Amintiri (Rosetti)/Capitolul II. Un boier mare și o casă boierească de la începutul veacului trecut

←Capitolul I. Despre originile Roseteștilor și despre cîțiva ascendenți și colaterali mai depărtați ai mei

Amintiri de Radu Rosetti Capitolul II. Un boier mare și o casă boierească de la începutul veacului trecut

Capitolul III. Un boier mare și o casă boierească de la începutul veacului trecut→

Deoarece, în biletul prin care se aduce la cunoștința rudelor și a amicilor încetarea din viață, la 3 august 1S38, a bunului meu, marele logofăt Răducanu Roset, se zice că el era atunci de 76 de ani, reiesă că s-ar fi născut în anul 1762; ar fi trăit deci cîte treizeci și opt de ani în fiecare din cele două de pe urmă veacuri. Naș de botez i-a fost marele logofăt Răducanu Racoviță, întemeietorul mănăstirii Răducanu de la Tîrgul-Ocnei, care i-a dat numele său. Pare a-și fi petrecut aproape întreaga copilărie la Poșorcani (Că – iuți). Era încă foarte mic cînd, împreună cu soră-sa, Zoe, a fost rîpit de niște țigani nomazi, puși la cale de un creditor din Transilvania a tatălui lor, căruia acesta îi dato – rea o sumă de sase sute de lei. Această sumă făcea o sută și cinzeci de galbeni, galbănul valorînd atunci aproximativ patru lei, și o sută cincizeci de galbeni alcătuiau, în împrejurările economice ale Moldovei din a doua jumatate a secolului al optsprezecelea, o sumă însamnată, pe care comisul Lascarache, om nevoieș, o datorea de vreme îndelungată. Țiganii dusese copiii la casa creditorului, un negustor din Kezdi-Vasarhely, care a trimes răspuns comisului că-i va elibera îndată ce va primi banii, dar să fie fără grijă despre dînșii, căci vor fi bine îngrijiți. Foarte cu mare greu, numai cu ajutorul rudelor, fost-au adunați banii și încredințați cumnatului comisului, jitniceriul Manolache Dimaki. Acesta a trecut munții calare și, după ce a achitat datoria, a adus copiii acasă în doi desagi spînzurați de oblîncul șălii, unul în dreapta, celalalt în stînga. Bunu-meu nu-și mai aducea aminte de această călătorie romantică, făcută cînd era mic de tot, dar soră-sa, doamna Zoe, fiind cu un an sau doi mai mare, își amintea bine toate amăruntele ei și foarte bucuros le povestea.

După moartea comisului Lascarache și a soției sale, epitropia copiilor se cuvenea vornicului Neculai Ruset, fratele comisului Lascarache, om bogat, dar relațiile dintre cei doi frați nu fusese niciodată bune, iar vorniceasa, născută Sturdza, era o femeie fudulă și grozav de zgîrcită. N-a voit să-i primească la ea, silind astfeli pe fratele mamei lor, pe jitniceriul Manolache Dimaki, deși încă burlac, să-i ieie la dînsul. Dar jitniceriul în curînd căsătorindu-se cu Balașa, fiica logofătului Neculai Roset-Roznovanu, Zoița a ramas în casa lor, iar Răducanu a fost luat de logofătul Neculai într-a lui, spre a fi crescut împreună cu fiul său, Iordache. Bunu-meu povestea adesa fiilor săi cum vîna iepurii cu ogarii în cîmpiile Roznovului; despre alte distracții, mai puțin inocente, la care se deda încă foarte de tînăr, nu li povestea, dar au auzit ei de la bunica și de la alți bătrîni.

