Amintiri (Rosetti)/Capitolul III. Un boier mare și o casă boierească de la începutul veacului trecut

←Capitolul II. Un boier mare și o casă boierească de la începutul veacului trecut

Amintiri de Radu Rosetti Capitolul III. Un boier mare și o casă boierească de la începutul veacului trecut

Capitolul VI. Cîteva amărunte asupra tatei și a fraților săi→

(URMARE)

Hatmanul se căsătorise cu bunica din dragoste și nu încape îndoială că, în întăii ani ai căsătoriei, a stat cu desăvîrșire sub îndoitul farmec al frumuseții și al spiritului ei. Dar cu încetul, neasamanarea firilor și a creșterilor nu a putut decît să-și producă efectul, căci atît firile, cît și creșterile lor erau cu totul deosebite.

El era un copil al naturii, cu prea puțină cultură, crescut în copilărie și în prima tinereță la țară, fără frîu, stăpînit de instinctele și aplecările lui firești. Din fericire, aceste instincte și aplecări erau cinstite: era de o fire deschisă, incapabilă de disimulare sau de intrigă, urînd și disprețuind minciuna, iubind numai calea cea dreaptă, bun la inimă și milos, deși iute și grabnic la mînie, dar nepizmatareț și, încă din tinerețe, de o evlavie sinceră. Inteligența lui nu trecea peste mijlocie, dar era plin de bun-simț. Era indulgent cătră pacatele altora, dar și cătră patimile lui, căci, din cele auzite, sînt în drept s-închei că era iubitor mare al sexului frumos. Nelacom de bani, dar gospodar bun și harnic al averii sale, diregător drept și incoruptibil, de o bărbăție recunoscută de toți, prieten bun și credincios. Părinte deosebit de afectuos, iubitor de țară și de neam, vorbea adesa copiilor lui de soarta jalnică a neamului nostru, rupt în trei crîmpeie deosebite; dorea ca ei să poată ajunge a vedea cel puțin zorii reîntregirii lui.

În schimb, bunica fusese crescută în Fanar, adică într-unui din centrele cele mai rafinate din lume, unde copilului, ca întăi învățămînt, i se întipărea în minte două axiome: întăiul, că el trebuie să se ferească cu strășnicie a-și da gîndul în vileag, ci, dimpotrivă, să-l ascundă cu cea mai mare îngrijire, al doilea, că numai pe căi piezișe se ajunge cu siguranță la scop; un centru în care, de mic, era deprins să întrebuințeze minciuna ca armă de căpetenie, atît în aparare, cît și în agresiune, un centru, în sfîrșit, care alcătuia cea mai adevarată și mai neîntrecută academie a intrigii.

Trebuie însă să declar că bunica nu era nici falșă, nici intrigantă, nici minciunoasă. Dar nu-i plăcea să „zică lucrurile pe șleau”, cum obișnuia hatmanul, ci bucuros lasa ceva de gîcit interlocuitorului ei. La caz de nevoie știa să croiască o minciună, nu moldovenească, necioplită, cusută cu ață albă, ci una elegantă, plină de artă, greceasca, lustruită, poleită. Deloc nu a lasat reputația unei intrigante, ca alte cucoane de pe atunci, nu numai fanariote, Jar și get-beget moldovence, însă cînd era vorbă să-și ademenească soțul la îndeplinirea vreunei dorinți a ei, pe care o știa potrivnică principiilor, obiceiurilor și aplecărilor lui, se pricepea, spre a-și atinge scopul, să întoarcă feli de feli de șuruburi minunate.

Bunica era o cucoană mare (une grande dame) în toată accepțiunea cuvîntului; amabilă, cu desăvîrșire stăpînă pe toate formele politeței celei mai rafinate, avînd sîmțul înnăscut al „cuviinților” și înzestrată cu un tact deosebit. Unul din dictoanele ei favorite era: On nest jamais assez poli. (Niciodată nu ești destul de politicos.)

Dar era cam sacă la inimă, egoistă, dominatoare pănă la tiranie, necruțătoare față de cei ce-i erau supuși, și, în momentele de mînie, capabilă de acte de o asprime exagerată. Apoi, lucru straniu, cu toată netăgăduita-i și strălucitoarea-i inteligență, prea. adesa lipsită de simț practic și chiar de bun-simț.

Apoi iarăși lucru straniu, acea ființă iperinteligentă, care, pe deasupra, mai fusese crescută în casa unui părinte renumit pentru vasta-i învățătură și care mai poseda și un frate, Neculai Manu, privit pretutindeni ca un învațat în toată puterea cuvîntului, era cu totul lipsită de cultură: de-abie știa să cetească și să scrie grecește și vai de scrisul și de ortografia ei! Vorbea curgător franțuzește, dar cu oareșicari grecisme. Spre exemplu, baga cîte un en înaintea tuturor verbelor active sau pasive. Nu zicea: il a dit, je vois, tu te trompes, ci: il en a dit, j’en vois, tu t’en trompes și alte asemene particularități comune multor persoane din epoca ei cari fusese crescute în medii grecești. Pe urmă învațase a ceti franțuzește și a vorbi românește foarte curgător și nu prea incorect, dar cu un accent foarte pronunțat și amestecînd pe ici și colea cuvinte grecești. Enigma este cu atît mai stranie cu cît această femeie atît de incultă avea aplecări intelectuale și-i plăcea mult societatea bărbaților culți de la cari putea să învețe ceva. Ateistă convinsă, discuta bucuros despre religie și, dacă zicea lucruri crude despre popi și despre ceremoniile religioase, din gura ei nu ieșeau niciodată absurdități.

Cîțiva ani după așazarea ei în Moldova, bunica făcuse cunoștința unui jezuit lepadat de călugărie, ajuns în Ieși nu știu în urma căror împrejurări, și pe urmă îl numea: le père Daniel. Îi atribuia tot ce știa (cumplit de puțin lucru era acel tot!) și-l descria ca pe un barbat deosebit de învațat. Povestea cum petrecea cu dînsul ceasuri întregi, ascultînd cîte i le spunea despre diversele religii și sisteme de filozofie, despre legile naturii și trecutul omenirii; bineînțeles că și fostul jezuit era un ateu convins: „De la dînsul, zicea ea, învățat-am să privesc forța universului ca dumnezeul meu. Mozozoiul creștinilor și al popilor este dumnezeul lui Franculica!” (Acest de pe urmă era un argat malorus al ei, foarte credincios, dar bețiv și prost la culme.) Mai adăugea, ca dovadă a interesului ce-l avea pentru ști ință, că părintele Daniel era nu numai scîrnav și nespalat, dar veșnic mirosea a usturoi, și că, dacă nu ar fi fost atît de doritoare de a se instrui, nu l-ar fi suferit niciodată în proximitatea ei.

