija managerului, al învățământului artelor, purtând în litere mari numele maeștrilor glorioși, al colegiului fetelor, al aceluia în care sânt dormitoarele băieților. Se știe cât e de lăudat sistemul educației în comun, de la școala elementară la ultimul an de Universitate trăită supt același acoperiș, pe care-l practică Americanii. Ceia ce nu împiedecă duioasele tovărășii între cele două sexe pe care le întâlnești pe toate cărările, mai ales când suflă vânt de primăvară și amurgul se apropie. Sălile de studiu sânt vaste; aparatele de proiecțiune perfecte. Bibliotecile se presintă simpatic ca niște locuințe de studiu pentru grupuri mici. Auditoriul e liniștit, fără vioiciune, foarte cuviincios : Singură profesoara svițerană, din Thun, arată în priviri bucuria de a afla lucruri nouă. Nu se ieau note. Conferința e considerată mai mult ca o visită. Când vine o oară de curs, cei mai mulți, cele mai multe—căci fetele predomină— se duc.

In Cleveland însuși văd biblioteca, așezata într’o frumoasă clădire clasică, pe care sânt scrise numele gânditorilor și poeților americani: amintirea acestor conducători spirituali din vremurile liniștite face plăcere în zvonul întărâtat de azi. Aici, între cărți, nu e nicio nervositate, dar nu e nici prea multă îmbulzeală. Se face imposibilul pentru a atrage și a reținea, pentru a servi: învățați-vă bibliotecari ai Europei, și chiar cei ai țerii mele! Ultimele cărți sosite se expun publicului. De la intrare vezi materiile distribuite: „literatură de imaginație”, „istorie”, etc. Cercetezi cu ochii și alegi. Indatoritoarea funcționară e gata să te ajute, să-ți dea un sfat. Scaunele, mesuțele sânt așezate așa încât cetirea să fie o plăcere. Dedesupt e odaia cercetașilor, cu cele mai potrivite cărți expuse afară în dulăpioare. Este și un Museu de artă cu lucruri de împrumut sau cu obiecte expuse: buletinul presintă o icoană rusească din secolul al XVII-lea și o marină, de un puternic efect dramatic, de un pictor rus refugiat. Intre de-semnurile de vânzare, o ciudată reconstruire din Greco, grupând laolaltă ce e mai caracteristic în chinuitele lui visiuni: acest „decupaj” represintă unul din caracterele civilisației americane. Intr’o odaie alături se ține o conferință pentru un cerc de femei: filmul instructiv rulează.

In altă parte a orașului, în sărăcime, bisericile românești. Cea ortodoxă e foarte bine îngrijită de bunul părinte Bocioagă, Făgărășean, tânăr, cu șase copii (doamna are treizeci și doi de ani și fata cea mare cincisprezece). Alături templul baptist, de o abstractă înfățișare: cuvintele sacre sânt scrise la capăt în trei limbi, dar preotul, un foarte bun Român, mă asigură că azi toata lumea înțelege românește; orga întovărășește cântările.

Și de-odata încep plângerile ascunse pănă atunci. „Oasele ni se rup”, spune un barbat. Femeile arată cum viața li se duce între fabrică și casă, muncind și de o parte și de alta. Și ele sânt puse la cea mai grea muncă: la căratul sarcinilor celor mai zdrobitoare. O femeie tânără cu fața de Madonă are obrajii așa de albi ușor scufundați și o nesfârșită melancolie acopere de ceață frumoșii ochi negri ai fiicei munților noștri. Scump se plătesc dolarii de la Casa de economie, „ochiul dracului”, care ispitește, și zdrențele de fabrică înlocuind sănătosul port de acasă!

Duhori se ridică în aier. Fumul gros țișnește de la fabricile de cauciuc care dau faliment cu toată această nemiloasă exploatare a muncii omenești. Din bordeiele de lemn ale negrilor iese, cu mirosuri acre, copii numai în cămăși murdare, bărbați leneși cari se zgâiesc la orice, curioși ca niște mari copii. Doamne, izbăvește pe ai noștri din această cumplită gheenă în care au întrat nevinovați!

Seara, pornim spre Youngstown.

Automobilul condus de un bogat comerciant, Sârbu, străbate, un ceas și jumătate, o regiune de ferme. Nu vedem în noapte decât casele foarte îngrijite, în care lucesc fereștile clare. Pretutindeni electricitate: societățile o duc la orice grup de case răzlețe; numai de la șoseaua minunata pănă la terasa locuinței proprietarul plătește el stâlpii. Ca la țara la noi lătratul de câne se aude din când în când, și vezi une ori și animalul răzleț strecurându-se printre automobile. Ai atunci impresia că te găsești cu adevarat în realitate, că totul nu e numai măreața ilusie a zborului mașinilor.

Ajungem între casele din suburbiile orașului. Infațișarea e atrăgătoare. Prăvăliile scânteie de lumini în toate colorile. îndată se deschid artere mari, foarte bine tăiate. Imense clădiri, sky-scrapere se înalță pentru o populație de vre-o 150.000 de oameni, 80 la sula străini — jumătate din aceia a Akronului. E o beție de electricitate, un furnicar de mișcare.

Acum douăzeci și cinci de ani, spune d. Vas, Fagărașean, agent de vânzare pentru imobile, vorbind vre-o zece limbi, erau aici trotoare de scânduri și unde e blocul de granit al Poștei poposiau căruțele fermierilor. Fabricile au sunat din trâmbița fatală a coșurilor lor și o lume întreagă s’a ridicat, alergând spre cuptoarele în care fierbe oțelul, înroșind zările nopții cu sângeroasa lor aureolă.

A doua zi, fumul apasă îndelung asupra furnicarului, al cărui vuiet n’a contenit nicio clipă. Cu greu soarele biruie negurile întunecate care gâlgâie, și la niciun ceas victoria lui nu e deplină. De la al zecelea rând — camera 1002 — a unui hotel de mici compartimente ca niște cutiuțe privesc la terasele în toate colorile care strâng funinginea curgând neobosit. Ah, sufletele care se chinuiesc ori se stârpesc înăuntru! Și totuși albe fațade de porțelană presintă ghirlandele renașterii, firidele bisericilor europene; totul ca un vis din albul raiu pierdut al vieții armonioase, vrednică de trăit!