Ca cei mulți din boierii cei mari de pe vreme, logofătul Roznovanu ținea în casă un didascalos grec, însărcinat să familiarizeze pe copiii lui cu frumusețile gramaticii și ale literaturii elinești, iar vrun călugăr de la vro mănăstire, vrun neam sărac călugărit, sau popa din sat îi va fi învațat să cetească și să scrie moldovenește. S-ar părea chiar, după unele indicii, că în casa logofătului se afla și un francez sau franceză care va fi dat lecții de acea limbă, căci fapt este că bunul meu rupea puțin franțuzește, am văzut chiar adrese franțuzești scrise tatei, la München, de mîna lui, cu slovă destul de sigură, și n-a avut unde și cum să capete aiurea această cunoștință. Dar întăiul Răducanu, dacă de la început a vădit cele mai frumoase aplecări pentru călărie, tragere cu pușca sau cu pistolul și pentru mînuirea săbiei în chip minunat, nu avea nici o dispoziție pentru studii și deloc n-a fost un intelectual. Era băiet frumos, înzestrat cu o mare putere musculară, din ținerețe evlavios și cu frica lui Dumnezeu.

Moartea tătîne-său îl lasase foarte sarac; cum însuș mărturisește în testament, întregu-i venit se mărginea în șăse sute de lei; începuturile i-au fost grele. Norocul i-a venit prin ajutorul surorii sale, Zoița. Aceasta era de o frumuseță strălucitoare, precum dealmintrelea arată toate portretele ei, și deosebit de deșteaptă. Fusese luată la curte de doamna lui Constantin Moruz-voievod, Aglaia Sulgiaroglu, și beizade Alexandru Moruz, care însuș a căzut domn în țările noastre cîte de două ori, în Moldova și în Țara Românească, a fost cuprins de dragoste pentru frumoasa și deșteapta orfană. Boierimea Moldovei era atunci îndușmănită cu domnul din cauza „tăierii” vornicului Manolache Bogdan și a spatarului Ion Cuza. Amîndoi acești boieri conspirase împotriva lui Moruz și făcuse jalbe peste jalbe la Poartă pîrîndu-l. După ideile în curs atunci, boierii executați meritau fără îndoială soarta aspră de care au avut parte. Dar ei aveau, mai cu samă Bogdan, barbat deosebit de simpatic, de cult și de deștept, mulțime de rude și de prieteni cari nu puteau ierta neînduplecarea aratată de vodă. (2) Acesta știa bine că această nemulțămire se traducea prin întrigi urzite la Devlet împotriva-i. Spre a îmbuna boierimea, el a consimțit fără nici o greutate la căsătoria lui beizade Alexandru cu această fată saracă, dar plină de neamuri, care, prin deșteptăciunea și purtarea ei plină de tact, mai știuse să cucerească afecțiunea lui și a doamnei. Alexandru Moruz nu a avut prilej să se căiască de alegerea tovarășii de viață ce o făcuse. După mărturiile unanime ale tuturor celor cari au venit în contact cu dînsa, după toate izvoarele contimporane, Zoița i-a fost o soție admirabilă: iubitoare, înțăleaptă, plină de curaj, devotată, bună și, ceea ce nu strica nimică, încă deosebit de frumoasă la vrîsta de cincizeci de ani trecuți. Toți străinii cari au cunoscut-o vorbesc de dînsa cu respect și chiar cu admirație.

Deoarece iubea foarte mult pe frate-său, căsătoria ei a avut o mare înriurire în bine asupra soartei lui Răducanu. Pe lîngă numeroasele favoruri ce a știut să i le obție de la socru-său, la mazilirea acestuia, înainte de plecarea ei la Țarigrad, i-a dăruit întreaga parte revenindu-i din mica avere părințască.

