Amintire (Vasile G. Morțun)

 

În camera tăcută lumina ’ncet scade, ungherile se ’n-tunecă. Prin geamurile înflorite zăpada revarsă tainica-i lucire și doi tăciuni căminul sîngerează. Nimeni nu mișcă, își țin suflarea cuprinși de nepătrunsa taină.

Sculat și ’n perne rezemat, ațipise a treia oară...; se deprindea, pe semne, cu somnul veșnic. Greoi pleoapa ridică, și trăgănat întreabă: «cîte ceasuri?»

Doftorul, un vechiu prieten, prieten, dar deprins cu asemenea priveliști, cu simțurile tocite, domol scoate ornicul și ’nduioșîndu’și glasul zice: «patru jumătate.»

«Atîta numai !».... Și ochiu’i turbure, painjenit, țintit rămîne la geamul luminat acum de sclipirea soarelui ce apune.

Mîna dreaptă i-o țineam cu stînga, cu dreapta ’i sprijineam capul. Suflarea’i grea, tot mai rară, iar degetele reci, din cînd în cînd, pripit și slab se mișcă. Simt că ochiul lui de mine fuge și într’adins aiurea cată...

Ast-fel tatul meu murea!