Mergem la biserică. Dincolo de valea care scânteiază de lumini și din mijlocul careia, prin gâlgâiala fumului, țișnește roșia flacără a furnalelor de oțel, obișnuita desfășurare a căsuțelor de lemn. Nu departe una de alta, biserica ortodoxă, cea unită a părintelui Spataru. In cea d’inlăju un zugrav din Laz a dat în 1911 astfel de icoane care păstrează toată frescheța de folklore, toată bogația de colori, toată naivitatea pioasă a vechilor iconari: nu s’ar fi crezut ca tradiția seculară a acestor interesanți meșteri să se fi putut transmite neschimbată, capabilă însăși de note personale, pănă în zilele noastre. In același cartier Sirienii, Maroniții, scăpați supt regimul frances de frica veșnicilor lor dușmani, Drusii, au o capelă de lemn; preotul, care, după datina țerii sale, știe franțuzeasca învățată la Beirut și mai de loc englezește, îmi arată copilăreșlile podoabe sentimentale de îngeri și flori de hârtie ale Bisericilor legate de Roma. Lungile fețe oacheșe, cu ochii mari triști ale credincioșilor lui apar în toate priuvoarele.

La o masă care mi se dă în clubul universitarilor, cu largă participare de Români înstăriți, aud pentru întaia oară expresia clară și francă a sufletului american. Știam câți din America au fost pe la noi, în zilele de restriște de la Iași și pe urmă. Dar aici găsesc mai mult decât a-Jâta: amintirea simpatiilor care au întovărășit războiul nostru pentru independență, considerația pentru ce am ajuns a fi, dorința ca și nota noastra etnică, la aceia cari vor rămânea aici, Să se amestece în sintesa civilisațici americane, care de acuma trebuie să fie. „Ați spus”, arata un simpatic clergyman, „ca în România națimiea a făcut Statul; aici Statul se trudește să creeze din atâtea elemente națiunea”. Și îi lipsește, adaug, cu toate societățile de francmasoni, extrem de puternice, cu toate asociațiile de legionari și paza veșnic vie a „miliției naționale”, a ..cavalerilor lui Columb”, ceia ce poate conduce și orienta o sforțare de o sintesă: sâmburele teritorial. Totul e supt apele în veșnică mișcare ale potopului imigrației.

La amiazi peste trei sute dintre ai noștri s’au adunat la un prânz, onorat și cu presența representantului comunei, șefului școlilor, judecătorilor, membrilor biroului de educație, cari vorbesc cald și cu miez despre rostul Românilor de aici. Mișcătoare sânt cuvintele preoților Spă-taru, Holdăr și Ilie Pop. Acesta din urmă amintește înde-luDga publicare aici a ziarului „Românul”, jurământul făcut în timpul războoiului de Românii din Youngstown de a se desface pentru totdeauna de Ungaria, lacrimile vărsate de toți — și.de d-rul Anghelescu, atunci ministru al României —, înscrierea în legiunea americană, luptele din Franța. Cuvântările urmează, duioase, pănă la aceia a Evreului român din Budujeni, care vorbește de blăs-l tămata graniță a Bucovinei și salută ca fost soldat al regelui Carol tricolorul românesc.

Văzusem dimineața pe cei câțiva Români din Campbell, muncitori la marea fabrică de acolo. Vin cu lacrimi în ochi, cu bunel cuvântări pe buze, cu flori și daruri în mână. Au „hala” lor de adunare, largă, îngustă, frumoasă. Pe cortină figuri alegorice trase stângaciu, dar cu câtă iubire, amintesc țara, îi menesc desrobirea. După amiazi mergem la Newcastle, să vedem un alt grup dintre ai noștri.

Dar întăiu conducătorul mieu, negustorul Sârbu, om înstărit ca și conaționlul său Tecău, vrea să ni arăte ferma și prăvălia lui. Cea d’intăiu e așezată chiar în mar-genea orașului, acolo unde ușoarele căsuțe prind a se răsfira. E o bună și mare zidire de cărămizi, împărțită cu pricepere. Nevasta, Ardeleancă, poartă grijă de-aproape de toate cele. Din datinele de acasă, în această țară fără simț pentru copaci, sădirea tinerilor pomi roditori și cânele la lanț. încolo șură, crescătorie de păsări și cultură de legume pentru prăvălie. In aceasta tot felul de ale mâncării, de la jambon pănă la covrigi; dedesupt marfa proaspătă e ținută în refrigerante. Totul în cea mai migăloasă ordine. întorși în țară, ce n’ar putea face, cu învățămintele pe care le stăpânesc, astfel de oamenii

Spre Newcastle drumul e mai puțin, frumos decât pe la Akron. Copacii supțirateci, strâmbi, crescuți în voia lor, osândiți, cu grămădirea necontenită a locuinților, la o moarte apropiată, .stau goi și triști, cu crengile rupte, cu vârfurile desființate. Fermele se urmează răpede. Numai în fund, condamnații se strâng într’o pădurice, ca o turmă speriată la apropierea lupului.

Cu vre-o patruzeci de mii de locuitori, „Castelul cel Nouy are înfățișarea unui foarte mare oraș european. Lumină și mișcare, străzi largi pe care încep a se aprinde sutele de licurici ale automobilelor. Mai visibile decât oriunde și mai vrednice de a fi văzut, bisericile. Mari clădiri gotice, care, cu fumul care necontenit cade asupra lor, înlocuind pe acela al veacurilor, par a avea o venerabilă vechime. Turnurile, terasele lor se caută și se întrec. Au vreme oare acești oameni așa de ocupați, cu simțul idealului aproape tocit, să dea o adevărată viață unor asemenea lăcașuri sau Dumnezeu trebuie să se mulță-mească numai cu ce i-a dăruit atâta mărinimie în împărțirea câștigului necontenitei munci?

Ai noștri n’au decât o hală, de aceleași proporții ca la Campbell și cu aceleași profeții fericite pentru viitor. Dar și aici o credință admirabilă față de țara de care ca un blăstăm îi oprește să se apropie. In marele cimitir, cu masivele blocuri de piatră neagră, purtând de cele mai multe ori, în slove aspre, singurul nume de familie— și câte nații le amintesc numele acestea !—, doarme, supt un monument care face onoare prietenilor și ucenicilor lui, unul dintre primii organisatori și însuflețitori ai pribegilor români, Păcurariu. Lăsăm flori pe groapa lui înstrăinată.

Abia am sosit și iarăși la una din cele mai mari școli ale orașului colonia s’a strâns, supt presidenția inspectorului american, ca să asculte o conferință despre țară. S’au adus pănă și copiii purtați pe brațe. Și ce mâpdru răsună cântecele de acasă de pe buzele flăcăilor, ale fetelor îmbrăcate în cele mai frumoase porturi românești!