Atunci un boier foarte mare și foarte puternic, de care se temeau chiar domnii, visternicul Iordache Balș, l-a luat sub ocrotirea lui și l-a căsătorit cu fiică-sa mai mare, Ileana, ce o avuse din întăia lui căsătorie cu domnița Maria, fiica lui Constantin Mavrocordat-voievod. Vornicul Iordache făgăduise o zestre preafrumoasă pentru vremurile de atunci, 70 000 de lei sau 17 500 de galbeni, bani în naht, dar bogatul și puternicul visternic, unul din cei „șapte stîlpi ai țării”, era cumplit de zgîrcit; zestrea făgăduită a fost plătită cu țîrîita, achitarea desăvîrșită făcîndu-se numai în anul 1798, adică după săvîrșirea din viață a Ilenei, veșnic bolnavă și care hărăzise soțului ei șăpte fete, din cari numai una, Zoe, a fost măritată, cu Dumitrache Ghica, două călugărindu-se, iar celelalte trei murind de tinere. Tinerii soți au trăit deci la început în împrejurări foarte modeste, „mutîndu-se”, după o expresiune ce o găsesc într-un memoriu alcătuit posterior de bunul meu, „din isprăvnicie în isprăvnicie”. Puternicului visternic îi venea mai ușor, se vede, a pune pe ginere-său în slujbă decît a se despărți de banii făgăduiți!

Dealtmintrelea, visternicul Iordache Balș și frate-sau, vornicul Constantin, erau vestiți, atît prin agerimea minții cît și prin reputația de oameni habsîni, aspri și cumplit de zgîrciți. Constantin Balș, cu prilejul unei boli grele, căzînd în letargie, a fost crezut mort. Clironomii s-au grăbit să-l puie în săcriu și să-l ducă la groapă. Dar cînd să s-așăze peste raclă capacul pentru a o scoborî în pămînt, iaca ca, spre nespusa groază a privitorilor, mortul deschide ochii, se scoală, se ridică în picioare și iesă din raclă. Apoi rînjind, zice moștenitorilor: „Prea v-ați grăbit! Mai așteptați!” Iar cînd a ajuns acasă și l-a zărit maică-sa, ea și-a tăcut cruce strigînd: „Nici dracul nu te-a vrut!”

Ca ispravnic, Răducanu Roset s-a aratat, în toate ținuturile încredințate ocîrmuirii sale, un diregător nelacom, un îndrăzneț și naprasnic vînător de hoți, pe cari îi urmărea în persoană, întovărășit de cîțiva oameni aleși, uneori singur.

În vremea războiului purtat de austriaci și ruși împotriva turcilor, între 1787 și 1792, Alexandru Ipsilant, domnul trimes Moldovei la 1788, era un instrument al austriacilor și trada pe sultan din răsputeri. Răducanu Roset, fiind cunoscut ca barbat îndrăzneț, a fost, de la venirea domnului în scaun, trimes în lagărul austriac, în capul unei mici cete de călăreți moldoveni, aleși tot unul și unul, spre a servi ca călăuze și eclerori trupelor lui Coburg. Se știe că campania acestuia n-a fost fericită și dacă a prins cu ușurință pe domnul Moldovei (care nu dorea decît să fie prins), cînd a încercat să pătrundă în Țara Românească, a fost bătut de turci și de Mavrogheni. Bunul meu nu putea să uite cum, o mînă de spahii turcești îl gonise pe dînsul și pe toată călărimea austriacă, de la Focșani pănă aproape de Mărășești. De atunci avea pentru „nemți” un dispreț desăvîrșit; zicea că sînt „niște păcătoși”. În schimb avea o admirație nemărginită pentru Suvorov și nu se sătura să povestească copiilor despre izbînzile acestuia la Focșani și la Rîmnicul-Sarat, la cari fusese față.

În vremea campaniei rușilor de la 1790, a fost delegat de divanul Moldovei în tabăra rusască și a fost de față la tot asediul Ismailului. Spiritul lui războinic l-a făcut să ieie parte activă la mai multe din operațiile acelui asediu. Într-o dimineață, pe cînd își lua ceaiul în bordeiul care-l adăpostea, a fost rănit ușor de o granată care făcuse explozie deasupra acoperămîntului de stuf al bordeiului.

