Amintiri (Rosetti)/Capitolul XIV. Vecini, rude, prieteni și cunoștinți

 

Vecinul nostru cel mai apropiet era Neculai Donici, proprietarul moșiei Gîrbovana, unul din cei trei fii ai lui Iordache Donici. Acesta, cînd ne-am așazat la Căiuți, trăia încă, ajuns la adînci bătrînețe, căci trecuse bine peste optzeci de ani, și purta încă haine moldovenești: anteriu cu brîu, giubea, ciubote de iuft și șapcă cu cozoroc. Cu acești vecini relațiunile se stricase foarte curînd, din pricina unei sfezi de hotărnicie, dar bunica rămăsese în excelente relațiuni cu ei și, de cîte ori venea la noi, li făcea dese vizite, la care mă lua uneori și pe mine.

Bătrînul Donici împărțise încă în viață fiind, moșia lui, Rădeana, între cei trei fii ai săi: Manolache, Iancu și Neculai. A murit în cei dintăi ani după așezarea noastră la Căiuți. Avea reputația unui boier foarte cinstit și, în timpul luptelor pentru Unire, lucrase împreună cu toți fiii săi pentru izbînda acelei idei. În timpul domniei lui Grigore Ghica, cu prilejul înființării Băncii Moldovei, cei trei frați Donicești subscrisese patruzeci de mii de galbeni (470000 lei în aur) la capitalul acestei bănci, care era o întreprindere eminament patriotică, menită să libereze proprietatea funciară de robirea ei cătră capitalul sau, mai bine zis, a camătului bancherilor. Dar în urmă, această bancă, din pricina unei administrații proaste, a dat faliment și capitalul întreg a fost pierdut.

Neculai Donici era un bărbat foarte onorabil și care se bucura de o reputație excelentă. Făcuse la Peterburg studii de drept complecte și fusese, în vremea domniei lui Grigore Ghica, membru în Divanul domnesc, Curtea Supremă de atunci. Trecea, ca aproape toți membrii acelei Curți, drept un judecător de o onorabilitate impecabilă și foarte independent. Cu puțin înaintea mutării noastre de la Pralea la Căiuți, venise să se stabilească la Gîrbovana, așa se numea partea lui de Rădeana, unde se afla o mică casă de țară și unde a clădit pe urmă alta, mai mare, în mijlocul unei frumoase grădini, întemeiată de soția lui.

Aceasta era o ruscă, Olga Efimovici, fiica generalului Efimovici, foarte cunoscut de toată boierimea moldovenească [… ]. Neculai Donici, la plecarea lui la Peterburg, fusese recomandat de tată-său generalului, care îi deschisese casa lui și fusese foarte fericit cînd tînărul moldovan, de ale cărui bune însușiri se încredințase și pe care îl știa fiu de oameni bogați, i-a cerut mîna fiicei sale Olga, care era tot atît de lipsită de avere ca și de frumuseță. În schimb însă tînăra ruscă era foarte deșteaptă și plină de duh. Era singura femeie urîtă de care bunică-mea făcea haz și pe care o privea ca o prietenă. Dar sluțenia ei era într-adevăr lucru neobișnuit: mică și slabă ca un țîr, avea un cap de mort al cărui sluțenie mai era sporită în chip însemnat prin multiplicitatea și cîtimea văpselelor cu caré îl împodobea. O nepoată ireverențioasă a ei o supranumise: la tante arc-en-ciel (mătușa curcubău) și niciodată nu a fost poreclă mai nemerită. Olga Donici, născută Efimovici, este acea doamnă de care, la un bal, la Iași, principele Urusov, exclamînd: „Din toate doamnele aflate în acest salon, numai doamna cea mai mică de lîngă fereastră este urîtă”, și-a atras din partea lui Iancu N. Cantacuzino răspunsul: „Da, principe, dar ea este o doamnă rusă”.

La hotarul din sus al Gîrbovanei se afla moșia lui Iancu Donici, cel mai mare din fiii lui Iordache Donici, căsătorit cu Zinca Iamandi, o prietenă a mamei. Însă deoarece ei trăiau la Ieși, eu nu i-am văzut niciodată și mama vedea numai rar pe cucoana Zinca, care a lăsat reputația unei femei frumoase. Iancu Donici, ca și frații săi, Neculai și Manolache, era un bărbat de o cinste exemplară și un partizan credincios al Unirii. El a fost tatăl bunului meu prieten Gheorghe Donici, acel care, la vrîsta de 68 de ani, a găsit o. moarte glorioasă în toamna anului 1916, în calitate de voluntar în regimentul al 9-lea de roșiori în strălucita, dar nebuneasca șarjă de cavalerie de la Primaru. (1)

Manolache Donici, frate cu cei doi de mai sus, rămăsese cu așezarea părințască de la Rădeana. El era cel mai original din ei, de o originalitate vecină chiar cu nebunia, de care avusese ușoare accese necesitînd ducerea lui, pe cîteva luni, într-o casă de sănătate la Gratz.