Ți se pare că Oceanul s’a dus în aburi, că s’a strâmtat coaja pământului, că Munții Carpați sânt lângă Allegheny ^și Snagovul aproape de Niagara. Puterea sufletului a anulat cu totul stăpânirea nesfârșitelor, întinderi. Și-ți vine «șa de curios când, la întoarcere, coooțați în vârful otelului cu atâtea rânduri, pe când hidosul Negru izbește farfuriile cu stângacele lui mâni de sclav, privești danțul literelor galbene și roșii ale reclamelor, steluțele fără număr ale căsuțelor din depărtările învălurate și limba •de foc a Iadului care într’una, într’una cere spre istovire puterile tuturor națiilor din omenire.

La o mică distanță de Youngstown e Niles, locul de naștere al președintelui Mackinley, asasinat la Buffalo, în 1901. Casa se păstrează — dacă se poate vorbi de păstrare atunci când supt grija unei bătrâne doamne cu barbă, so-•ția unui Ungur, totul se acopere de praf, totul se străbate •de umezeală, totul se apleacă spre ruină. E un interesant -document despre viața celeilalte Americi, înainte de transformarea prin fabrici și imigranți a imensului continent. Amestec de -tradiții englese și olandese. Frumoase stră-•chini albastre, paturi de lemn scump, robuste, masive, dar •cu îngrijire lucrate la strung, aspru leagăn pentru un copil voinic, canapele incomode, înguste, sărăcăcioase, „magazine” de literatură și cultură cu paginile îmbâcsite, tablouri cu subiecte exotice sau naive, fotografii șterse de «oare. Alături un întreg arsenal de obiecte simplu manufacturate pentru bucătărie și pentru câmp. Amintiri de la Lincoln— proclamații, portrete, mobile — și chiar de Ia alt președinte ucis, Garfield, se adaugă pe lângă acelea ale stăpânului umilei căsuțe.

De aici drept înainte spre orășel, adăpost de multe neamuri și acesta, între cari Greci, cari au, lângă micul otel .„Mckinley” o „cafenea a Ciprului”. Da, dar Grecii n’au loc 3n patria lor, ca Românii.

Aceștia sânt vre-o opt familii. Totuși părintele Holdăr» li-â clădit o frhmOasă biserică de cărămidă roșie aparentă», unde se face slujba din când în când; icoane de un interesant stil naiV; dedesupt e o Sală d& adunare, cam părăsită. Presbiteriul e ocupat, în lipsa preotului permanent, de-o familie de muncitori români, chiriași. Bărbatul, care a> trudit toată noaptea, doarme, cheîâ nio dă femeia, din părțile Albei-Iulii, adusă aici abia de doi ani; albă, fragedă, o podoabă a câmpiilor1 noastre, mutată în aceste aspre locuri de muncă. Nu știe de ce a venit, nh știe dacă-i place, nu știe dacă se va putea întoarce. I-i frică de noi și de-dânsa singură. Crește în această pustietate îhtăiul ei copilaș

Orașul Vecin, Warren, e foarte frumos, de și numai puțin mai mare decât eelalt Acum douăzeci de ani, ni spune părintele Ilie Pop, fost la Ludoș, în casa primitoare a căruia găsim mâncările de aeasă și o gustoasă mămăligă cu brânză, aici nu era decât o localitate de retragere, o colecție de vile. Apoi fabricile au venit, oțelăriile, învinse-întăiu, învingând pe urmă, noua clădire lângă ruina veche. Și odată Cu ele muncitorii, aceia cari îșî ard obrajii,» rămași veșnic pecetluiți cu aprinsa marcă a lui Vulcan, înaintea vălurilor de metal alb de topire, pe care-l fac, îL aleg, îl aruncă în forme, câștigând și pănă la 30 de dolari zi. Sânt de toate neamuri!^, cu voia de a-și numi șP străzile: Italienii âu „Bella vista”, noi „București”, și „România”.

Mergem la bisericuța foarte bine îngrijită. Câțiva oameni sânt adunați .acolo: Făgărășeni, Arădani, cele două feluri de Români mai des represintați în aceste locuri. Li vorbesc de primăvara pare izbucnește subit, ca din-tr’un cuptor nevăzut — E frumoasă primăvara în țară.— E frumoasă oriunde. — E bine în țară. — Oriunde muncește cineva, e bine. Așa vorbesc femeile. Bărbații au gă-r-sit formula perfectă a ceia ce se cere de la dânșii r „Aici fc o țară de rupt oasele”.

Și, țotuși, cu negrii de toate vrâstele, din toate colțurile, ce dulce e această zi de 20 Februar, supt cerul pe care aici uu-l pătează fumul! Femei deretică îrl jurul caselor cu ăereștile încă lăcătuite, copii se joacă în margenea drumurilor nepietruite în al căror nisip înegrit se cufundă piciorul. In fața frumoaselor școli înalte de cărămidă grupe de fete sar ori se prind -în idilice danțuri. Scânteietoare de curățenie, încunjurate cu arbuști cari prind a se găti de primăvară, casele în toate colorile, une ori și de cărămidă, .se scaldă bucuroase în lumina care se întoarce. Natura însăși pare că se face ispititoare ca să oprească pe ai noștri în locurile unde ca niște funebri ghiocei cele d’intăiu morminte românești din colonia de patru sute de suflete răsar sfioase printre plăcile de piatră supt care dorm -stăpânii.

De jur împrejur se întinde țara furnalelor, țara de ceruri roșii în noapte, de nesfârșită licărire a miilor de ochi .-electrici, țara ținută supt presiunea muncii și a câștigului, — nu a nobilei munci de datorie, cu pierdere, ci a vulgarei munci care scontează recompensa imediată și care, dacă ea n’ar mai fi abundentă, s’ar opri imediat în părăsire și în revoltă.

Printre ferme în noapte ajungem întăiu la linia de prăvălii a Hubard-ului. II trecem imediat pentru ca într”o altă vale — aici totul e orânduit, pe văi — să atingem cele trei localități reunite Sharon, Farrel și Whitland.

Aici Românii sânt numeroși, poate pănâ la o mie, făuritori de oțel ca și vecinii lor. Ga să ajungem la bisericuța dor ne strecurăm prin străzi laterale, în fumul duhlit >care e veșnic amestecat cu aierul viciat al prairiilor încă tolerate pănă la ridicarea altor coșuri de „factory”. Apoi trecem la „hala” lor largă, împodobită de jur împrejur -cu chipuri de luptători ardeleni și de Voevozi de la noi, Ștefan-cel-Mare, „patronul societății Transilvania” — înainte de războiu—, și Mihai Viteazul, și purtând pe pânza cortinei, de-asupra obișnuitelor decoruri de boschete șb castele, un moșneag în ițarî strămoșești cu fluierul la, gură.