Bunica era o epicuriană în toată puterea cuvîntului: proclama că viața este dată omului pentru ca el să tragă cît mai multe bucurii dintr-însa. Nimica nu era prea bun, nimica prea elegant, nimica prea frumos, nimica prea delicat pentru ea. Nici o casă în Ieși nu era ținută ca a ei și, mai ales, nicăiure nu se mînca ca la dînsa. Se lăuda că ea a învățat pe moldoveni cum să mănînce și a transformat bucătăria moldovenească, din bucătărie de salbateci în bucătărie de oameni civilizați. Și, în privința asta, toți contimporanii erau unanimi pentru a declara că masa ei era fără păreche în întreaga țară: proclamau pe bunica drept unică în toate privințele gospodărești; la dînsa s-au văzut în Ieși cele dintăi slugi îmbracate europenește și servind cu mănuși albe, ca în Apus.

Bunica avea cultul frumuseții: un barbat și mai ales o femeie nu putea comite pacat mai mare decît acel de a fi neplăcut sau mai ales neplăcută la privit. Nu suferea împrejurul ei decît slugi frumoase. De la început nu a primit să fie slujită de țigance, din cauza pielei lor smolite care-i jignea simțimîntul estetic: era totdeauna încunjurată de un adevărat stol de fete moldovence frumoase, nelepădîndu-se de acest obicei pănă la moarte. Soarta acestor fete nu prea era de invidiat, căci dacă era darnică cătră cele care erau supuse, o slujeau bine și mai ales știau să i se vîre pe sub piele, palmele, bătăile cu papucul și cuvintele usturătoare curgeau pentru cea mai mică greșală.

Foarte mondenă, foarte cheltuitoare, mai iubea și jocul de cărți. Averea hatmanului fiind atunci foarte mare și el, la începutul căsătoriei, foarte robit de frumuseța ei, era lasată liberă să cheltuiască cît îi plăcea. Dar, cu vremea, prea abuzînd de această libertate, mai ales în privința jocului de cărți, el se văzuse silit să strîngă baierele pungii, fixîndu-i pentru toaletă și plăceri o sumă hotărîtă pe fiecare lună. Deși această sumă, mai ales pentru împrejurările vremii, era foarte ridicată, nu ajungea niciodată cheltuitoarei și neordonatei hătmănese. Din această pricină se iscau necontenite certe între soți, în urma cărora de obicei hatmamul plătea, iar cînd nu plătea, cucoana Frosinița făcea datorii cari, la moartea bunicului, se suiau la respectabila sumă de 32 000 de galbeni sau 375 000 de franci de aur.

Chestiunea bănească era departe de a fi singura asupra căreia soții nu se înțelegeau. Pe cînd hatmanul era cît se poate de evlavios, mergea la toate slujbele bisericești, ținea toate posturile, se spovăduia nesmintit de două ori pe an, am văzut că bunica nici nu. credea în Dumnezeu și chiar își bătea joc de numele lui. Și deoarece pe acest capitol hatmanul nu șuguia și pretindea cu tot dinadinsul ca toată casa să-i urmeze pilda, se isca mare gîlceavă între cei doi soți și bunica era silită să se supuie, deși cu cea mai mare și mai vădită rea-voință.

După o noapte petrecută la vro adunare, la ea sau aiurea, după vro partidă de préférence sau de alt joc, mai puțin inocent, care ținuse pănă tîrziu după miezul nopții, trebuia, duminica și în zilele de sărbători, să se scoale înainte de ziuă, iarna pe ger sau pe vifor, spre a se afla la biserica Sfîntului Spiridon chiar la începutul slujbei.

Hatmanul trimetea soli peste soli la ușa camerei de toaletă a hătmănesei, pănă cînd aceasta se hotăra să iasă spre a intra în careta de mult trasă la scară. Dumnezeu știe cîte palme, cîte lovituri de papuc și cîte cuvinte de ocară aveau, în asemenea ocaziuni, să înghită în fiecare dimineață de duminică sau de zi mare, bietele fete frumoase cari o ajutau să s-îmbrace.

O scenă asămănătoare se petrecea în acelaș timp în odaia băieților, pe cari moș Porușnic, un bătrîn boiernaș care, în vremea cînd bunicul era hatman, îndeplinea slui’oa de porușnic (locotenent) al hătmăniei (un feli de adjutant), avea acuma datoria neplăcută să-i trezască. Moș Porușnic, ieșit de mult din slujbă, era om de încredere al hatmanului, ținut în casă și primit la masă. Se ducea pe rînd la patul fiecăruia din băieții fostului său șef, îl scutura și, cu un glas sfîrnîit, ieșind dintr-o gură lipsită de dinți, rostea cuvintele: „Cucoane Răducane (sau Alecule, sau Lascarache, sau Mitică), scoală! Cuconu-i gata, trăsurile sînt trase la scară, îi tîrziu, acuș începe slujba.” Dar băieții, plini de somn, răspundeau fără respect pentru persoana veteranului: „Fugi, moș Porușnic! Du-te la Alecu (sau la Lascarache etc)”, mai gratificîndu-l uneori și cîte cu un picior. Și scena se repeta de mai multe ori, pănă ce ușa se deschidca și se auzea glasul răstit al hatmanului strigînd: „Cînilor! Nu vă este rușine?” — intervenție care avea darul să facă ca fiecare din ei să sară imediat din pat.

Aproape tot atît de neplăcute erau bunicii agheasmele și rugăciunile pe cari preutul venea să le facă acasă la hatman, la fiecare z-întăi, ajun sau alte prilejuri obișnuite la noi. Popa, în timp de vreme rea, mai ales în cursul posturilor celor mari, venea cu ciubote unse cu untură de pește, și după ce mîncase usturoi, două miresme deosebit de antipatice odoratului ipersensibil al bunicii. Deoarece hatmanul n-ar fi tolerat ca vrounul din membrii familiei să lipsasca de la rugăciunile sau de la agheasmele făcute în casă, bunica era silită să asiste și ea, dar își lua precauțiunile. Punea in dreapta și în stînga ei pe cîte una din fetele de serviciu, care ținea în mînă cîte o farfurioară pe care ardea un călugăraș sau lemn de odogaciu (aloes) și, din cînd în cînd, cucoana Frosinița aducea cu mîna fumul mirositor spre nasul ei clasic, strîmbînd dintr-însul și scăpînd cu jumatate de glas cîte un: „Kako hronona!”.

Și popa venit cu agheasma nu ieșea curînd din casă, căci cu toată curățenia exagerată a bunicii și cu toate precauțiunile luate, greu scapai de insecte în acele vremuri în cari zacherlina și celelalte arme moderne împotriva lor erau necunoscute. Hatmanul primbla pe preut prin toate ungherele infectate, recomandîndu-i să stropească cu deosebit de multă agheasmă cutare sau cutare loc. „Aici, părinte, aici sînt multe!” Vă puteți închipui disprețul și scîrba cu care eleva părintelui Daniel urma această procesiune!

Hatmanul mai silea toată casa, dealtmintrelea cum era obiceiul obștesc, să ție cu cea mai mare rigoare toate posturile anului, și Dumnezeu știe dacă ele erau dese, lungi și aspre așa cum se țineau atunci! Grozav era, mai cu samă, cumplitul post mare de șăpte săptămîni. Și pănă și copiii de-abie înțarcați erau puși la post; de aceea mureau în primăvară ca muștele. Bunica, silită să le ție și ea, avea recurs la toate meșteșugurile gastronomiei celei mai rafinate spre a le face suportabile, dacă nu sănătății, cel puțin gustului.