Manolache Donici era cît se poate de econom, dar cu toate că Rădeana era cea mai bună parte din foasta moșie cu acest nume, averea lui, dacă nu scădea, totuși nu sporea deloc. Cauza era chipul straniu în care o exploata. El nu-și vindea productele decît cu prețuri statornicite de el de mai înainte, asupra cărora nu ceda niciodată. Și nu se întreba cum se făcea că, după patru sau cinci ani de recolte nevîndute, hambarele și coșerele lui nu devenise prea mici pentru a conține atîta amar de grîne. Și, spre marea noastră surprindere a tuturor, la sfîrșit, obținea prețurile fixate de el cu cîțiva ani înainte, pe cînd noi obțineam incomparabil mai puțin pentru produse de o calitate neasemănat mai bună. Tocmai tîrziu am avut explicația acestei enigme: cumpărătorii erau înțeleși cu chelarul care, în schimbul unei comisiuni, le vindea chila de trei sau chiar de patru mierțe în loc de două. Moșia Rădeana avînd într-un loc pămînt foarte propriu pentru fabricare de produse cheramice, Manolache Donici a instalat cu mari cheltuieli o fabrică de sobe de porțelan, aducînd lucrători din Prusia. Dar ca și pentru grîne, a fixat și pentru sobe niște prețuri exorbitante și, nici ja Rădeana, la fabrică, nici la București, la magazia ce o închiriase pentru depunerea a două sute de bucăți, nu putu vinde nici măcar una. Cu toate sfaturile ce i se dădură, s-a încăpățînat să nu scadă nimic din preț și, neîntrîndu-i astfel nici un ban din vînzare, nu mai avu cu ce să mai plătească înainte lefile lucrătorilor prusieni, pe care îi socoti și-i trimise înapoi în țara lor. Neavînd cu ce plăti chiria magaziei de la București, fu silit să vîndă sobele de acolo pe preț de nimica, din care o bună parte a mai fost furată de un neamț numit Münzer, fost profesor al copiilor frăține-său Neculai.

Cu tot rezultatul dezastruos al agriculturii și al celorlalte întreprinderi ale sale, Manolache Donici fiind foarte econom și trebuințele lui foarte modeste costîndu-l prea puțini bani, iar moșia Rădeana posedînd mai multe venituri statornice, ca acel al iarmarocului ce se ținea pe dînsa de două ori pe an, la Sfîntul Ilie și la Sînta Măria Mica, uiumul mai multor mori, arenda unei mari grădinarii și a imașurilor, el nu numai că nu fusese silit să contracteze datorii, dar avea totdeauna bani în casă.

Avea niște reguli fixe: nu făcea foc în casă nici înainte de 15 noiembrie, nici după 15 martie, căci în călindar sta scris că iarna începe la 15 noiembrie și primăvara la 15 martie. Dacă aveai nenorocul să mergi la el înainte de cea dintăi sau după a doua din aceste date, putea să ningă, să înghețe și să viscolească, tot casă fără de foc găseai și te întorceai înapoi cu bunătate de gutunar. Dar el își lua precauțiunile pentru a nu cădea în aceeași primejdie: ca chinezii, îmbrăcă una, două, trei și chiar patru haine, una peste alta.

După războiul de la 1877—1878 era totdeauna abonat la cîte o gazetă străină, pe care o alegea în fiecare an într-un chip iarăș destul de original. Își procura lista ziarelor la care te puteai abona la biroul poștal de la Adjud, o deschidea cu ochii închiși și, fără a-i deschide, punea degetul pe foaia astfeli întinsă. Ziarul lîngă al cărui nume se găsea degetul lui după ce deschidea ochii era acel la care se abona pentru anul următor. Cînd era un ziar interesant ca Gaulois, Figaro, Illustration sau altul de acest soi, ce nu-l primeam, îl interceptam eu la primăria de la Căiuți unde era adresat, îl ceteam, apoi trecea la Gîrbovana și la Valea Sacă și, numai după ce îl cetisem cu toții, ajungea la dînsul. Și cînd mergeam la el, invariabil ni zicea că este bucuros să constate că țăranii au făcut mari progrese de la Unire încoace, căci ei opresc la primăria de la Căiuți gazeta lui franțuzească pentru ca s-o cetească și că altul în locul lui s-ar supara de o asemenea îndrăzneală, dar că el, dorind luminarea poporului, se bucură.