Sânt aici sute de oameni, cari și-au întrerupt lucrul pentru această manifestare de solidaritate națională. Porturile românești aduse de acasă, în ceasul desfacerii de țară, sau cumpărate vpe urmă au ieșit din lăzi. Un întreg; cor de fete îl poartă. El e pe umerii femeilor tinere, cu nobilă față de domnițe, care ne- servesc: în această haină, ele apar ridicate pănă la cele mai înalte trepte ale măririlor istorice. Naive cântece se ridică și tremură o clipă,, versuri atunci iscodite, amestecuri de cântec popular șl de amintiri din cărți, cu numele lui Traian izbucnind mândru, răsunete din vremea când contra Ungurilor se apăra limba. Totul e nespus de duios. Pănă la cuvintele pe care-sentimentul părintesc le-a pus cu atâta greutate pe buzele copiilor, ale băiatului în port făgărășean— căci de acolo vin mai toți, cei mai buni de acolo, pe lângă Târnă-veni, Sibiieni și ceva Arădani —, ale fetițelor cu bălanele plete crețe. Și de-odată, în căldura acestor simțuri trezite, exasperata sinistră profeție a unuia dintre cei înstăriți care spune că, în ciuda tuturor dorinților, nouăzeci și cinci la sută, legați jprin interesele create în lunga desțerare, vor rămânea, dar că, precum Nemții desnaționalisați spun, „I am German”, tot așa se va auzi un miserabil: „I am Roumatiiian’,. Și dacă, totuși, în ciuda tuturor sfaturilor, ar fi așa!

De la Ohio la râul Alleghany, de la o vale de Iad la alta.

Plecăm prin negurile amestecate cu fum ale diihineții. Pănă aproape de amiazi soarele cald de primăvară, care a mâncat toată zăpada, nu va putea sparge vălul lor gros.

De la Newcastle înainte, tristul câmp continuă!. Copaci supțirateci și strâmbi, crescuți la întâmplare, cum sânt cânii de stradă, vagabonzi, mânați din urmă și prigoniți, față de represintanții îngrijiți ai rasei. Un provisorat al naturii pe care nimeni n’o iubește: mâne, locuinți vor fi și aici, ca acelea care se înalță așa ne ușor acuma: o bară de piatră frumos lucrată, apoi scânduri de toate felurile; deasupra o imitație de țișle. Acuma, lemnul devenind mai scump, ser încearcă un tip de case făcute numai din fier, care se transportă în locul unde trebuie să se încheie.

Râul Oliio e aproape, largă apă clară, fără coloare, al cării mers nu se simte. Sânt atâtea opere ale omului, de jur împrejur, care atrag și rețin atenția! Podurile de oțel sânt adesea de o uimitoare îndrăzneală și de o eleganță deosebită. Oriunde ele trebuie pentru bunul mers al unei exploatații, al unei producții, ele se improvisează, totuși în cele mai bune condiții, cu o neînchipuită răpeziciune. Și alături poți vedea o biată podișcă de lemn care tremură. Nu e un plan de ansamblu executat sistematic, răbdător; oricării nevoi momentane i se răspunde imediat cu lot ceia ce ar putea să-i servească. Mașinile de săpat mușcă necontenit din malul galben, pietros. Pe alocuri fabrica și-a făcut datoria; realisând suma, ea se închide, ori unul mai bogat cumpără în schimb pentru o rentă întreaga, instalație, o utilisează, o transformă, ori o distruge. Lucrătorii cari, încrezători, și-au clădit case sânt liberi să le părăsească ori să caute muncă în apropiere.

Beaver Falls, „căderile, cascadele biberului”, ale castorului. Ce depărtată vreme de idilă a dobitoacelor în lipsa omului pomenește un astfel de nume! Acuma un întreg oraș e aici, cu o populație în care sânt toate națiile afară de una singură: vechiul American. Firmele slave, grecești o spun. Apoi e lăcașul vechiului biber însuși: Beaver, După harnicul animal constructor, Indianul de pe vremuri apare în vecinătate, la Allequippa.

Dincolo de aceste văi adânci, pe aceiași linie a turnătoriilor de oțel, lângă altă mare apă calmă ca un lac e Pittsburgh.

De-a lungul râului e bulevardul Aliaților. Locurile virane, căsuțele sărace de muncitori, o oarecare neîngrijire în ținuta străzii arată că aici lucrul de edilitate a început abia. Cu totul astfel e în străzile centrale, în care palate de caracter european, sămănate cu câte un cutezător sky-scra-per, arată o veche, puternică și prosperă așezare.

Dar Pittsburghul nu vrea să fie numai atâta. Orașul de un milion două sute de mii de locuitori vrea să însemne valoarea lui culturală eminentă.

Andrew Carnegie, regele oțelului, a voit-o. Ce nu se da-torește imperialelor sacrificii ale acestui „everget”’ v cum n’a mai cunoscut lumea până acum! El a aruncat, nu: a închinat nu mai puțin de 35 de milioane de dolari pentru știință și cultură. Lui i se datorește un măreț Institui tehnologic. Lui ridicarea, din piatră aleasă, cu pavagiu de marmură din Pentelic, cu olane de marmură verde, cu galerii de fier sculptat și aurit, cu planuri împrumutate de la Partenon, a unui Museu fără păreche de luxos, în care deocamdată școala francesă, pănă la Gauguin și Lucien Si-mon, școala spaniolă pănă la Zuloaga, e foarte bine repre-sintată. Lui biblioteca de peste o jumătate de milion de vo» lume, cetite și cercetate de comitete, puse la disposiția și a copiilor, cărora într’o școală anume li se pregăteșc bibliotecile, cetirea fiind așa de mare încât anual 25.000 de volume întrebuințate se scot din us.

Și acuma un imens turn de fier și pietre se ridică, menit a fi gata în câteva luni: „catedrala educației”, în care toate țerile vor avea câte o odaie clădită și împodobită de ele.