Cu tot egoismul ei, bunica era foarte generoasă și binefăcătoare; această generozitate era adesa rău plasată, obiectul dărniciii sale fiind de multe ori nu acel care era în nevoie, ci acel care, prin măgulire, îi cîștigase favoarea. Și deloc nu asculta în această privința sfaturile altora; la observațiile cele mai drepte răspundea: „Etsi thélo, etsi kamo!” (Așa vreu, așa fac.); un principiu dealtfeli destul de general pentru ea. Dar fapt este că nimica nu-i plăcea mai mult decît a da. Hrănea o mulțime de saraci și căuta cu cheltuiala ei orice bolnav îi cerea ajutor. A înzestrat o mulțime de fete, înlesnindu-li astfeli facerea de căsătorii bune. Una din acele făcînd pe lîngă ea serviciul de cameristă, o nemțoaică din Ieși, numită Iulia, deosebit de frumoasă și foarte cuminte, a fost, cu ajutorul ei, căsătorită cu un barbat care încă sub Mihai Sturdza avea o situație onorabilă, iar după Unire a ajuns primar al orașului Ieși și chiar ministru.

Hatmăneasa numai blîndă nu era; accese de mînie vădită, ca soțul ei, nu avea, dar era fără milă pentru acei pe cari îi dusese pacatul s-o nemulțămească. Trata cu bataie atît slugile, robi sau oameni slobozi, cît și copiii ei; aceste execuții se întîmplau zilnic în casă și erau îndeplinite fără cruțare. Atît tata și moșii mei, cît și foștii robi, precum și alți servitori și servitoare pastrase în această privință o amintire de ea cît se poate de puțin plăcută, pe cînd cu toții își aduceau aminte de hatman cu cel mai mare drag. Bucătării casei erau vestiți, dar vai de ei cînd aveau nenorocirea să greșască vrun feli de bucate, macar cît de puțin!

În lume, cu toată amabilitatea și politețea ei, era mai mult temută decît iubită, căci avea o limbă din cele mai ascuțite. Unele din cuvintele sale au trăit multă vreme în amintirea societății ieșene ca, spre exemplu, complimentul făcut unei doamne, nu tocmai frumoase, dar negricioase, care venise să-i facă vizită îmbracată în alb de la cap pănă la picioare: „Quelle délicieuse toilette vous en avez aujourd’hui, ma chère, on dirait tout-à-fait une mouche dans du lait!”

Bineînțăles că avea grijă să facă asemene complimente străvezii numai unor persoane mai slabe în toate privințele. Nu cruța însă nici pe cele de o samă cu dînsa, dar atunci răutatea era așa de bine ascunsă în laudă încît era greu s-o alegi și nu aveai cum să te superi.

Astfeli, mamei mele, care avea reputația să fie o fire rece și mîndră, îi zicea la un bal, la palatul domnesc, după ce privise lung, și din dreapta, și din stînga, pe noră-sa ramasă nemișcată pe fotoliul ei: „Quel beau marbre”! Era cu bună samă critica cea mai răutăcioasă ce se putea face frumuseții fără greș și firii concentrate, nu lipsite de mîndrie, a mamei; dar cum să te superi fiindcă ești asamanată cu o statuie frumoasă?

Bunicul petrecea iarna în casa părințască din Ieși, în strada Goliei, vara și toamna la Bohotin, care atunci ținea de ținutul leșului, iar pe urmă a trecut la acel al Fălciului. De cea dintăi îmi aduc foarte bine aminte: avea din față un cerdac destul de lat, cu stîlpi de lemn, încăperi număroase și mari; avea bunica unde să primească. Iar în dosul casei, se afla una din cele mai frumoase grădini boierești ale leșului. Pe urmă a fost acolo așa-zisul „Chateau aux fleurs”. [… ]

Toți boierii purtau atunci costumul oriental: anteriu, brîu de șal, șalvari (cari nu se vedeau sub anteriu), conteș și giubea; în picioare mești și papuci, iar pe cap ișlic. La baluri însă, unde nu jucau decît cei tineri, aceștia purtau ciubote de piele fină, roșie sau galbănă. Daca acest port putea să șadă bine acelor bătrîni și maturi, cadrînd cu bărbile lor lungi, ni putem închipui că era departe de a avantaja pe cei tineri, poalele giubelelor fluturînd în vînt cînd valsau, cînd învîrteau o polcă sau băteau o mazurcă, astfeli că comparația cu uniformele strălucitoare ale ofițerilor ruși, ce vrînd-nevrînd erau ademenite cucoanele s-o facă, nu putea decît să fie în defavorul tinerilor pămînteni și ni dă cheia multor călcări de credință de cari cronica scandaloasă a acelei vremi povestește că unele din ele s-ar fi făcut vinovate.

Bunica deci, de la începutul căsătoriei sale, a avut pe cine să ospăteze și să întreție la masă și la adunări, unde să facă să strălucească frumuseța și spiritul ei, mai cu samă cu cine să joace partide de cărți, lungi și păgubitoare pentru punga hatmanului.

Ofițerii ruși, găzduiți prin curțile boierești, erau primiți pe picior de prietenie, în curînd chiar de familiaritate, în familiile pămîntene. Toți boierii erau departe de a fi rusofili, mai ales după un contact mai prelungit cu oștirea împărătească, dar teama de puterea împărăției era mare și, apoi, erau creștini pravoslavnici. Prezența acelor ofițeri în casele boierești a ajutat mai cu samă la încetarea recluziunii femeilor și a înlesnit mult libertatea raporturilor din toate zilele între cele două sexe. Vizitele făcute de barbați femeilor în cursul zilei, mesele la cari luau parte și boieri și cucoane, obiceiul de a primi musafiri sara, după masă, balurile, scrisorile dintre barbați și femei pentru a face, a primi sau a refuza invitații, spre a se scuza pentru ne – venirea la vrouna primită și cîte altele, toate contribuise la desființarea barierelor adunate în Moldova, de atîtea secole, între barbați și femei. Tot atunci s-a operat și europenizarea desăvîrșită a îmbrăcămintei femeiești și a traiului de toate zilele, astfeli că forma exterioară a vieții a început să se schimbe cu totul, aducînd însă din pacate cu dînsa și o necontestabilă stricare a moravurilor [… ]

Cînd hatmanul s-a căsătorit pentru a doua oară, exista la Bohotin numai curtea cea veche, clădită în veacul precedent de băneasa Maria Roset, adică un șir de patru odăi dînd pe un cerdac foarte strîmt, cele două de la mijloc fiind despărțite de cele de la extremități prin cîte o săliță. Ele există și astăzi, au ferești mici, cu gratii de fier și uși într-un canat. Ograda era încunjurată cu un zid de bolovani destul de înalt, avînd și meterezuri, care, în față, trăiește și astăzi. De-a lungul zidiului se aflau și se află încă acuma, dar sporite și mărite, atenansele. Atunci, ca și astăzi, bucătăria era așazată lîngă zid, astfeli că, pe orice vreme, bucatele înainte de a ajunge pe masa stăpînilor trebuiau să străbată curtea întreagă.