Manolache Donici, care rămăsese burlac, a iubit mult și pînă la o vrîstă foarte înaintată sexul frumos. A căzut din această pricină sub ghearele mai multor aventuriere, care au contribuit la reducerea economiilor sale.

O unguroancă numită Janetta a izbutit să-l convingă că o făcuse mamă. Bătrînul o crezu, căci faptul măgulea vanitatea lui: crescu și îngriji fetița, care era foarte drăguță, aceasta spre marea îngrijire a rudelor, nepoți înotînd în greutăți bănești, care se temeau ca el să nu o înfieze, făcîndu-i astfel să piardă moștenirea asupra căreia își țineau privirile ațintite. Fata se căsători cu un bucureștean, bătrînul contribuind la cheltuielile nunții și mai ajutînd din cînd în cînd tînăra pereche. Dar aceasta făcea dese vizite la Rădeana și nepoții, îngrijindu-se ca ei să izbutească a căpătă moștenirea, hotărîră să puie pe moșul lor sub interdicție și interveniră în acest sens la tribunal.

Însă bătrînul, deși foarte ramolit și al cărui minte niciodată nu fusese prea clară, răspunse în chip foarte judicios la întrebările medicilor comiși pentru ca să-l examineze, isprăvind cu observația:

— Domnilor, nepoții mei vor să mă interzică pentru ca să nu-mi risipesc averea. Însă precum v-ați putut convinge, eu am pastrat moșia mea liberă de orice ipotecă și nu datoresc macar un ban cuiva în întreaga lume. Acei puțini dintr-înșii însă care mai au un capăt de moșie au ipotecat de mult acel pămînt pănă la limita valorii sale, iar ceilalți n-au nici moșie, nici bani, dar datorii din bielșug, precum vă pot oricînd dovedi. Credeți oare că este vrun temei pentru ca averea mea să se ieie de sub administrația mea pentru a trece sub a lor? Credeți că această schimbare de administrație i-ar fi de folos și este urgentă?

Bineînțeles că medicii au conchis la perfecta lui sanatate de minte și că bătrînul a ramas liber de orice tutelă. Dar împins de așa-zisul ginere, s-a răzbunat: a făcut un testament prin care a donat moșia Rădeana Academiei Române, iar un legat de 80 000 lei presupusei sale fiice. A murit puțin după aceste evenimente. Alt megieș era „posesorul”, cum se zicea atunci, arendașul, cum s-ar zice astăzi, al moșiei Bogdana, aparținînd mănăstirii cu același nume, situată chiar pe dînsa, Tudorache Gheorghiu. Acesta era un fiu de privilegiat oarecare, boierit în vremea lui Mihai Sturdza și căruia tată-său îi dăduse o brumă de educație. Dar era un barbat cît se poate de cumsecade și de cinstit, pe care tata îl primea pe picior de egalitate și-l stima foarte mult.

Egumenii mănăstirii asemene făceau cel mai mare caz de el, iar țaranii de pe moșie îl pomeneau pentru bunătatea și dreptatea lui încă treizeci și mai bine de ani după ce ieși de pe Bogdana. Era căsătorit cu Catinca Gorgos, ale cărei două surori, Eliza și Lucreția, erau niște frumuseți vestite. Catinca nu era frumoasă, dar avea o reputație binemeritată de femeie cinstită, cuminte și gospodină. Maica-mea o primea și, din cînd în cînd, îi întorcea vizitele. Despre celelalte două surori voi vorbi mai departe.

În posesia Bogdanei a succedat lui Tudorache Gheorghiu un oareșcare Meza, liberal turbat, mîncător feroce de boieri și… exploatator și mai feroce de țărani. Dacă aceștia binecuvîntau numele lui Tudorache Gheorghiu treizeci și mai bine de ani după plecarea lui de pe moșie, tot ei, pe aceeași vreme, mai blestemau încă numele lui Meza. El introdusese pentru întîia oară pe valea noastră obiceiul să închidă vara în hambare, noaptea întreagă, pe locuitorii barbați, femei și copii, datori lui cu muncă tocmită de cu iarnă pe preț de nimică, pentru ca să-i împiedice să fugă și să-i poată pune la muncă încă înainte de răsăritul soarelui. Iar pe acei care fugise peste zi pentru a-și prăși ogoarele amenințate de buruieni, îi ținea și-i silea să lucreze în lanțuri, și aceasta nu numai în timpul necesar pentru a termina munca contractată ci pentru cîtă vreme avea el nevoie de prașilă.

