Amicia și timpul

 

Cînd făcu lumea să curgă,
Din începutŭ celŭ Prea-Naltŭ,
A zis timpuluĭ să fugă :
- "Te du, sborĭ neîncetatŭ,

Fapta mea supusă-țĭ fie,
Peste totŭ rege tě am pus !
Timpul cŭ a sa lăcomie,
Întîiul pe omu’l a supus.
Și făcut mereŭ a merge,
Bătrînŭ, coasa’n mîinĭ ținĭd
Din’ainte-ĭ totul sterge,
Îmdărătŭ ne maĭ privind.

Dar coprinsă de sburdare,
Juniea‘n cale‘ĭ eșĭ,
Frumusețea rîzătoare,
Sănătatea le’nsoți;
Aste grațiĭ multŭ iubite,
Trele darurĭ cum se spunŭ
Vrură într’una unite
Să desarme pe bătrînŭ,


Dar Saturn făr’de răbdare,
Coasa-ĭ în susŭ redică,
C’o lovirě omorîtoare,
Frumusețě amenință.
Dup’aceea și junețea,
Cu plăcerile la rîndŭ,
Acea soartă cŭ inocență
Suferiră, vrînd, ne vrîndŭ.

Prea puternica Fortuna,
Apoĭ maĭ veni și ea,
Cu amorul dîndu-șĭ mîna,
Cu florĭ calea’șĭ semăna;
Celŭ cu fruntea’n coronată,
Maĭ presusŭ zeŭ adoratŭ,
Căruĭ lumea e‘nchinată
Ca la un sfîntŭ adevăratŭ !

Lîngă dînsul confiența
Inimei celor iubițĭ,
Re’nturnarea și credința
L’amoresiĭ despărțițĭ;
Fericirea lăudată,
Visul celĭ auritŭ,
Ce nu știmŭ daca vr’odată
Omu‘n viață ’a dobîndit.

Ș’a le lumiĭ grijĭ o mie,
Țiind isonĭ cam p’aci,
Fără care, cine știe,
Viața monotonă ar fi.
Maĭ uĭtămŭ și interesul
Vai ! Corupțiea‘n moralŭ,
Ce grăbiaŭ cu toate mersul
Ca să intre‘n tribunalŭ..

Simțămîntul amicieĭ,
Legînd inimĭ c’unŭ focŭ viŭ,
D’începutul omenireĭ
A venit tot maĭ tîrziŭ !

Necăjitŭ bătrînul, iute,
Cu grea coasa-ĭ le a lovit,
Precum frunzele căzute
Pe locŭ toate aŭ peritŭ.

Cînd lăsă coasa îndată,
Ca să vază ce’a scăpat
Amiciě adevărată
Pe Timpŭ’l a fost desarmat.
Și d’atuncia, dintre toate,
Partea luîndu-și di Cerŭ,
Singură e făr’de moarte.
Cele-l-alte toate perŭ !..