Acea rană ușoară la umărul drept l-a făcut să-l aibă adus înainte în tot restul vieții. Cu același prilej a mai fost rănit și ceainicul de argint de care se slujea și pe care îl posed și astăzi; mica bortă făcută de fărmătura de schijă a ramas pănă astăzi astupată cu plumb. În sfîrșit, a luat parte la asaltul final, care a pus pe ruși în stăpînirea cetății și în care ar fi căzut vro douăzeci de mii de morți și de răniți.

Cu prilejul întăii domnii a lui Alexandru Moruz în Moldova (1792—1793), soarta lui Răducanu s-a schimbat cu desăvîrșire. Mulțămită surorii sale, asupra lui se revarsară scutiri de vamă pentru cîrduri de boi de negoț și pentru sute de mii de ocă de sare, dănii repețite de țigani domnești, dese hărăziri de scutelnici, slujbe din ce în ce mai mari, adică toate favoruriie nedespărțite de rudenia apropietă cu domnul țării.

Cînd Moruz, la 1793, a fost mutat în domnia Țării Românești, cumnatu-său l-a urmat acolo și a ramas chiar în București după mazilirea lui (1796), deoarece era în foarte bune relațiuni cu urmașul lui Moruz, cu Ipsilant.

Cînd turcii au asediat în Vidin pe rebelul Pasvantoglu, aprovizionarea taberei împărătești, cel puțin în parte, a fost impusă domnului Munteniei. De aici nevoia pentru el de a avea în tabără, ca mehmendar (funcționar însărcinat cu purtarea de grijă a trupelor), un barbat de încredere, cuminte, harnic și barbat în toată accepțiunea cuvîntului; o negligență sau o greșală din partea acestui reprezentant al său putînd să coaste domnului scaunul, poate chiar capul. Ipsilant cunoștea pe Răducanu din vremea domniei sale în Moldova, unde știm cum l-a întrebuințat; l-a însărcinat deci cu această slujbă grea și primejdioasă (căci capul mehmendarului putea să zboare neasamanat mai ușor decît acel al domnitorului), iar el a știut s-o poarte astfeli încît să procure domnului mulțămirile lui căpitan-pașa care comanda trupele de asediu.

Vorbea destul de bine turcește și în repețite rînduri a luat parte la asalturile date de oastea împărătească. Își făcuse o mulțime de prieteni printre pași și agale. Un agă cu care era în relațiuni mai bune și care făcuse mai multă vreme parte din garnizoana Brăilei, fiind rănit de moarte cu prilejul unei lupte, a trimes să-l cheme la locul unde zăcea și i-a spus că a îngropat o sumă de bani lîngă casa unde șădea, într-un sat al hazului Brăilei. Apoi l-a rugat să meargă să dezgroape acei bani spre a-i trimete, la cererea lor, fetelor lui, aflate acuma în Stambul, însărcinînd totodată pe un servitor al său să aducă la cunoștința copilelor numele boieriului din Moldova în mînile căruia se află banii. La întoarcerea lui în țară, bunul meu a mers la locul aratat de turc și a găsit într-adevăr banii: trei sute de icosari de aur. Ținea acești bani de mai mulți ani la dînsul, cînd a primit scrisori de la fetele turcului prin cari aceste îl încu – noștințau că au primit, în sfîrșit, veste despre depozitul ce tatăl lor îl lasase la dînsul și îl reclamau. Bunul meu a trimes banii îndată, iar ele i-au scris din nou pentru a-i mulțămi.

Această întîmplare mi-a fost povestită de bătrînul ienicer otusbir, Hagi Mehmet Bairactar, mort în iarna anului 1877—1878, care fusese zăloagă la Bohotin (adică dat vechilului acelei moșii pentru a împiedeca jafurile oștenilor turci la 1821 și în tot timpul cît a fost ocupațiune turcească în țară).