Ceva mai la deal, tot pe șleahul mare, se află moșia Borzeștii, cu satul în care tradiția spune că ar fi copilărit Ștefan cel Mare, iar proprietar al ei era Vasile Alecsandri. Acesta era legat prin legături de prietenie cu amîndoi părinții mei. Cu tata fusese tovarăș de luptă împotriva lui Mihai Sturdza și pentru Unire, iar pe mama o cunoștea bine încă de înainte de căsătoria ei, căci era unul din tinerii de care Grigore Ghica-vodă se interesase mai mult și-l avea mai apropiat de el, iar poetul a pastrat cît a trăit cea mai mare iubire și cel mai mare respect cătră domnul al cărui patriotism luminat și curat știuse să-l aprecieze și care îi înlesnire, în chip atît de însemnat, cariera publică.

Se știe că Alecsandri era fiul vornicului Vasile Alecsandri, un boiernaș get-beget moldovan care, dacă slujise și ajunse la boierie de clasa I sub Mihai Sturdza, a lasat un nume cu desăvîrșire nepatat de vreunul din abuzurile care apasă asupra altor favoriți ai acelui domn. Vasile Alecsandri bătrînul a făcut avere fiindcă era strîngător și priceput în administrarea banului său, dar n-am auzit de la nici un contimporan ca el să se fi făcut vreodată vinovat de concusiuni sau de traficuri necinstite. A dat fiului său o educațiune cît de bună se putea da atunci unui tînăr. Primele studii și le-a făcut în pensionatul francezului Cuénin care, după cîte le-am auzit și de la însuși Alecsandri și de la alți contimporani, foști elevi camarazi de școală cu Alecsandri, în stare să judece în asemene materie, era mult mai bun decît numeroase institute similare din zilele noastre. În urmă a fost trimes la Paris unde și-a trecut bacalaureatul în litere, și dacă nu a cucerit alte titluri universitare s-a folosit de șederea lui prelungită în capitala Franței pentru a-și însuși o frumoasă cultură generala, mai ales literară, și o cunoștință perfectă a limbii franceze: Alecsandri o scria cu o eleganță rară chiar la francezi.

Se înțelege că, la urma urmii, trăind mai mulți ani în Parisul lui Ludovic-Filip, în contact necontenit cu studențimea de atunci, n-a putut să nu fie cucerit și el de ideile liberale de care era însuflețită acea tinerime și că, la întoarcerea lui în țară, a intrat în legături de strînsă prietenie cu tinerii boieri care, împinși de cîțiva bătrîni, începuse să deie o luptă crîncenă împotriva concusiunilor lui Mihai Sturdza și a cumplitei corupțiuni administrative și judecătorești care a necinstit acea domnie. Această luptă împotriva abuzurilor se mai contopea cu alta, dusă pentru realizarea idealurilor naționale, mărginite deocamdată la redobîndirea autonomiei noastre [… ]. Dar să nu se creadă că idealul național al tineretului moldovenesc din a cincea decadă a veacului trecut se mărginea într-atîta, ținta lor supremă încă de pe atunci era Unirea cea Mare a întreg neamului românesc, într-un singur stat neatîrnat [… ].

Cultura, talentele, mai ales seducțiunea deosebită a persoanei sale și desăvîrșită lipsă de morgă nobiliară în tinerii boieri care erau în fruntea mișcării împotriva lui Mihai Sturdza au făcut ca Alecsandri să fie din capul locului primit în mijlocul lor ca tovarăș de luptă și ca prieten pe picior nu numai de perfectă egalitate, dar chiar de frăție. Legase încă mai înainte cele mai strînse legături prietenești cu Costache Negri, legături care au durat cît o trăit Negri, înnodă în curînd legături la fel cu tata și frații săi, cu Cănteștii, cu Nicu Ghica, cu Hurmuzăcheștii, cu Catargieștii și cu toți ceilalți membri ai tinerii boierimi care se pusese în fruntea mișcării, încurajați pe sub mînă de boieri mai bătrîni. După neizbutirea mișcării de la martie 1848, Alecsandri împreună cu alții scăpă de arestare „peste Cordun”, în Bucovina, unde frații Hurmuzache li dădură o găzduire frățească la moșia lor Cernauca. Aici fură alcătuite manifestele și protestele lor împotriva abuzurilor lui Mihai-vodă și expunerea dorințelor partidului național. Din Bucovina plecă spre apusul Europei unde rămase pînă la schimbarea domniei.