După un ceas plăcut între colegii miei americani, ne întoarcem pe altă cale, a pădurilor și fermelor isolate. Pe dealuri întinsele desișuri de arbori dintre cari unii au o înfățișare vânjoasă, nu sânt ale Statului (aici Pensilva-nia), nici ale comunelor, ci ale particularilor. Ei n’au nici-un interes în ele. Cutare taie în voie mladă tânără pentru scânduri prbaste; aiurea s’a dat foc fără niciun rost ierburilor uscate care dogoresc trunchiurile. Fermele sânt sărace, unele în ruină. Proprietarii se schimbă des. Nici-unul rfu-și crește copii pentru pământ. Vechii descălecători n’au urmași; tot felul de nații se abat aici și pleacă. Urme de ogoare de porumb; grămezi de știuleți cu boabele pe dânșii, pentru hrana păsărilor, zac pe câmp, cu unelte părăsite, care ruginesc. Dar pretutindeni automobilele la scară. In vre-o două locuri grâu de toamnă sămănat egal cu mașina. Se cresc vite, care nu se văd, găini, alte păsări; laptele se adună de la mai multe ferme, când de unul, când de altul; în țara unde furturile sânt foarte aspru pedepsite, nimeni nu se atinge de vasele de metal puse la margenea drumului. Drum de cărămidă, de ciment, admirabil de neted, făcut în ultimii zece ani în locul unor hârtoape mai rele ca ale noastre.

Limbile de foc ale fabricilor ni arată calea la întors.

Dimineața, ceața a cuprins din nou totul. Urlete și huruitul mașinelor îi străbat obscuritatea. Mărunt și fricos, umil un soare roșu pare acățat de colțul cel mai înalt al sky-scraperului: un balon uitat acolo sus de vre-un copil.

Și totuși ce zi luminoasă se face pe urmă, caldă, dulce, cu cele d’intăiu zboruri de albini în aier! Ne oprim o clipă la casa din margenea pădurii-parc pe care și-a făl-cut-o un Sebeșeanu, d. N. Tecău, Clădire de cărămidă, bine zidită și bine împărțită, tot rostul gospodăriei de acasă unit cu tot ce poate da tehnica americană; .pentru grădina viitoare s’a adus în saci gunoiul de oi din California. Apoi tot înainte într’un peisagiu de veche idilă neatinsă, cu boschete mari de frumoși arbori pe înălțimi mărunte, domoale, rare ori acoperite cu ferme. E de mirare cum s’a păstrat naturii acest colț privilegiat de liniște și frumuseță. Numai păsările lipsesc:

Unde Vin cu drum de fier,

Toate păsările pier.

Si civilisația materială o simți ascunsă undeva, fiară nesățioasă care pândește, gata să sfâșie,

Nu e încă la Caufield, zimbitoare „residență” de căsuțe răspândite în pajiște. Nici Ia celelalte două localități, imediat vecine, Salem și Alliance. Pretutindeni căldura primăvăratecă a scos lumea din vizunii: pretutindeni femei deretică, doamne aduc flori acasă, fete se primblă, copiii lunecă pe rotile. Ai zice că este, măcar pentru o parte din această lume năcăjită, o clipă de adevărată mulțămire. Și apoi cu ce nu se deprinde omul...

Locuitorii par a fi Germani: unele firme ne trimet la Ținuturi adânci din. patria depărtată. In general același amestec etnic: la Canton stau alături Greci, Mexicani, Evrei și—3.000 de Români (alții zic de două ori pe atâția). Oraș mai liniștit, cu fonderiile alături, ceia ce-i asigură mai multă sănătate și frumuseță.

E ziua lui George Washington — veche ideologie din vremea fermierilor luptători pentru unii; pentru alții o simplă datorie de cetățeni și de oaspeți. Pe clădiri flutură mari drapele, pe trotoare steaguri se înfig în deschizături metalice anume pregătite (nu se strică pavagiul ca la noi); stegulețe se arborează și de copii la fermele răzlețe.

Și împreună cu serbătoarea întemeietorului recunoștința națională a unit aici, unde președintele asasinat Mackin-ley și-a avut casa, acum alipită la un spital, comemorarea acestui martir politic. Intr’un mic parc, un rând de largi scări duce la statuia lui, o bună operă de artă, și apoi la mormântul în cupolă, ca al unui Ginghiz-Han Jn Samar-canda, care cuprinde în mari sicrie, mai trainice și mai mărețe decât ale oricărui Cesar roman, rămășițele presi-dentului, și, alături, și ale soției lui. De jur împrejur se depun coroane— și a Românilor, căreia i se dă îndată un loc de cinste. .

Două biserici mai vechi, o hală de adunare, foarte cercetată. Sântem primiți cu prietenie. Poate ici și colo tresărim de neîncredere arată că, din vechiul curent mai mult social, care a dăinuit pănă dăunăzi, pănă la unirea societăților și la comemorația de acum trei ani a fundării lor, a mai rămas ceva în suflete. La hală stau alături steagurile tovărășiilor contopite, legând numele lui Traian de al d-lui Iuliu Maniu și al culturii; ultima societate s’a întemeiat în 1916, în cele mai aspre din momentele sufe-rinții noastre în războiu, ceia ce ni s’a părut cam curios.

Seara, masă cu câțiva Americani, judecători, oameni de școală. Se vede bine dorința lor de a reținea „rasa fină”, care „se va perfecționa în a doua generație”. Altfel înțelegere și iubire pentru România, cândva „răstignită pentru omenire”. Dar în sala școlii primare vre-o mie de Români adunați pentru a asculta despre „casa” lor par a dovedi că aceste planuri, firești, nu se vor îndeplini ușor. E în aier o nespusă duioșie când Imnului Regal îi urmează) cântecul dureros al pribeagului.

Apoi, în cutiuțele scuturătoare — ce chin!— -spre orașul de peste un milion, cu 30.000 de Români, care e Detroit (pronunță ca în românește, dar odată francesul Detroit, căci sântem pe hotarul canadian).

5. Pe hotarul canadian: Detroit.

Dimineață de după ploaie. Negrele împrejurimi, lângă topitoriile de aramă, sânt pline de șlioalme în praful de cărbune care cuprinde totul. Prin ceața dimineții un formidabil pod de fier, de o superioară eleganță, încalecă râul. E „River Rouge”, mi se spune, și iarăși, pe locurile luate de Anglia, păstrate de America liberă, deschise concurenței neamurilor menite a face o nouă nație, vechile amintiri francese învie.

E poate ceva din spiritul rasei latine, ori din vecinătatea Canadei, care, aici, printr’un capriciu al graniței, e la

Sud, nu la Nord, în primul aspect al orașului care se desbracă grăbit din învelișul lui alb ca să râdă vesel la lumina primăvăratecului soare? O avenue largă? având la mijloc straturi de pajiște, case cu un rând, bisericuțe -cu turnul lung ascuțit, terase care așteaptă alte etaje; numai pe alocurea piramidele cu nesfârșite rânduri, cu "vârfuri țuguiate. Dar pe stradele din centru puțină lume în acest răgaz dominical; trotoarul n’are viață și veselie; cofetării, cafenele nu vezi; oasele frânte au căzut pe patul de odihnă,

In căutarea bisericilor noastre străbat în toate sensurile orașul. E o colecție de așezări, mari și mici, bogate și umile, cu centre naționale, avjțnd primari naționali ca pentru Poloni, cu locuri virane Și dărâmături părăsite. Undeva Ford își înșiră maghernițele, cu sutele: case negre neprietenoase, șură în față pentru automobilele creatorilor de automobile. O cetate fără lumină șî fără grație.