Cînd bunica a văzut această curte sărăcăcioasă și tristă, fără de verdeață împrejurul ei, ea a declarat hatmanului că nu va sta o zi la Bohotin pănă ce nu-i va clădi o casă în care să poată trăi așa cum este deprinsă să trăiască și va fi sădit o grădină pentru înveselirea priveliștii. Și el, cu totul sub farmecul ei, a și început clădirea curții celei nouă, cu două rînduri, avînd două odăi jos și patru sus, la cari moșu-meu Mitică a mai adăugit mai tîrziu alte trei camere, tot sus, pămîntul pe care a fost ridicată clădirea înfățoșînd un suiș pronunțat, de la față spre dosul ei.

Totodată s-a angajat un grădinar neamț care a plănuit și a sădit, în cuprinsul ogrăzii, în partea despre miazăzi, o mică, dar preafrumoasă grădină à la française, cuprinzînd un frumos havuz cu țîșnitoare. Această grădină a părut însă în curînd prea mică bunicii. Cînd, după 1830, împrejurările au devenit mai liniștite, s-a dat jos partea zidiului despre apus, s-au pus bazele unei grădini engleze și s-a clădit o florărie mare pentru adăpostirea număroșilor copaci de alămîi și alte plante aduse de bunica din străinatate.

În curtea cea nouă șădeau bunicii și musafirii aproape totdeauna nelipsiți, în acea veche, copiii cu Leonte, didascalul grec și guvernanta fetelor. Doctorul Roth, profesorul german, fiind căsătorit, locuia într-o casă boierească afară din curte.

Musafirii erau totdeauna număroși, atrași mai ales de patima vînatului: bunicul era un trăgător fără păreche în toată țara. Vîna și cu ogarii, și cu prepelicarul, și cu copoii, făcea hăituieli la iepuri, la sitari și la capre, căci Bohotinul avea trei mii de fălci de pădure într-o întinsoare, mărginindu-se cu alte multe mii de fălci, mai ales mănăstirești, iar vînatul de tot soiul mișuna în codri, în cîmpii, în luncile Jijiei și ale Prutului, în stufăriile iazurilor. Și bunicul a vînat pănă la sfîrșitul vieții.

Cetitorul se va întreba fără îndoială cum, în așa de puține încăperi, se putea primi un număr mai mare de musafiri. Însă bunicii noștri aveau despre comfort idei mult mai simpliste decît noi. Era lucru stabilit ca boierii să fie adăpostiți mai mulți într-o odaie, ceea ce era înlesnit prin faptul că mobilarea odăilor era alcătuită aproape exclusiv din așternuturi, adică din paturi de scînduri pe cari se așazau saltele de lînă acoperite cu macaturi de cit. La părete se puneau perine de paie, acoperite cu cit la feli, pe cari se razamau perine mai mici, îmbracate ca cele de la părete, dar umplute cu lînă. O masă sau două, obișnuit de lemn de brad văpsit sau lustruit, acoperită cu covor de țară, și cîteva scaune complectau, la începutul veacului trecut, mobilierul unei odăi de musafiri din oricare curte din Moldova.

Paturile erau așezate de-a lungul păreților celor din fața ușii și mărginași cu aceasta, altă dată de jur împrejurul, odăii, rămînînd liberă numai lumina ușii. În acest chip. Într-o odaie, să zicem de cinci metri pe fiecare lăture, se puteau culca, pe paturi, de la șăse pănă la opt persoane, iar dacă se mai așterneau saltele pe jos, ceea ce se făcea totdeauna în caz de gloată, mai încăpeau încă cîteva. Și pentru cucoane se proceda la feli. Odăile de culcare ale stăpînilor casei aveau pe atunci crivaturi, adică paturi de lemn indigen lustruit și lucrat după modelul paturilor din străinatate de stoleri nemți, unguri sau poloni. Mobilele de lemn de peste mare, mahon și altele, erau extrem de rare ele se aduceau din străinătate numai cu mare greutate și cu mare cheltuială. Bunica, cu prilejul călătoriei sale denunță la Viena, cumparase cîteva bucăți pentru ietacul, salonul și sofrageria din Ieși. Cu prilejul bejeniei, între 1821 și 1828, a mai cumparat puține mobile și la Cernăuți; dar tata și moșii mi-au spus totdeauna că, înainte de plecarea lor în Germania, la 1830, își aduc aminte de foarte puține mobile lucrate în străinatate, la Ieși sau la Bohotin. Dar cu sistemul descris mai sus, spre a putea găzdui musafiri mulți, ajungea să dispui de bielșug de perine, de saltele, de oghealuri și de albituri de pat. Și aceste erau, se vede, mai abondente decît albiturile de corp ale hatmanului, căci după o catagrafie ce o posed a lucrurilor din casă, făcută la 1807, constat că garderoba bunicului, cu toată bogăția lui, era din cele mai răstrînse și, amărunt tipic între altele: el nu poseda decît șăpte cămeși! Una din ele o posed si astăzi; ce rău îmi pare că nu mi-a rămas nici un anteriu, nici un conteș, nici o giubea, nici o păreche de mești!

Toaleta de dimineață a boierilor musafiri era necomplicată. Mai întăi fiecare din ei aducea cu dînsul feciorul său particular; un boier, chiar un boierănaș mai cu dare de mînă, s-ar fi privit ca desconsiderat dacă ar fi venit în casă străină fără de fecior. Dimineața veneau, rînd pe rînd, feciorii boierilor găzduiți, urmați de cîte un țigan sau de cîte o țigancă a casei, care aducea o cofă cu apă, și feciorul aducea un lighean de alamă galbăn’ă și un ibric de acelaș metal, cu gîtul îngust, iar de umărul lui era atîrnat un prosop cît o prostire. Ligheanul se așaza pe un scaun, ibricul se umplea cu apă din cofă, feciorul dădea în mîna boieriului o bucată rotundă de sopon turcesc mirosind a mosc, ce-i fusese încredințată de cămărășița curții, și boieriul venea ca să-i toarne feciorul apă, pe mîni, pe cari le spala, apoi își spala cu ele obrazul. Cei mai civilizați din ei mai scoteau dintr-o cutie o perie de dinți și un instrument alcătuit dintr-o fălioară, largă de mai puțin de un deget și lungă cam de o șchioapă, de argint sau de balenă, cu mînere mici de aceeaș materie, cu care își rădea limba. Această toaletă ni se pare astăzi sumară, dar boierii de atunci nu se credeau deloc mai puțin curați decît ne credem noi astăzi.

Dată fiind prezența unor anumite ustcnsilii, de formă arhaică, însă cu totul caracteristică, de ființa cărora îmi aduc aminte în ietacurile și în odăile de toaletă ale cucoanelor din generația bunicii, am temei a crede că toaleta lor era simțitor mai complicată.

Se vede că generalii și ofițerii superiori ruși nu erau mai exigenți, în ceea ce privea comfortul, decît boierii moldoveni, căci am auzit adesa pe bunica povestind cum, după clădirea curții celei nouă de la Bohotin, a primit în vizită număroși generali și ofițeri superiori ruși.