Bine văzut și apreciat de Grigore Ghica, cu care fusese tovarăș la lupta purtată împotriva lui Mihai Sturdza, fu chemat de el la slujbe de samă și tratat ca intim.

Tînăr, de un fizic plăcut, ce deloc nu era micșorat printr-o chelie precoce, înzestrat cu un deosebit dar de seducțiune, causeur fermecător, era firesc ca Alecsandri să fi fost binevăzut de sexul frumos și ca, de la întoarcerea lui în țară, să nu-i lipsească succese pe acest teren. În urmă fu cuprins de o mare și înflăcărată iubire pentru una din surorile prietenului său Negri. El era pasiune împărtășită și de această femeie încîntătoare. Anii acestei dragoste au fost cei mai fericiți ai vieții poetului, acei pe care i-a numit în unul din Pastelurile sale: „Raiul vieții mele”. Lor li datorim cea mai duioasă din poeziile lui: Steluța. Se știe cum, atinsă de o boală care, mai ales atunci, nu ierta niciodată, iubita lui Alecsandri avu un sfîrșit tragic, pe un vapor, și că trupul ei fu aruncat în mare.

Alecsandri a fost unul din membrii cei mai însuflețiți și mai activi ai partidului Unirii, căruia a fost în stare să-i facă servicii însemnate. Fu ales deputat în Adunarea Electivă și avu slăbiciunea să lese să i se puie candidatura la domnie. Nu mă îndoiesc de curățenia intențiunilor sale și că, dacă ar fi fost ales, și-ar fi încordat toate puterile pentru a da acestor țări Unirea și domnul străin. Dar, cu toate frumoasele sale însușiri contimporanii lui nu credeau ca el să fi posedat calitățile indispensabile unui conducător de oameni de care avea parte colegul și prietenul său Cuza.

Alecsandri a îndeplinit sub acest domn mai multe misiuni însamnate în străinatate, iar după căderea lui, a rămas credincios suvenirului sau. În timpul celei a șaptea decade a veacului trecut a făcut multe călătorii, iar mai în urmă a ocupat, timp de mai mulți ani, postul de ministru al țării la Paris. Din toate călătoriile lui se întorcea totdeauna cu fericire la Mircești unde-și regăsea căsuța atît de drăguță și de confortabilă și lunca lui iubită, atît de des cîntată în poezii.

Confortul vieții la Mircești, unde primea des vizitele număroșilor prieteni și cunoscuți, era deosebit de îngrijit și de mare, grație silinților femeii de condițiune foarte umila din care întîmplarea făcuse soția lui Vasile Alecsandri. Ținînd amăruntele acestei întîmplări de la o rudă de aproape și o intimă a poetului, le redau aici. Doamna Maria Gre – goraș (Șăptesate), o vară primară a lui Alecsandri, mi-a povestit prin anii 1880—1890 (dacă nu mă înșel) cum, în – torcîndu-se, împreună cu Alecsandri, în anii 1858—1860, de la Mircești, unde petrecuse cîteva zile, la Ieși, călătorii s-au oprit la Tîrgul-Frumos, la vestitul rateș (han) ce-l ținea Novakovski, un fost bucătar al lui Petrache Mavrogheni, pentru a lua acolo dejunul, totdeauna foarte bine gătit de acest meșter în arta culinară. După dejun, pe cînd se înhămau caii la trăsură spre a pleca înainte, Alecsandri, care hoinărise prin rateș, veni spre vară-sa care îl aștepta și-i zise pe franțuzește:

— Mario, Novakovski are aici o slujnică drăguță care posedă coapse și pulpe deosebit de frumoase. Le-am putut privi bine, căci spală pe jos într-o odaie și și-o suflecat sus poalele pentru a nu se feșteli. Tare îmi vine s-o fur cînd m-oi întoarce și s-o duc la Mircești.

Doamna Gregoraș crezu că acest proiect al poetului alcătuia numai o glumă, dar după cîteva luni, mergînd iar la Mircești, văzu acolo pe o tînără servitoare, destul de plăcută, bine îmbrăcată, despre care văru-său îi zise că este acea pe care o văzuse la Tîrgul-Frumos, la Novakovski, pe care a adus-o ca să-i îngrijească de casă și de care este foarte mulțămit. Îi mai spuse că se numește Paulina și este poloneză.