Mehmet arata cu deosebită complezență o rană făcută, zicea el, de baioneta unui soldat francez în bătălia de la Abukir, cînd el era numai de șăsesprezece ani. Fusese vizitat, cu ceilalți răniți, de Napoleon, în spitalul de corturi ce se înființase acolo. Nu luase parte la asediul Vidinului, dar luptase și el împotriva lui Pasvantoglu mai în urmă. Rămăsese în țară după retragerea trupelor turcești în calitate de vatav pe una din moșiile bunului meu. Pe urmă s-a apucat de negustoria de cherestea la Piatra, la Broșteni și la Tîrgul-Ocnei. A fost la Mecca, la anul 1840, și era foarte mîndru de titlul de hagiu ce-l dobîndise în urma acestui pelerinaj. Se căsătorise înaintea cadiului cu o moldovancă din Dorna, de o frumuseță deosebită, pe care niciodată n-a izbutit s-o facă să umble cu fața acoperită. Mărturisea că Paraschiva, astfeli se numea ea, a fost singura ființă de care i-a fost frică în viața lui, așa era de rea. Mehmet era un barbat foarte cinstit, pe care ceilalți negustori, chiar creștini sau jidovi, îl luau adesa ca arbitru în diferendele dintre dînșii. Era foarte bun de gură și povestirile lui curgeau în șivoi nesfîrșit. Dar imaginația lui bogată, într-adevăr orientală, jucînd un mare rol într-însele, eu nu prea dădusem crezare istoriei cu cele trei sute de icosari de aur și cu fetele agalei rănite de moarte la asediul Vidinului.

Însă pe la 1899, găsind niște scrisori turcești într-un vraf de hîrtii vechi ale tatei și dîndu-le spre traducere interpretului de limba turcă a Ministerului Afacerilor Străine, cînd mi le-a dat înapoi, cu traducerea, spre marea mea surprindere am constatat că erau scrisorile fetelor turcului ucis la Vidin, prieten cu bunu-meu, și că eu pe nedrept bănuisem veracitatea lui Hagi Mehmet Bairactar.

După mazilirea din Muntenia a lui Ipsilanti și venirea în scaun a lui Hangerliu (1797), bunul meu s-a întors în Moldova, unde a atins răpede treapta de postelnic, iar la a doua venire în scaunul Moldovei a lui Moruz, a fost făcut hatman.

Hatmanul, logofătul cel mare, marele vornic al Țării-de – Sus, marele vornic al Țării-de-Jos, marele visternic și marele postelnic erau cei cinci boieri de rangul întăi, logofătul cel mare fiind cel din capul ierarhiei, apoi veneau cei doi vornici și hatmanul, după dînșii visternicul, iar ca cel din urmă era privit postelnicul. Aceste cinci ranguri se mai desemnau sub denumirea grecească de protipenda.

Hatmanul se mai iscălea, încă la începutul veacului trecut: hatman i pîrcalab Sucevskii. Titlul era într-adevăr pompos! Dar sarmana Suceava nu mai avea cetate cerînd comandant și, mai ales, aparținea Austriei, iar hatmanul Moldovei nu mai comanda ostași. Căci nu se poate da acest nume nici prea puținelor sute de arnăuți, calarași și seimeni hătmănești, lefegii provenind din spuma Levantului, cari erau puși s-asigure liniștea și siguranța publică în Ieși, nici tulumbagiilor, cari și ei se aflau sub poroncă hatmanului și aveau să stîngă focurile, nici micelor cete de calarași, panțiri și cazaci de la ținuturi, stînd sub poroncă unor căpitani rău plătiți, avînd să îngrijască nu numai de siguranța publică în provincie și pe drumurile mari, dar și de niște servicii judecătorești ca: înmînări de citații, executări silite și altele și, în sfîrșit, de unele servicii fiscale.