Vedem, cu o emoție crescută de impunătorul număr al credincioșilor, cele două biserici unite, unde steagul tricolor se sprijină pe puternicul steag al Statelor-Unite. tritr’una Evanghelia, legată cu gust în veacul al XVIII-lea, e a lui Antim Ivireanul, și vechiul popă Lup din Ardeal își înseamnă darul către bisericuța din sătucul lui. Două mari biserici ortodoxe, cu prapuri frumoase, aduse din România, sau cumpărate de la Greci. Calde, cuvintele a-mânduror preoților. La cea mare, a Sfântului Gheorghe, triumfător pe catapeteasmă, glasul părintelui Mureșan are o putere și o dulceață deosebită; corul întovărășește magistral după neclintita datină. Enorm de mulți enoriași; copii drăgălași pe cari școala fără religie i-a învățat să râdă, să umble, să danțeze chiar; părinții simt o deosebită jenă și cea mai neastâmpărată din jucăușe e furată de supt ochii miei. Afară automobilele sânt înhămate cu panglicuțe americane, e o nuntă: un bălan fecior bucovinean de la Arburea vechiului Hatman iea pe o durdulie și rumănă fată din Storojineț; nunii, tot așa de chipeși, sânt din Suceava. La atâta distanță de țară, îmi sună în urechi „Isaia dănțuiește” și hora tainei căsătoriei se învârte supt ochii cari râd și supt ochii umezi. La baptiști, numeroși, și în cea mai bună ținută, musica face să se audă Imnul Regal, care zguduie toate sufletele.

La masa de amiazi sute de oameni au venit să asculte un cuvânt de acasă; răspicate, grele, pline de răspundere cad cuvintele părintelui Murășan despre dorul de țară, despre greutățile care stau în cale Și pe urmă, din buzele copilărești care abia știu răspunde românește, zboară cântările noastre, picioarele deprinse cu alte danțuri schițează horele românești, și ochii mamelor se umplu de lacrimi. „Totul e în zădar; o să-i pierdem”, spune îndurerat un glas de preot, și este im trist adevăr în această rostire. Un morituri te salutant pare a se desface din această încântătoare priveliște.

Seara, coruri 'românești cântă și nu se poate o mai măiastră unire de glasuri tinere decât în societatea părintelui Murășanu. O cuvântare despre școala românească în trecut și astăzi e ascultată cu o pioasă atenție. Danțuf călușerilor și un al doilea strecoară în sufletul zdravenilor flăcăi și frumoaselor fete fiorul patriei nespus de îndepărtate.

A doua seară fruntașii coloniei vor chema personalități oficiale pentru a învedera că sânt la nivelul lor ca știință de englezește și credință față de Statul unde se găsesc. Elementul magnetic în sala scăldată în aur lipsește. M’am întors în America.

Față în față marele oraș are două frumoase clădiri albe în stil clasic: Biblioteca și Museul,

Acesta e clădit, ca de obiceiu, din cele mai rare materiale și, cu vastul lui atriu, cu frumoasa curte interioară, plină d§, flori în susur de ape face o adăncă impresie. Alegerea bucăților de pictură lângă colecțiile de artă ia-iaponesă, greacă (un frumos torso de Afrodită; o icoană a lui Buda în stil indo-elenic), și de obiecte mărunte (câteva sculpturi bizantine) e din cele mai fericite. Vechea școală sienesă e foarte bine represintată și un Giovanni Bellini, un duios Cima da Conigliano se află lângă un Tin-toretto, un Tiziano, un Coreggio, lângă un foarte expresiv Francabigio, — splendidă figură cu bogatul păr roșu— din secolul al XVII-lea. Din epoca începuturilor, Madona lui Nino Pisano are un zimbet aproape frances; o delicateță mai obișnuită acolo e în grațiosul profil al femeii sculptate de Mino da Fiesole. Curios, fără grații căutate, •ție o medievală tristeță, cu spinii din frunte și rănile din palmă, Cristul lui Botticelli amintește cutare cadaverică -si sângeroasă visiune dyi Portugalia. Nu știu dacă două mici scene din viața Sf. Nicolae din Tolentino se pot în adevăr atribui lui Rafael: gruparea e stângace și gesturile rude. Tiziano, Giorgione și Sebasliano del Piombo s’au unit pentru o puternică scenă religioasă în trei figuri. Câteva foarte puternice scene de Giambattista Tiepolo, Școala flamandă are un ipotetic van der Weyden, cu o sfâșietoare coborâre de pe cruce, în care Dumnezeul mort e de o aprigă realitate, o fragedă Madonă de Quentin Massys. Pe lângă un portret, Rubens are întâlnirea între Henric al IV-lea înfrumusețat și întinerit cu mireasa lui Maria de Medicis, ascunsă supt legenda biblică a Abigaelei aducând daruri lui David. Portrete de Van Dyck și scenete de Te-niers. Dar pictura olandesă are aici un colț al lui Rem-brandt care dă Museului o mare importanță între toate colecțiile de artă: trei din cele mai frumoase portrete de dânsul sânt aici într’o cămăruță ascunsă, care sa-mănă ca acelea pentru care acasă la el zugrăvia marele maestru al tuturor tainelor, iar lângă dânsele pânza, incomparabilă, a Visitației. Dintr’un adânc, imens fond de umbră neagră, sprijinit pe o arhitectură clasică și deschis asupra unui vag oraș fantastic se desface într’o izbitură de clară lumină un grup de îmbrățișare: o bătrână care întâmpină pe tânăra ei ruda. Licăriri din aceiași limpede rază ating ușor un bătrân care se apropie tremurând, o față de copil pletos care-l conduce și, de cealaltă parte, pe lângă cățelușul de iatac al babei, o Sclavă cu aspectul exotic în veșminte ca ale câmpiilor noastre, un însoțitor care spre scările de marmură târăște un cal cu urechile ciulite de mirarea lucrurilor nouă. Nu lipsește o tragică vedere de natură aprigă a lui Ruysdael, cu geana de curcubeu lovind pământul lângă înaltele turnuri mușcate de vreme ale unei mănăstiri neexistente. Un peisagiu de Hobbema e între adâncile linii de tumultuoși copaci din aquafortele lui Rembrandt și între luminoasele armonii de poiene ale lui Glaude Lorrain. Din pictura spaniolă un puternic portret de Velasquez, un cap de bătrân ca din vechea Moldovă, o'glorioasă Madonă a lui Murillo; toate însă lucruri vădite, replici, pe când e o noutate absolută în sumbrul Zurbaran, meșterul colorilor celor mai neașteptate, care presintă în nedeslușirea unor largi rochi fără coloare o admirabilă mână de femeie ținând o carte și supt umbra deasă, adânc neagră a unei pălării pe o ureche ovalul perfect al unei figuri de fată tânără, peste ai cării ochi misterioși trece dunga misterioasă a întune-recului. Granach cu o Madonă naivă și un mândru En-gles de Holbein tânărul represintâ în această culegere în-tr’ales pe maeștrii germani. Din mai vechea Franță, vine, între altele, o Madonă din școala lui Claus Sluter și un sprinten portret de Clouet, o armonioasă Cină de Pous-sin, care e poate cea mai deplină pânză a maestrului dulcilor îmbinări albastre, o marină de Claude Lorrain, o neașteptată natură moartă de Ghardin și o înseilare elegantă a lui Lancret. Epoca mai nouă e represintată de David. Tânărul Roman cu calul, amestec de elegant clasicism și de fericire romantică în exagerarea animalului, un superb portret calm de Ingres și bucăți foarte curioase de Courbet (un nud de femeie), de Troyon, de Monet, pănă la Degas, Renoir, Pissaro și Mathisse. Nu se putea ca portrete en-gTese din secolul al XVII-lea să lipsească: Reynolds, Hogarth, Highmore, un frumos și necunoscut Soffany († 1810) și alături de dânșii imitatori americani din epoca luptei pentru libertate: Adams, Grilbert Stuart, Sully, aproape pe același nivel cu învățătorii: apoi întreaga școală de excelenți peisagiști, până la modernii Hawtnorne, Duveneck și Mary Cassatt^[2].