Și Paulina nu numai că a rămas pînă la moarte în casa lui Vasile Alecsandri, dar născîndu-i după doi sau trei ani o fată, bucățică ruptă dintr-însul și, prin îngrijirea trebuinților sale materiale, făcîndu-i-se indispensabilă, a luat-o de soție. Iar după ce a început să îmbătrînească, o lua cu dînsul în toate deplasările lui, astfeli că foastei servitoare, care altădată spăla scîndurile în rateșul lui Novakovski, i-a fost dat să fie, împreună cu bărbatul ei, musafir al regelui Carol și al reginei Elisabeta la Peleș și să facă parte din corpul diplomatic din Paris.

În copilăria mea Alecsandri venea aproape regulat în fiecare toamnă să-și reguleze socotelile cu posesorul (arendașul) moșiilor sale Borzeștii și Pătrășcanii de pe valea noastră. Avea un pied-à-terre din cele mai primitive la Borzești și-și împărțea timpul ce afacerile i-l lăsau liber între Tîrgul-Ocnei, unde trăia Costache Negri și surorile lui, Catinca Negri și Zulnia Sturdza, și Căiuțul. Vizitele lui erau totdeauna așteptate cu bucurie, nu numai de părinții mei de care îl legau atîtea amintiri și atîtea zile de conviețuire, unele vesele, altele jalnice, ce ei le trăise împreună, dar șl de mine care nu mă mai săturam să aud sara, după masă, povestirile acestor trei minunați povestitori, cînd își aminteau sau își întregeau și controlau impresiunile asupra întîmplărilor unui trecut care mie mi se părea foarte depărtat, dar care îndeobște nu întrecea douăzeci de ani. Mă făceam mic în vreun colț al biuroului tatei, unde obișnuit ne adunam după masă, pentru a nu fi trimes la culcare la ceasul hotărît de program. Și ce minunat mai povestea Alecsandri despre călătoriile lui în Italia, în Spania, în Maroc, în Asia Mică, la Constantinopol, ce interes știa glasul lui, atît de simpatic, deși cam surd, să-l deie faptelor celor mai neînsemnate, ce dar avea el pentru a scoate în relief trăsătura caracteristică, veselă sau jalnică, duioasă sau crudă, a fiecărui epizod. El a fost fără îndoială cel mai strălucit causeur ce mi-a fost dat să-l cunosc. Și ce fineță, ce distincțiune, ce urbanitate în acest fiu de mic boieranaș!

Alecsandri, atît de blînd din fire, era cu deosebire atras de orice manifestare de eroism sau de vitejie. Îi plăcea mult viața militară, mărturisea singur că nu poate vedea trecînd pe stradă un pluton de soldați în arme fără a se pune la pas cu ei și a-i urma, chiar cînd calea lor se deosebea de a sa. Mult îl durea decadența noastră militară și îndoielile ce se exprimau pe atunci de unii asupra calităților militare ale poporului nostru. Cu atît mai mare și mai vii fostu-i-au bucuria și însuflețirea cînd, la vestea asalturilor sîngeroase încununate prin luarea Griviței, a putut să exclame: „De acuma pot să mor ferice: Cine român zice viteaz zice.”

Patriotismul i-a rămas acelaș, cald și curat pînă la sfîrșitul vieții. Prieten intim și dezinteresat al lui Cuza, l-a slujit cu credință și l-a ajutat după puteri. [… ]