Marele lux de la țară consista atunci în cai, trăsuri și mai ales în masă bogată și, în această de pe urmă privința, precum am zis, Bohotinul ocupa locul de frunte în Moldova, în slugi multe și, la Bohotin, erau și multe și bine stilate; în sfîrșit, luxul mai consista în lăutari buni, și taraful de la Bohotin era vestit.

Mulți din număroșii vechili și vataji ai bunicului erau, dealtmintrelea ca și acei ai altor mari case boierești, oameni de neam bun, feciori de boieranași sau de răzăși sau oameni boieriți, în urma stăruinții hatmanului, cu boierii mici: pitari, medelniceri, jitniceri, șatrari, chiar sardari și bani etc. Din urmașii lor s-au ridicat, unii prin mijloace cinstite, prin muncă încordată, cinste, destoinicie și economie, la stări frumoase și au jucat oareșcare rol politic în vremea domniilor regulamentare. Alții au ajuns și ei la situații și stări la feli prin mijloace necurate, prin furt, prin fraudă, prin înșălăciune și slugărnicie. Din nepoții lor nu puțini ocupat-au, ocupă și astăzi situații însamnate, ajungînd chiar, unii, sfetnici ai tronului.

Nu trebuie să uit mulțimea clienților cari mișunau în curtea bunicului, ca și în acele ale tuturor boierilor mari de atunci și mai de apoi. O ocupație care absorbea o bună parte a timpului unui boier mare era primirea în fiecare zi și ascultarea doleanțelor, a sfezilor și a nevoilor oamenilor de casă, dictarea cătră gramatici a scrisorilor de intervenție în favorul lor, sfătuirile cu ei în cutare sau cutare interes al casei. Căci dacă boieriul cel mare trebuia să îngrijască de interesele omului său de casă, acesta privea și el ca o datorie să sară în ajutorul stăpînului și ocrotitoriului său de cîte ori acesta putea să aibă nevoie de asemenea ajutor. Aceasta fie că era numai vorba de un sfat, fie că era trebuință de îndeplinirea unei misiuni cerînd, cînd deosebită istețime de minte, cînd îndrăzneală mare și desăvîrșit dispreț de moarte. Printre acești oameni de casă se găseau unii foarte subțiri la minte și foarte de bun sfat, alții erau barbați neînfricați, în stare să treacă prin apă și prin foc. Dacă recunoștința și credința cătră stăpîn nu era apanajul tuturora, mulți din ei au dat frumoase pilde de devotament și chiar de jertfă în Interesul casei de care se țineau.

Acei boierănași în serviciul marilor boieri erau tratau cu cinste și, spre exemplu, cînd erau în vrîstă matură, copiii boierilor li ziceau, nu pe nume: Neculai, Gheorghe, Iancule, Costache, Marghioală, Ileană etc., ci moșu Neculai, moșu Gheorghe, moșu Iancule, moșu Costache, mamă Marghioală, mamă Ileană etc… Acelaș obicei mai exista și în tot timpul copilăriei mele.

Și, după toate cîte le-am văzut în copilăria mea și le-am auzit de la bătrîni din toate stările, de la țigan pînă la logofăt mare, nu era nimica sămănînd a fudulie, a hauteur, în raporturile dintre boieriul cel mare și omul lui de casa. Acesta era tratat cu o familiaritate binevoitoare, adesa chiar afectuoasă. Boieriul sau soția lui erau, în majoritatea cazurilor, nuni de căsătorie ai protejatului sau nași de botez ai vrounuia sau ai mai multora din copiii lui. Am cunoscut chiar cazuri în cari ocrotitorul era naș de botez al protejatului, nunul său de căsătorie și naș de botez al mai multor din copiii lui. Se stabilea astfeli, între ocrotitor și ocrotit, o rudenie spirituală, înființînd legături de o natură cu totul specială. Bineînțăles că nu am intențiunea să susțin că nu se găseau și boieri mari, de viță veche, cu apucături fudule de parvenit, cari ar sta bine și unui puternic aparținînd păturilor noi de astăzi, dar aceste erau numai rari excepții. Mulți din ei însă erau bărbați foarte accesibili măgulirii și acei din oamenii lor de casă, cărora nimica nu li costa cînd era vorba să tragă vrun folos, întrebuințau cu succes măgulirea pentru a intra mai adînc în favoarea stăpînului.

Am întrebat adesa pe bunica cum își petrecea vremea la Bohotin cînd copiii ei erau încă mici și, din răspunsurile date de ea, mi-am făcut următoarea idee de viața ce se ducea atunci la țară, în Moldova, într-o casă mare boierească.

Mai niciodată nu erau fără musafiri. Toată lumea se scula relativ de dimineață. Vînătorii, cînd era vreme de vînătoare, adică după ideile de atunci aproape în tot cursul anului, plecau în zori de ziuă, luîndu-și cu dînșii un dejun copios.

Ceilalți boieri se trezeau mai tîrziu, iar îndată ce făceau ochi, înainte de a se spala și de a se îmbrăcă, se așazau turcește pe pat și li se aduceau dulceți și apă, urmate îndată de cafe turcească. Apoi veneau ciubucele, aduse de ciubucciul curții sau de feciorii lor particulari, aprinse gata, cu „căimac cît un stog de fîn” pe deasupra bucății de iască aprinsă. Mulți din ei preferau narghileaua, cu tigaia plină de tumbekiu aromatic, cumplit de tare, al cărui fum, după ce trecea prin apa din vasul de sub tigaie, era dus la gura fumătorului printr-un conduct flexibil alcătuit dintr-o spirală, lungă de 3—4 metri, de sîrmă subțire, învălită în piele foarte subțire și ea. Toaleta boierilor, care urma îndată după dulceți, cafe și ciubuc sau narghile, am descris-o mai sus.

Dejunul, zacusca cum i se zicea pănă pe la 1860, se lua pe la zece oare în sofragerie, iar după dejun se puneau la taifas, obișnuit cucoanele într-o odaie, boierii într-alta. Și unii și alții se așazau de preferință pe divanuri, mulți din ei, mai cu samă cei mai în vrîstă, turcește. Fiecare boier sau cucoană era nedespărțit de mătăniile sale ce necontenit, în chip aproape mecanic, le făcea să-i alunece printre degete, uneori vreme de ceasuri. Acele mătănii erau făcute din materiile cele mai diverse: lemn de odagaciu, chiparos, fildeș, sidef, chihlimbar, cornalină, abanos etc., adesa din două materii deosebite și combinate, unele cu canaf, altele fără canaf, alcătuit din aceeași materie ca mătăniile, dar avînd boabe cu mult mai mici.

Boierii fumau ciubuc după ciubuc, un ciubucciu stînd necontenit în odaia de alături pentru a aduce un ciubuc aprins îndată ce auzea bătînd în palme, procedeu adoptat atunci la noi obștește pentru a chema slugile, pe care l-am mai apucat și eu, clopotele în copilăria mea fiind, mai ales la țară, o raritate. Fumau și cucoanele, dar mai rar. Slujba de ciubucciu, avînd a ținea curate și a umplea ciubucile într-o curte primind mulți musafiri, era departe de a fi o sinecură și, cînd numărul musafirilor era deosebit de mare, ciubucciul casei mai era ajutat de băieți ciubuccii și de feciorii musafirilor.