O seară de zări portocalii pe care le taie ca o trăsătură, de bastard pe o glorioasă stemă o imensă dungă de fum negru; în față o mare clădire de comerț e îmbrăcată întreagă într’o dulce lumină roșă pe care o străbate de sus în jos ca un brâu de pietre scumpe linia multicoloră, în veșnică mișcare, a reclamei.

A doua zi norii groși vestesc o ploaie de primăvară, deasă, dar scurtă. Trecem superbul pod pentru o raită în Canada.

Paza e strictă din partea Statelor-Unite, care se feresc și de băuturi și de emigranți. Alți agenți, tot așa de corecți în distinsa lor eleganță, cercetează din partea Canadei.

La capăt e un orășel de provincie engles. Case mici, de aceiași factură ca dincolo, dar de obiceiu din cărămidă, tăpșane de verdeață și parcuri care încep a înverzi, spațiu și liniște. Cinci orașe de graniță, de câtva timp un paradis pentru contrabanda băuturilor, au o populație de șaizeci de mii de locuitori.

Limba englesă domnește și aici, cu același accent american, care se pierde în interior. Dar firmele, numele fran-cese nu lipsesc. Spitalul e și Hotel Dieu. O doamnă unguroaică anunță în franțuzește școala ei de musică. La depositele de ziare titlurile marilor periodice sânt La Presse, Le Droit, Le Soleil, al revistelor: Le Samedi, La Revue Populaire; ele sosesc răpede din Montreal, unul din cele două centre francese. Orânduirea articolelor, caracterul lor e ca și la New-York și Chicago; același pagini nesfârșite cuprind aceleași titluri numai sensaționale, dar Franța are mai mult loc și amintiri duioase din trecutul ei se adaugă la nuvelele banale care formează literatura curentă. Foaia dă articole de naivă morală, răspunsuri ca de confesional pentru suflete chinuite, vechi cântece de acasă... Clerul catolic, păstrător al moștenirii latine, domină spiritul tuturor acestor publicații. Și cuvintele limbii surori sună așa de-dulce la urechile noastre...

Sânt și Români aici. Iată-i în fața bisericuții frumoase, cu preotul bătrân, un Bucovinean care a fost dăunăzi prin satele Tutovei. Bucovinenii sânt cei mai mulți din imigranții de la orașe. Doar câte un Arădan, un biet Botușănean de-ai miei, desertor, care, când îi vorbesc degrațiare, ca să se poată întoarce, spune, și glumeț și trist, că „nu-l grațiază punga ca să poată lua biletul”. In general oameni năcăjiți. Dacă un Croitoru, din Bucovina, a ajuns a fi aici, și în Statele-Unite, bogatul făcător de drumuri și de canale, cei mai mulți se istovesc; ferice de cine poate afla de lucru în crisa actuală! Copiii se pierd în grămadă, aici ca și dincolo: una din femeile tinere are șase acasă și unul în sin.

La Ann Arbor, pentru o „lectură” la Universitate.

Drum prin livezi mai bine îngrijite. Se simte apropierea de Canada, țară de cultură agricolă. Merii cu crengile largi se înșiră în rânduri lângă fermele mai bune decât aiurea.

Orășelul universitar e străbătut necontenit de grupele studenților, cari locuiesc și în afară de colegii. Vara trebuie să fie aici un adevărat raiu de verdeață și de flori. Zidirile sânt de piatră, mari, vesele, cu grijă de stil. Una e „Memorialul” căzuților în războiu din această tinerime de la școlile înalte. Statul se îngrijește numai de o parte din palatele școlii. Restul vine din daruri. De industriașii bogați? Nu, ci de studenți. Mai ales de la foștii studenți. Solidaritatea lor cu cei de acuma e desăvârșită.

Ce văd aici uimește. Regi ar putea locui în aceste încăperi frumoase, așa de înalte și de aerate, cu plafoanele împodobite în toate stilurile. Mărețe sale de mâncare de o perfectă întreținere. O sală de biliard, plină. Vaste cabinete de lectură: din deposit se pot duce cărțile, pe iscălitură, oriunde-i place cuiva să cetească în liniște. Biblioteci întregi de cărți rare, cu legături în mare parte contemporane. Toate edițiile operelor lui Franklin se expun supt sticlă. Hala de ceremonii e o adevărată sală de tron.

Dormitoriile băieților și fetelor sânt cu totul deosebite. Și cele care stau în oraș, majoritatea, sânt supt un strict control. O femeie în vrâstă are răspunderea. In odăi e un singur pat, cel mult două. Se îngăduie grupare după prietenii.