Mult discutatu-s-a în ultimele decenii despre valoarea reciprocă a lui Alecsandri și a lui Eminescu și numărul acelora care proclamă superioritatea acelui de pe urmă a crescut din an în an. În realitate, individualitățile și operile celor doi poeți sînt o caracterizare a două epoci deosebite. Poezia lui Alecsandri caracterizează o vreme în care cultura, o cultură destul de superficială, era apanajul aproape exclusiv al unei singure clase sociale: boierimea (cea mare și parte din cea mică), clasă din care făcea parte și poetul. Acea clasă, bucurîndu-se de puterea politică și de cea mai mare parte a bogățiilor țării, avea parte de un trai din cele mai ușoare și din cele mai dulci, nu cunoștea nevoia, plăcerile de tot feliul și dragostea alcătuiau, pe lîngă intrigă și dorință de a-și spori averea, ocupația de predilecție. În generația lui Alecsandri însă se ridicase un număr de tineri care, ca și Alecsandri, sub înrîurirea spiritului și a culturii străine, precum și a încurajării unora din bătrînii fruntași ai boierimii, se înflăcărase pentru ideile naționaliste și erau pătrunși de dorul să ridice țara din starea de șerbire și de umilință în care o vedeau. Întîiele poezii ale lui Alecsandri, Doinele și Lăcrămioarele, cîntă mai ales dragostea, de obicei o dragoste mai mult ușoară, altele sînt de caracter eroic sau patriotic, iar forma și versifioarea lor era neasămănat mai presus de acele ale poeziilor lui Conache, singurele ce, pe lîngă cîntecele de inimă albastră cîntate de țiganii lăutari, erau cunoscute în țară. Succesul și răspîndirea lor era deci lucru de prevăzut: Alecsandri cînta doară într-o formă nouă și mai perfectă decît se cîntase pînă atunci, simțiri și tendințe împărtășite de întreaga clasă de sus a țării, iar poeziile lui patriotice și naționaliste izbuteau să găsască răsunet chiar în inimile unor oameni a căror cultură nu era superioară acelei ce astăzi se dă în întăia clasă primară. Nu o dată auzit-am doară femei fără știință de carte, care slujeau în casa noastră, declamînd Adio Moldovei. Pe Manolache Oatu, vechilul nostru, această poezie avea darul să-l înduioșască pînă la lacrămi și țin minte cum, la 1863, o dădacă, analfabetă, a fraților mei mai mici m-a rugat să-i citesc de mai multe ori a doua strofă din aceeaș poezie, pe care o știuse, dar o uitase. Am auzit mulți analfabeți recitind prin anii 1859—1860 Hora Unirii, un sofragiu al nostru, care iscălea prin punerea degetului, declama Moldova la 1857, iar Manolache Oatu știa pe de. rost Miorița întreagă.

În epoca lui Eminescu împrejurările sociale și economice se schimbase cu desăvîrșire, numărul știitorilor de carte se înmulțise foarte mult, se ridicase mii de tineri, parte în străinătate, parte în universitățile și școlile noastre secundare, boierimea era minată aproape în întregime, puterea politică îi scăpase din mînă pentru a ajunge în acele ale unei oligarhii, în mare parte plecată de jos și care cunoscuse nevoia. Începuse a se forma o clasă de oameni care dacă știau carte și poate făcuse chiar cîteva clase secundare nu izbutise, dintr-o cauză sau din alta, să ajungă la o situație satisfăcînd nevoile sau gusturile lor: poeziile se ceteau acuma de un public fără comparație mai număros decît acel de care avuse parte, în tinerețile lui, Vasile Alecsandri, public cărui nu-i mai dădea mîna să se ocupe numai de intrigi, de plăceri și de dragoste și care mai era în stare să aprecieze în poezie și idei. De aceea Eminescu a putut găsi îndată apreciatori care l-au înțeles și al căror număr a mers în – mulțindu-se necontenit. De aceea Alecsandri pare sîrbed mulțimii cetitorilor de astăzi, precum marei majorități a micului public cetitor din a cincea și a șăsa decadă a veacului trecut Eminescu i-ar fi părut greoi și plicticos.

Totuș nu se poate tăgădui că Pastelurile lui Alecsandri alcătuiesc o colecție de adevărate juvaere poetice, iar de Oda cătră ostașii români ar putea să fie mîndru orice poet mare. Iară noi, moldovenii, acei care am cunoscut țara veche de înainte de Unire, nu putem decît să fim adînc mișcați de poeziile lui, în care găsim răsunetul simțirilor, aplecărilor, plăcerilor, speranțelor și aspirațiunilor acelor mult iubiți care nu mai sînt. Talentul lui Alecsandri a fost un talent modest, dar, prin influența ce el a avut-o asupra acelor ce s-au împărtășit de producțiunile sale, el ia proporțiunea unui poet mare.

La Onești, la întrunirea celor patru văi a Trotușului, a Tazlăului, a Oituzului și a Cașinului, era așezarea hatmanului Alecu Asian. Hatman fusese titlul cu care altădată era împodobită căpetenia oștirii moldovenești, dar de cîtăva vreme acest titlu nu mai era rezervat numai acelor care povățuiau oastea Moldovei, ci se hărăzea și civililor: Alecu Asian era hatman civil. Și nu mă îndoiesc că, pe alte vremuri, el ar fi fost un hatman ostășesc de neobișnuită vrednicie: era îndrăzneț și înzestrat cu sînge rece, hotărit și totodată chibzuit. Aslăneștii, prin femei, se trag din Ciaurești, neam vechi care a dat Moldovei un domn. Iar numele de Asian derivă de la turcescul aislan care înseamnă „leu”. Alecu Asian zicea că moșia Oneștii se afla de veacuri în stăpînirea familiei lui. Se poate, căci acea megieșă a mănăstirii Cașinului a fost hărăzită mănăstirii de întemeietorul ei, Gheorghe Ștefan-voievod. Iar eu am văzut cu ochii, la Academia Română, un act din care reieșea stăpînirea în moșia Onești, în secolul al șăptesprezecelea, al „unui neam ciauresc, anume Asian”. Moșia era mare, se întindea și pe valea Trotușului și pe dealurile acoperite cu păduri de pe malul drept, mai trecînd și pe cel stîng unde avea o vie de soi la Florești. Curtea era așezată într-o poziție minunată, la confluentul celor trei văi, iar Ia spatele ei era o frumuseță de grădină.