Boierii discutau mai ales asupra politicii, dar erau departe de a fi excluse și alte subiecte: gospodărie, afaceri, amintiri, vînătoare, povestiri de tot soiul și cancanurile zilei. Erau în stare să rămîie ceasuri întregi în aceeași poziție pe divan, în mești, cu papucii așazați pe jos dinaintea lor.

Cucoanele adoptase în timpul ocupației de la 1806— 1812 aproape toate costumul european, numai cele în vrîstă și alte puține excepțiuni mai rămăsese credincioase anteriului, șalvarilor, cațaveicii și giubelei din trecut. De la 1806 încoace aceste piese vechi de îmbrăcăminte încep a dispărea cu totul din foile de zestre cari nu mai vorbesc decît de haine de modă. După spusele bunicii, își procurau de pe atunci publicații de modă franceze sau vieneze. Ele bineînțăles vorbeau despre toalete, copii, gospodărie, cancanuri, discutau intrigile galante în curs și sfarmau fără milă zahar pe spinarea cunoscuților. Din cînd în cînd stăpîna casei bătea în palme pentru ca sofragiul să aducă dulceți și apă sau cafele turcești. (În odaia unde se țineau boierii, bătăile în palmă pentru aducere de cafe erau neasamanat mai dese.)

Cîteodată se arata, la ușa salonului unde stăteau cucoanele, cămărășița casei și făcea sămn unei cucoane care se scula numaidecît și dispărea cu dînsa spre camară, situată sub curtea cea veche și care ocupa aproape jumatate din lungimea ei. Înaintea ușii cămării se găseau soba de fier pentru facerea dulceților și materiile prime, mai speciale Bohotinului, pentru feliul de dulceți ce voia să-l facă, pregătite de mai înainte. Aceste materii, după cît îmi aduc aminte, erau nufărul, cireșile amare, nucile și trandafirii. Pentru acești de pe urmă bunica a întrat mai pe urmă în mare concurență cu cucoana Săftica Paladi, întăia soție a lui Mihai Sturdza care, după cum însăși mărturisea cucoana Prosinița, a învins-o cu trandafirii de pe moșia ei Jijia, de lîngă Ieși, unde, vreme de patruzeci și mai bine de ani, mai toate cucoanele din capitala Moldovei își făceau roduzaharul, șerbetul și apa de trandafir.

Ape feli de feli și după cele mai minunate rețete țărigrădene se făceau și la Bohotin; erau vestite în toată Moldova și șpițerii din Ieși s-au rugat de bunica să-i învețe a le face. În întinsa camară se găseau bunătăți pe cît de minunate, pe cît de deosebite și în cîtimi urieșe.

Limba de conversație era acea grecească care, în relativ scurtă vreme, a fost înlocuită cu acea franceză. Mai multe din cucoane vorbeau de pe atunci franțuzește în chip curgător, căci profesori și guvernante franceze se găseau în țară încă înainte de începutul secolului trecut, goniți pănă aici de Revoluția franceză. Mulți din acei profesori erau sau barbați de meserie, clerici și laici, sau barbați de neam bun cu cultură, dar nu lipseau nici aventurierii cu numele de profesori, ce și-l dăduse numai ei înșiși, iar în țara lor fusese coafori, actori, bucatari sau simpli cavaleri de industrie. Printre guvernante erau dame aparținînd și celei mai bune nobilimi franceze, pe cari o lipsă totală le silise să ceară mijloace de trai unei creșteri îngrijite și unor cunoștinți deosebit de întinse și de serioase pentru vremea de atunci.

Între două și trei ceasuri după-amiază se întorceau de obicei vînătorii și lumea se punea la masă. Aceasta era din cele mai variate și din cele mai copioase. Bunul meu stăpînea moșiile Bohotinul cu Colțul Cornei și Hilița la Fălciu, Căiuțul la Bacău, Tureatca, Mirenii, Dragoslovenii și Hudeștii Mici la Dorohoi, Plopenii la Suceava, Mihalașa, Horbova, Stodolna și Frăsineștii în Basarabia, adică, peste tot 14 moșii. Și bunica ținea morțiș să aibă, la mesele ei, cîte un feli de bucate sau cîte un mezelic, sau macar un desert pentru fiecare moșie. Vedeți deci că o masă la Bohotin nu era lucru de glumă.

Bunicul avea în pivnițile lui vinațuri minunate, căci poseda vii în podgoriile cele mai vestite din țară: la Panciu, la Odobești, la Cruce, la Spărieți și la Copou; chiar via de la Marmora, pe Bohotin, dădea un vin al cărui buchet era minunat. Dar boierii din vremea de care vorbesc făceau prea puțin caz de vin, nu puțini din ei beau de obicei la masă numai apă, ceilalți numai cîte un păhăruț de vin, mult două. Iar cucoanele nu beau vin aproape deloc. Pe lîngă multele răutăți ce ni le-a adus regimul fanariot, el a făcut ca boierii moldoveni, buni bețivi înainte de începutul veacului al optsprezecelea, să ieie în privința băuturii minunatele obiceiuri de sobrietate ale țărigrădenilor.

Bineînțăles că, în alcătuirea acelor mese date de bunica, atît la Ieși cît și la Bohotin, își dădeau întîlnire toate bucătăriile din lume (afară de acea nemțască, pentru care ea avea un dispreț desăvîrșit). În cinste erau, afară de feliurile obișnuite în țară și de multe excursiuni în bucătăria franceză, bucatele grecești și turcești: nenumarate feliuri cu untdelemn, cataifurile, baclavalele și caplamalele, cari mai trăiesc și astăzi, precum și altele din nenorocire defuncte, de care îmi aduc aminte cu jînd: kuskebak, tingirikebak, kafasaki, friptură tocată la frigare și alte multe feliuri gustoase dacă nu tocmai ușoare de mistuit, ale căror nume chiar l-am uitat. Dealtmintrelea, Bohotinul era în condițiuni gastronomice cu totul excepționale, înlesnind mult ținerea unei mese bogate, căci vînatul de toate soiurile, de la căprioară pănă la prepeliță, mișuna în păduri, în cîmpii și stufării, iar Prutul da cigă, viză, crap și mihals în abon – dență.

La masă serveau cel puțin trei feciori și, dacă numărul musafirilor era mare, serveau mai mulți. Erau doară destui băieți de țigan bine dresați de sofragiul moldovan cari, vîrîți în haine curate, ținute înadins spre acest sfîrșit, slujeau cu mare îndămînare. Vara, cînd muștile erau supărătoare, doi pănă la patru asemene băieți, curat îmbracați, aparau pe meseni de muște cu un feli de apărători speciale făcute din pene de păun.

După masă, după ce ligheanul și ibricul, de astă-dată de argint, trecuse pe la toți mesenii de-a rîndul, după ce se luase cafeaua și vutca (liqueur-ul foarte gustos, dar foarte slab), cucoanele, de cîte ori era vreme frumoasă, ieșeau la primblare în mai multe trăsuri, puțini din boieri le însoțeau. La întoarcere, mergeau să steie în grădină, unde rămîneau pănă la căderea nopții și unde le întovărășeau și boierii.