Insă pentru această armată existînd numai cu numele, era o droaie de căpetenii cu nume samandicoase: vel căpitan al hătmăniei, vel căpitan de lefegii, porușnicul hătmăniei, căpitanul de darabani, polcovnicul, stegariul hătmăniei, baș ciaușul etc., etc. Și această oaste neexistentă avea o mulțime de steaguri, mici și mari, și un număr mai mult decît îndestulător de trîmbițași.

Paza granițelor era încredințată unor căpitani de graniță, cari își cumparau posturile lor de la hatman și erau însărcinați cu paza hotarelor și cu împiedecarea contrabandei. Dacă nu-și făceau serviciul în chip mulțămitor, hatmanul îi destituia și vindea sluiba la alții. Ni putem deci închipui ce minunat izvor de îmbogățire era hătmănia pentru un om lacom de bani și lipsit de scrupule, și din nenorocire ea prea adesa cădea în asemene mîni!

La 1868, cînd guvernul lui Ion Brătianu a luat întăiele măsuri pentru a stăvili cotropirea economică a țării de cătră jidovi, bunica, care se afla la noi, la Căiuți, ni-a povestit într-o sară că, sub a doua domnie a lui Alexandru Moruz în Moldova, cu vro doi ani înainte de căsătoria ei, au izbuhnit la Ieși tulburări împotriva jidovilor; și aceste tulburări luînd proporții îngrijitoare, consulul austriac a venit într-o sară la vodă și i-a cerut să ieie măsuri energice pentru ca să nu sufere și jidovii supuși austriaci, destul de număroși în Ieși. Vodă a chemat atunci pe hatman și, față cu consulul, i-a poroncit să ieie de sîrg măsurile cele mai energice pentru a împiedeca orice tulburare a ordir. ei și mai ales a liniștii supușilor împărătești, făcîndu-l răspunzător de orice exces. Hatmanul a avut atunci buna idee să se sfătuiască cu mitropolitul, care a liniștit a doua zi poporul cetindu-i pe stradă molitvele Sfîntului Vasile. Acuma cîțiva ani, percurgînd la Academia Română rapoartele consulilor austriaci, am găsit faptul intervenirii consulului austriac și a chemării hatmanului menționat într-unui din rapoartele consulatului de la Ieși.

Averea bunului meu se făcuse foarte mare; cumpărase pentru suma, enormă atunci, de 147 000 de lei, toată averea lui Manolache Balș care, fiind polcovnic rus, se strămuta în Rusia (de unde apoi s-a întors pentru a muri în Moldova). Răducanu se bucura atunci de o mare vază și era foarte iubit și stimat de toți contimporanii lui. Iaca cum se exprimă asupra-i, în a sa Descriere a Moldovei, sasul Wolff:

„Casa Răducănească. Precum cinstea și ospitalitatea alcătuiesc însușirile de căpetenie ale acestei case, se cade a se observa mai cu deosebire că copiii ei nu sînt crescuți, după obiceiul țării, de călugări ignoranți sau chiar de țigani, ci de străini învațați. Părintele acestei familii stimabile este un barbat plin de probitate (ein Biedermann), de o neobișnuită activitate precum și de o onorabilitate încercată, plin de un patriotism înflacarat. Pacat numai că zelul sau pentru binele obștesc, care nu poate totdeauna să-și ajungă scopul, după cum îl împinge rîvna pentru binele patriei sale, este prea adesa zădărnicit. Are o soră admirabilă, frumoasă, înțăleaptă și făcătoare de bine, care este soția voievodului domnind astăzi, Alexandru Moruz”.