Asian era un boier născut împrejurul începutului veacului trecut, fiul vornicului Constantin Asian și a unei surori a lui Ioniță Sturdza-vodă. Mic la stat, uscăcios, stricat de vărsat, cu un negel între gură și bărbie, lipsit cu desăvîrșire de frumuseță, dar știa să placă sexului frumos, pe care îl iubise cu patimă, larg la inimă în toate privințile, energic, vînător minunat și îndrăzneț, agricultor priceput și activ, generos și cunoscut în toată țara pentru ospitalitatea îmbielșugată ce orice drumeț o găsea în casa lui. Era mai ales un prieten admirabil, pe statornicia și devotamentul căruia puteai oricînd să te bizui, avea număroși prieteni și, printre aceștia, mulți din acei ce lumea, cu drept cuvînt, îi privea ca florile boierimii noastre. Ei știau că Asian nu este cu desăvîrșire slobod de unele din. cusururile, urmare firească a dezvoltării noastre nenorocite, de care erau învinovățiți mulți membri ai vechei boierimi, și totuș îl iubeau, căci știau că este bărbat în toată accepțiunea cuvîntului și pot avea nădejde pe dînsul în toate împrejurările. [… ]

Dar pe lîngă femei, Alecu Asian mai avea încă două păcate grele: patima cărților și doisprezece copii în viață: opt băieți și patru fete. Pe trei din băieții celei dintîi căsătorii îi crescuse, cu mare cheltuială, în Germania. Aceste două păcate apăsînd greu asupra mijloacelor sale, cu toată priceperea și cu toată vrednicia lui, era înglodat în datorii grele. De aceea, la înființarea Băncii Moldovei în Ieși, el fu unul din cei dintîi care contractă la acel institut un marc împrumut cu ipotecă asupra moșiei sale Oneștii, dar deloc nu se gîndi să restrîngă traiul larg cu care era obișnuit sau să renunțe la jocul de cărți. Rămînînd în urmă cu mai multe rate, banca, rău administrată de nemții din capul ei, luă dintîi măsuri de asigurare și, în curînd după aceste, puse moșia în vînzare. Neprezentîndu-se nici un mușteriu care să deie un preț acoperind capitalul și dobînzile datoriei, fu silită s-o cumpere însăși.

Alecu Asian părăsi deci Oneștii spre marea părere de rău a noastră și a celorlalți megieși care cu toții îl iubeam, pentru a se stabili în Bacău, ruinat cu desăvîrșire și avînd să întreție și să crească număroșii săi copii. Ceea ce însă nu-l împiedeca să ție casă deschisă în fiecare seară și să-și facă regulat partida de cărți. O notă pitorească în această sărăcie o înfățoșa bătrînul și credinciosul arnăut Antoni, în costumul lui de palicar, cu fustanelă, vestă scurtă, fes, brîu lat în care era înfipt inevitabilul iatagan, poturi cusute și iminei de formă turcească, cu vîrful ridicat în sus. Purta lungi musteți albe, era totdeauna curat, aducea musafirilor cafeaua și dulcețile; servea la masă și îngrijea de stăpînu-său: aceste toate fără nici o leafă, de ani de zile.

Oneștii alcătuiau o răspîntie la care se despărțeau drumurile ducînd pe Tazlău, pe Oituz și pe Trotuș. Pe cea dintîi vale nu aveam nici un cunoscut cu care să fi fost în legături frecvente, pe cea de a doua aveam, la Grozești, pe Lascar Bogdan, căruia mama îi era nepoată de văr primar, despre care am vorbit în întîia parte a acestor Amintiri, și pe părintele Ioniță Beloi de la Poiana Sărată, despre care îmi rezerv să vorbesc, dacă voi avea zile, în alt volum.