Îndată ce înnopta, se întindeau mesele de cărți, la cari se așazau și boieri și cucoane, iar acei cari nu jucau cărți se puneau din nou la taifas. Bunicul lua arareori parte la vro préférence, bunica nu se da în lături nici de la stos, nici de la ghiordum.

Pe la zece sara se servea cina, nu cu mult mai puțin copioasă decît masa, apoi unii mergeau să se culce, alții stăteau de vorbă pănă tîrziu sau urmau să joace cărți.

Partea slabă a acestei ospătări era cu bună seamă luminatul, dar nicăiure nu era mai bun. Lămpi de oloi nu se vedeau încă decît foarte rar, lumînările de său alcătuiesc aproape unicul mijloc de luminat, atît la țară, cît și în oraș. Acele lumînări de său, făcute în fiecare casă, pe lîngă că dădeau o lumină din cele mai păcătoase, aveau un miros cît se poate de neplăcut, apoi trebuia să ai necontenit grijă să tai, cu un feli de foarfeci numit mucări, mucul carbonizat. Lumînările de stearină erau încă departe de a fi fost inventate, iar cele de ceară erau prea scumpe, dădeau și ele o lumină destul de slabă și rămîneau rezervate aproape exclusiv pentru ceremoniile religioase cari absorbeau cantități enorme. Bunica, pe masa ei de toaletă, dealtmintrelea foarte elegantă, cu accesorii numai de baga și de argint, nu ardea decît lumînări de său, însă în sfeșnice de argint. Mai mulți bătrîni, aducîndu-și aminte de viața de înainte de Regulamentul Organic, mi-au povestit de balurile de la curtea lui Ioniță Sturdza, la cari se ardea, în candelabre, tot lumînări de său. [… ]

Tata și moșii mei, precum și oamenii vechi ai curții bunicului, mi-au povestit cum, cînd pleca curtea de la Ieși la Bohotin sau de la Bohotin la Ieși, pornea din ogradă o rabără întreagă de trăsuri, de brașovence și de harabale. În trăsuri erau hatmanul, hătmăneasa, copiii, profesorii, guvernanta, dadacele și fetele de serviciu ale bunicai, precum și mai adesa cămărășița. În brașovence se așazau celelalte slugi de sus, apoi spălătorițele, fetele din casă, băieții de la bufet și cîțiva rîndași indispensabili din cauza specialităților lor. În harabale se încarca calabalîcul, adică bagajele personale ale călătorilor și mulțime de unelte privite ca indispensabile, cari se posedau într-un singur tacîm, cum erau soba portativă de fier și tingirile speciale pentru facerea dulceților. Bucătării și rîndașii la bucătărie, cu uneltele ei, plecau totdeauna cu un ceas sau două înainte spre a se opri în păduricea de la Mocra, pe moșia Costulenii a Mitropoliei, adică cam la jumatate din cale, pentru a aprinde focul și a pregăti bucatele hotărîte din ajun, afară de friptură care, făcîndu-se totdeauna la frigare, de cătră un bucatar special, nu se punea la foc decît în clipa sosirii boierilor. Stăpînii, dîndu-se jos, se așazau pe saltelele și perinele puse de slugi pe niște covoare întinse pe iarbă, la umbră. Pentru ca așteptarea sa nu pară lungă boierilor, taraful de lăutari al curții, care totdeauna urma tabăra într-o căruță specială, executa ariile favorite ale stăpînilor, urmînd să cînte, din instrumente (scripce și cobze) și din gură, în tot cursul mesei. Iar după ce boierii își isprăveau masa, după ce ligheanul, ibricul, prosopul și bucata de sopon turcesc trecuse, rînd pe rînd, pe la toți mesenii, după ce se servise cafeaua și hatmanul își luase din mîna ciubucciului ciubucul aprins, de sub căimacul căruia ieșea un nour de fum, începeau să mănînce și slugile, bineînțăles formînd cel puțin trei grupuri: cele boierite, cele de sus, neboierite, și cele de jos.

Observ că taraful de lăutari urma pe hatman în toate călătoriile lui, ceea ce era dealtminterea obiceiul tuturor boierilor, nu numai de mîna Întăia, dar chiar și de mîna a doua, al boierilor burlaci, ca și al celor căsătoriți. Cunoscut este doară faptul că boierii noștri dădeau și ei serenade obiectelor dragostei lor, dar totdeauna executanții muzicii erau lăutari ai boieriului, sau alții, împrumutați sau tocmiți într-a – dins. N-am auzit ca un boier să fi luat el vrodată scripca în mînă sau să se fi încercat să moaie inima iubitei prin accentele glasului său. Suspinurile jucau un rol foarte nat în aceste „cîntece de inimă albastră”, dar totdeauna ieșeau din piepturile arămii ale țiganilor. Cînd boieriului i se părea că un suspin ar da mai multă putere cîntecului zis de lăutar, el șoptea acestuia: „Oftează, cioară!”, iar dacă i se părea că suspinul nu este destul de adînc, poroncea, cu glas tot supus, dar mai aspru: „Oftează mai tare, cioară!”

Acel lux cumplit în slugi și în mese costa pe boier foarte puțin. Slugile cele multe erau doară țigani robi, cărora nu li se plătea nici o sîmbrie și cari, afară de prea puțini, erau îmbracați foarte sumar, cu haine confecționate de alți robi cari, de mici, învațase croitoria. Un număr relativ foarte răstrîns de slugi de sus: vatav de ogradă, sofragiu, camardiner, cămărășiță, dadacă la copii, erau adesa, în casele mai mari, moldoveni și chiar uneori moldoveni boieriți, dar plătiți cu niște salarii ce, nouă, astăzi, ni se par derizorii, valora banului fiind atunci, din pricina rarității sale, foarte mare, apoi mulți din sofragii, camardineri, dadaci slujeau numai în nadejdea că vor ajunge mai tîrziu, barbații la situația de vatav de ogradă, iar femeile la aceea de cămărășiță, aceste fiind privite ca cele mai cinsteșe, cea dintăi trăgînd mai totdeauna după ea boierimea și dînd prilej de mai mare favoare și, prin urmare, de mai mare folos de la dărnicia stăpînilor.

Iaca cîteva din lefile ce le primeau pe lună slugile moldovenești libere în timpul bejeniei (1821 —1828): un sofragiu 25 lei (16 franci), un fecior tot atîta, o dadacă 30 lei (20 franci), o mancă (doică) 30 lei (20 franci), fetele cari slujeau pe bunica 25 lei (16 franci), o cameristă peste ele (un feli de camarera mayor) 30 lei (20 franci), o cămărășiță 30 lei (20 franci), un întăi vezeteu 25 lei (16 franci), un al doilea vezeteu 20 lei (13—14 franci), bineînțăles franci în aur.