Și venind iar vorba despre doamna Zoița Moruz, nu mă pot împiedeca să reamintesc următoarea întîmplare povestită despre dînsa de postelnicul Manolache Drăghici, în a sa Istorie a Moldovei pe 500 de ani:

„După încheierea păcii din Ieși prin murhajii rînduiți de Poartă, s-au rînduit domn pe Alexandru Moruz-voievod, ce era însurat cu fiica Răducanului (cetiți: lui Lascarache) Roset și sora logofătului Răducanu Roset, anume Zoița. Acești frați, logofătul Răducanu și Zoița, doamna lui Moruz, Tamînînd nevrîstnici de părinții lor, s-au crescut de o rudenie departată, bătrîna Dimakina, mama vornicului Neculai Dimaki, pentru că dreapta lor mătușă de pe barbat, cucoana lui Baston bătrînul, ci era Roset, n-a vrut să-i primească în casa soțului său, ca să-i crească, fiind femeie foarte avară și mîndră, încît de nu se găsea Dimakina să-i îmbrățoșeze pe copii, ar fi ajuns poate la ușile străinilor. Dar vrînd Dumnezeu a ridica pe copilă la asemenea treaptă înaltă și venind soțul ei în Ieși, Bastoneasa nu-și afla loc de bucurie că nepoata ei s-a făcut doamnă, socotind că o va trata ca pe maică-sa, neavînd părinți sau rude de aproape decît pe dînsa. Pentru aceasta s-a dus cu mare nădejde la curte spre a se înfățoșa în vremea ceremoniei obișnuite, ca să o puie cel puțin alăture de dînsa. Zoița însă, „ace mică și proastă”, precum îi zicea mătușă-sa, au primit-o ca doamnă de o sută de ani, fără nici o familiaritate sinceră, ci întocmai ca pe o cucoană de rangul și de starea ei, precum au primit și pe altele. În aceeași zi apoi, urmînd a veni toate cucoanele din Ieși, după datoria ce se păzea, a se înfățoșa doamnei, că era un obicei strict eticheta aceea în vremea grecilor, s-au aratat nu tîrziu și Dimakina, pe care, cum a zărit-o doamna Zoița în salon, s-au sculat de pe tron să o întîmpine, au îmbrățoșat-o și i-au zis mătușă, precum se obișnuise a o numi din copilăria sa, cinste pe care toată adunarea o au pătruns pînă la suflet, văzînd recunoștința acei tinere doamne ce nu au uitat binefacerea bătrînei cucoane din a cărei casă s-au norocit.”

Iaca acuma cum se exprimă asupra doamnei lui Alexandru Moruz doamna Reinhard, soția ministrului plenipotențiar Reinhard, care îndeplinea, în anul 1806, însărcinarea de consul al Franței la Ieși:

„Doamna, deși bunică, este încă foarte frumoasă, are grație și maniere plăcute; demnitatea ei înnăscută, lipsită de orice fudulie, dovedesc cît de mult simte că omagiile de care are parte se adresează mai ales înaltei sale situațiuni. Conversația ei are farmec, se exprimă cu ușurință în limba franceză, iar literatura noastră nu-i este necunoscută. O primire atît de amabilă m-ar fi făcut să cred că mă aflu la o curte din Europa, dacă damele de onoare (?) nu ar fi admirat și pipăit cu mîna toate părțile îmbrăcămintei mele. Doamna a avut amabilitatea să facă o excepție la obiceiurile țării, făcîndu-mă să șăd pe divan, alături de ea, în loc de a mă așaza pe dînsul turcește, exercițiu la care sînt acuma deprinsă.”

Și mai departe, după ce Moruz primește vestea mazilirii sale:

„M-am dus la rîndul meu la doamnă. Era bolnavă și mai afectată din pricina morții unuia din nepoții ei (d’un de ses petits enfants), întîmplată cu o zi înainte, decît în urma nacazurilor ei personale: soțul ei a îndeplinit pănă acuma de mai multe ori funcțiunea de ocîrmuitor (gouverneur), atît în Țara Românească, cît și în Moldova, și aceste mișcări ale soartei nu pot s-o surprindă. Totuș spera să petreacă trei ani la Ieși și avea de gînd să-și inaugureze noul palat printr-o mare serbare ce avea s-o deie săptămîna viitoare”.