Țin să adaug și aceia că în sălile de curs ținuta studenților și a numeroaselor studente e exemplară. Vivacitatea noastră lipsește, dar ordinea e ca la cei mai buni profesori ai noștri din cele mai stăpânite Universități. Notele se ieau mai ales de fete, cu discernământ. Profesorului străin, care vorbește cu accent, i se acordă un adaus de amabilă atenție.

Intorsul la Chicago ziua. Aceste margeni ale Canadei au un câmp mai adevărat, mai autentic, Intre orășelele de șablon pe care trenul le străbate urlând, grupe de copaci mai îngrijiți, albe întinderi de ape ușor încrețite la vânt. La Jackson, străbatem un centru mai important cu smocuri de fum în greoiul aier umed. Stații asămănătoare: Albion, Battle Creek, Kalamazoo sânt sămănate pe o vastă întindere de prairii deosebit de îngrijite. Aici ferma e o realitate spornică, un sistem aplicat cu dragoste, nu o trecătoare plasare de fonduri. Copacii formează perdele dese; ici și colo se răsfață în parcuri, acum aproape înverzite. Porumbul și-a lăsat cocenii neculeși și butucii de vii înșiră trunchiurile goale, chinuite.

(imagine)

Grup de Români americani.

Apoi totul e acoperit de nisip, care, străbătut de arborii pădurilor, se cocoșează în. modâlci sterpe, Lacul Michi-gan, alături, într’o imensă liniște argintie; orașul care-i poartă numele își deșiră fabricile pe malurile acoperite cu o proaspătă catifea verde.

La Chicago colecții particulare strânse laolaltă represintă cea mai importantă colecție de artă modernă, mai ales. Din cea veche, Rembrandt cu portretul, așa de sprinten, al tatălui său, înfășurat în veșminte de paradă ale nobilimii, din care nu făcea parte, și adânc impresionanta „înviere a lui Lazăr”, cu forforescenta lumină de-asupța mortului care se ridică și cu umbrita figură a Celui care a făcut minunea; în adâncul întunerec al fundului licăresc pietre de hangere. Școala francesă are, pe lângă curiosul naturalism, în secolul al XVII-lea, al Fraților Le Nain, corespunzând lui La Fontaine, o replică scăzută a bărcii fu-jiebre a lui Delacroix și de același o desperată, rânjitoare luptă cu leii. De o incomparabilă bogăție e presintarea noii arte’ a Franciei, cu formidabilul „drum la târg” de Troyon, grup de țerani și țerance călări, mânând îmbulzeala supusă a oilor, cu câțiva Millet, de umilă viață țărănească, de o pastorală care poate înălța, ca în scena păstoriței între oile ei, iori înduioșa pentru un eveniment casnic așa de important ca ducerea pe targă a vițelului nou născut, cu uimirea copiilor și lunga privire dulce a vacii ; trei Puvis de Chavannes, între care scena de pescari pe malul Mării, bătrânul aspru odihnindu-și oasele îli colț; solemna, sacra ivire a secerătoarei în zorii zilei, dreaptă supt cele d’intăiu raze ale soarelui care se ridică, de Ju-les Breton; Courbet are tragice peisagii de umbre țâri.

Dar mai ales Claude Monet e larg represinlat aici. Toate laturile acestui inovator sânt alăiuri. Visiuni de orașe depărtate, răsărind în roșul țerilor sudice, în tremuratul, palidul albastru mâncător de contururi al canalelor vene-țiene, și, alături de aceste fantasmagorii exotice, vezi delicatele maluri ale Seinei, aleia de flori, cea mai extraordinară simfonie, tot ce e linie fiind rupt de miraculoasa atmosferă a sintesei de artă, așa de personală. De ceva mai vechiul Manet, pe lângă un impresionant „filosof”, foarte franccs cu barba rotundă, calota și fâlfâirea-i de haine, pe lângă cele două figuri care amintesc faimosul tablou revoluționar de la Louvre, vedenia chinuită a Mântuitorului răstignit, peste care ca și asupra celor trei batjocuritoare figuri din jur se prelinge o lumină de resignată suferință și de începătoare aureolă. Niciodată de la marii maeștri ai secolului al XVI-lea cari puteau vedea portretul în adânc-nu s’a dat o mai întreagă icoană a unui suflet ca în portretul de o așa de simpatică zimbire al lui Henri Regnautl, cel cules de moarte la 1871 în plina desfășurare de aripi a geniului său vioiu. Prin Renoir și Degas se merge pănă la câteva pânze de Gauguin, care, pe lângă Taitienele sale cafenii la lucru, are un colț de pădure francesă care pare a continua în mai clar, mai ușor, tradițiile mari ale-peisagiului țerii lui de naștere. Anglia secolului al XVIII-lea, prin Gainsborough, Reynolds și Romney, dă câteva din cele mai elegante figuri de mari doamne, de o rafinată • distincție, ale epocei Georgilor. O imensă, învălmășită marină a lui Turner.

0 atenție deosebită e dată Americanilor. Portretiștii începuturilor, de multe ori uimind prin instinct într’o societate așa de puțin prielnică pentru desvoltarea artei, contribuie la înțelegerea adâncă a unei clase de o distincție pe care puțini o cunosc și o recunosc, gentilomi cu simțul dreptului și acela al onoarei. „Eroii” unei perioade următoare, tipic înfățișați, sânt rari aici (portretele lui Washington de Stuart și Savage). Dar școala de la Hudsou. River, apoi cea a lui Inness, desfășură toată varietatea darnică a creațiunilor lor, contemporane cu ale noilor peisa-giști francesi, îndemnători și învățători, și sânt pânze care definesc, dacă nu o natură pe care arta americană n’o găsește încă, tocmai fiindcă e așa de aproape, puternice temperamente. Ațaturi, Whistley și Sargent corespund, prin felul lor de viață, cu ceia ce în literatură înseamnă poesia de complexă imitație și concentrare europeană a unui Longfellow. Duveneck, Chase, Mary Cassatt vorbesc ca Germanii sau ca Parisul de la jumătatea veacului trecut^[3].

1. Cutare broderie din Sardinia are stilisâri ale omului ca ale noastre.
2. V. și excelentul, luxosul catalog: „The Detroit Institute of Arts, paintings and sculptures illustrated, MCMXCVII“.
3. V. lucrarea plină de fină caracteristică tehnică a d-lui Robert Harshe, publicată de „Institutul de arte din Chicago”, A guide to the paintings in the permanent collection, 1925. Apoi, de același, excelenta publicație European paintings from Carnegie international exhibition.