Productele alimentare erau puțin căutate, exportul celor mai principale fiind permis numai pentru Țarigrad, spre a îndestula trebuințele „hrănitorului Devlet”, iar producerea lor fără cheltuială fiind asigurată prin clacă și prin dijmă de o parte, de alta prin nenumăratele turme de vite crescute de boieri și de țarani pe întinsele cîmpii nerupte încă de plug pe atunci. Nu se scotea deci pentru acea mulțime de robi nici un ban din pungă. Alimentele se vindeau pe preț de nimica. Bunica și alți bătrîni mi-au povestit cum țin minte de vremuri în cari carnea de vacă se vindea cu o para oca, adică trei și trei sferturi de bani (centime) pentru un kilogram și un sfert!

Bunicul administra însuși moșia Bohotinului, cuprinzînd șase mii de fălci de cîmp și trei mii de fălci de pădure. Dacă pe această urieșă întindere creștea turme destul de mari de vite, în schimb însă, cu toate brațele număroase de cari dispunea, nu făcea decît prea puțină agricultură. Moșu-meu Lascar își aducea foarte bine aminte să-l fi auzit enunțînd, ca un pium desiderium, pe la 1830: „Dacă m-ar învrednici Dumnezeu și Maica Precurată să pun în anul ista o sută de fălci de grîu!” În anii de la începutul veacului de față se samana pe întinderea vechiului Bohotin cam de douăzeci de ori întinderea enunțată de hatman la 1830 ca un pium desiderium! Dar grîul, păpușoii și malaiul produși chiar atunci de sămănăturile hatmanului și de dijma dată de locuitori, împreună cu fruptul și prăsila cirezilor și a turmelor sale ar fi ajuns pentru hrana îmbielșugată a unei case chiar de douăzeci de ori mai grea decît a lui.

Celelalte moșii erau căutate prin vechili, mai toți boierănași sau mazili, cei mulți din ei oameni vechi în casă și de desăvîrșită credință.

Pretutindeni se făcea agricultură prea puțină, pe multe moșii chiar se încasa claca în bani. Totuș suma totală a veniturilor acelor moșii alcătuia, mai ales pentru vremea de atunci, un total cît se poate de respectabil. Apoi nu trebuie scapat din vedere că acei bani erau întrebuințați aproape exclusiv numai pentru cheltuieli de lux.

Bunicul poseda peste cinci sute de suflete de țigani, parte vatrași, parte șatrași. Cei dintăi trăiau în bordeie și case mici, la marginea de la vale a satului Bohotin, și erau mai cu samă întrebuințați pentru toate serviciile curții ca: feciori mai de rînd, lăutari, bucatari de tot soiul, pitari, plăcintari, vezetei, surugii, grădinari, fete în casă, băieți la bufet, rîndași la curte, la grajdi, la pitărie. Alții erau întrebuințați la feli de feli de meserii: fierari, potcovari, lăcătuși, lemnari, stoleri, rotari, mindirigii, plapomari, sfeidecari, ciubotari, croitori (pentru slugi), pietrari, zidari, varari, cărămidari și cîte altele.

Astfeli că o lucrare ca, spre exemplu, clădirea curții celei nouă nu costa pe hatman decît o sumă minimă care-i ieșea din pungă, deoarece avea pietrari, zidari, cărămidari, salahori, lemnari și fierari din bielșug, cari nu-l costau nici macar un ban, varul îl scotea din gropile lui de pe moșie, iar lemnul din pădurile dintre Bazga și Cozia.

Restul vatrașilor se întrebuința la diverse slujbe ale moșiei, la tamazlicuri, turme și herghelii, numai prin excepțiune la munca cîmpului.

Slugile curții erau bine îmbracate și bine hrănite, restul vatrașilor era îmbracat destul de sumar și primea o hrană care nu s-ar putea numi decît frugală.

Vatrașii meseriași însă, fiind învoiți să lucreze, cînd nu aveau de lucru pentru stăpîn, pentru socoteala lor, o duceau mai bine.

Femeile vatrașilor neîntrebuințate în slujba curții erau puse la țesutul inului și a cînepei din fuioarele ce țaranii de pe deosebitele moșii ale hatmanului erau datori să i le deie din recolta acelor plînte.

Șatrașii, simțitor mai număroși decît vatrașii, erau mult mai fericiți. Împărțiți în caldarari, ursari, fierari și lingurari, erau învoiți, în schimbul unei plăți anuale, să cutriere țara spre a-și agonisi viața după cum erau deprinși din moși și strămoși. Erau însă datori să se înființeze. În fiecare toamnă la Bohotin, cu cîteva zile înainte de Sfîntul Dumitru, pentru plata dării, al cărei nume l-am uitat, numarare și împărechiera flăcăilor cu fetele. Căci țiganul nu trebuia nici el să rămîie stărp, era doară, ca orice vită, dator să deie stăpînului prăsilă dintr-însul. Tot atunci se alegeau și se confirmau bulubașii cetelor și se rînduia, de cătră stăpîn, peste toate cetele, un baș-bulubașă.

Cu prilejul acestor două de pe urma operații se iveau uneori certe și nemulțămiri mari între țigani și din partea țiganilor. Uneori se luau la sfadă pentru alegerea bulubașei cetei și la bataie între dînșii, spărgîndu-și capetele cu ciomege, pari sau bolovani sau se înjunghiau cu cuțitele, de era silit vechilul să intervie și să-i liniștească vîrîndu-se în mijlocul lor cu harapnicul în mînă. Cîteodată curtea nu voia să aprobe alegerea cutărui bulubașă împotriva căruia avea temeiuri de bănuială, îndreptățită sau nu, pretinzîndu-se că el cedase, altei cete sau altui stăpîn, cutare fată sau cutare flăcău, bineînțălăs în schimbul unei sumi bănești de care se împărtășise toată ceata și pretinzînd că flăcăul sau fata în chestiune murise de boală, înfățoșind chiar mărturii minciunoase, capacate cu bani, sau alte fapte de asemenea natură. Altă dată țiganii erau nemulțămiți cu rînduirea baș-bulubașei alese de curte, pretinzînd că este aspru sau jacaș. Așa mi-a istorisit bătrînul Anton Scheletti, un mare credincios al hatmanului, că într-un an, nu-și aducea aminte în care, în neființa hatmanului, țiganii s-au răsculat împotriva baș-bulubașei reîntărite din ordinul stăpînului, neputîndu-l suferi, pe drept sau pe nedrept. Au declarat în gura mare că nu-l primesc, iar vechilul văzîndu-i că s-îndreaptă spre curte, unde se afla bunica cu copiii, a pus să închidă porțile și a postat pe zid, pe la metereze, pușcași cu poroncă să tragă în țigani dacă vor cuteza să încerce a intra cu de-a sila în ogradă. Țiganii S-au strîns buluc la poartă, dar n-au îndrăznit să încerce a intra cu sila, mărginindu-se a striga: „Nu primim pă hăst bulubașă! Nu ne supunem! Să vie chiar coconu Readucanu bătrinu, cu barba ha lunga și lata, și tot nu ne supunem!” Hatmanul, vestit de un fecior boieresc înadins trimes de Scheletti, a și sosit a doua zi, dar venirea lui numai spre bucuria țiganilor n-a fost. Satele, strînse înainte de sosirea stăpînului, au încunjurat tabăra șatrașilor, apoi s-a procedat după obiceiul țării și mulți șatrași n-au mai putut dormi, o bucată bună de vreme, decît pe brînci.