„Am găsit toate damele în lacrimi, căci doamna este tot atît de iubită precît merită. Împărtășesc părerile de rău pricinuite în urma plecării sale; pierd singura societate femeiască care îmi era simpatică.”

Restul vieții doamnei Zoiței a fost un lung șir de nenorociri. Alexandru Moruz, în urma trădării (probabil închipuite) a fratelui său Dumitru, cu prilejul încheierii păcii de la București, a fost închis cu doamna și cu copiii la Șăpte Turnuri. Ea a aratat în toate aceste împrejurări o tărie de inimă, o întregime de minte și o bărbăție care ar fi făcut cinste oricărui barbat vrednic, precum și devotamentul cel mai desăvîrșit cătră soț și copii. După ce a rămas vadană, a știut să apere interesele copiilor cu o rară și neobosită agerime. Îmi pare rău că nu-mi mai amintesc mulțimea de povestiri interesante ce, în copilăria mea, le-am auzit povestite despre ea, de bunica și de tata.

Cătră sfîrșitul celei de a doua domnii a lui Alexandru Moruz în Moldova, în primăvara anului 1806, hatmanul Răducanu care, nu știu din ce motive, făcuse o călătorie la București, și-a pierdut acolo inima, rîpită de preafrumoșii ochi și de duhul unei tinere doamne țărigrădene: Efrosina Manu, fiica lui Dumitru Manu și a domniței Mărioara Caragea.

Dumitrache Manu era un fruntaș țărigrădean, care trăise de cîțiva ani în București, unde ocupase slujbe înalte fiind, sub Alexandru Moruz, vel postelnic și vel spatar, apoi pe urmă caimacam și mare dragoman al împărăției. Era un barbat deosebit de cult, dar cu desăvîrșire lipsit de avere și împovarat cu o familie de patru fete și de trei fii.

Eufrosina mai fusese căsătorită în București cu boierul muntean Constantin Golescu (tatăl lui Arăpilă Golescu), pe care însă îl părăsise după puține săptămîni de căsătorie, fiindcă nu se putea împaca cu fața lui din cale-afară urîtă și neagră.

Efrosina Manu, după cum mărturiseau toți contimporanii și dovedește cu prisosință și miniatura făcută pe la 1810, era de o frumusețe absolut clasică. (3) Mai era și plină de duh, dar cu desăvîrșire lipsită de avere. Dacă frumuseța deosebită a hatmanului va fi jucat un rol în alegerea ei, nu mă îndoiesc că și marea lui avere va fi vorbit, și ea, un cuvînt hotărîtor.

Îndată după nuntă, noii soți au plecat în Moldova. Răposata Catinca Negri mi-a povestit că maică-sa care, nu știu prin ce împrejurare, i-a văzut chiar în momentul sosirii lor în Ieși, îi spunea că rar fostu-i-a dat să vadă așa de frumoasă păreche.

În iunie 1806 au plecat în călătorie de nuntă la Viena, unde amîndoi au făcut senzație prin frumuseța și hainele lor orientale (bunica, cît a trăit, nu s-a lasat de ele), iar hatmanul a uimit pe austriaci, înșiși destul de meșteri de pușcă și de pistol, prin chipul minunat în care trăgea la țintă. Pe cînd ei trăgeau cu carabinele, boieriul moldovan întrebuința pistoalele sale Kuchenreiter, montate pe straturi ușoare de metal: premiul cel mare a fost luat de el, precum dovedeau medaliile pastrate de moșu-meu Lascar la Răducăneni.

Afară de această călătorie și de alta făcută cu puțini ani mai pe urmă la Mehadia, la băi, bunicul și bunica n-au mai ieșit din țară decît cu prilejul bejeniei, la 1821, și cu acel al călătoriilor hatmanului în Basarabia și la Odesa [… ].