Amintiri (Rosetti)/Capitolul XVI. Vecini, rude, prieteni și cunoștinți
La Porțile Tîrgului-Ocnei se întindea, pînă la Palanca, la granița ungurească, urieșul domeniu Comănești, cuprinzînd 64 000 de fălci (adică peste 90 000 hectare). Partea principală era alcătuită din Comăneștii propriu-ziși, moșie domnească pînă la 1804, care se întindea de la satul Comănești pînă la graniță. Sătenii zisului sat făceau serviciu de plăieși, adică de păzitori ai graniții, și, drept simbrie pentru acest serviciu, aveau uzul locurilor de hrană ale acestui întins domeniu plus acel al pădurilor care alcătuiau cu mult cea mai mare parte dintr-însul. În anul 1804, domnul țării, Alexandru Moruzi, dărui logofătului Costache Ghica (Sulgiaroglu) întreaga moșie domnească Comăneștii și aceasta, după știința mea, a fost cea de pe urmă danie de moșie domnească în Moldova, pentru bunul temei că nu mai rămăsese alta. Urmași ai lui Costache Ghica, fiul său mai mare, Dumitrache, și nepotu-său Nicu, cumpărară pe de o parte de la răzăși părțile din Dărmănești și Dofteana, ajun – gînd astfeli cu hotarul pănă la porțile Tîrgului-Ocnei, iar pe de alta părțile din Văsiești și alte hotare cuprinse între Comănești și graniță, alcătuind acel complex urieș, în care au rămas numai două enclave relativ mici de loc mănăstiresc. Acest domeniu aparținea, cînd m-am trezit eu, copiilor lui Nicu Ghica, care se sinucisese la 1851 și despre care am vorbit mai pe larg în întîiul volum al acestor Amintiri. Am mai arătat tot acolo că el era fiul unei fiice a bunului meu Răducanu, din întăia lui căsătorie cu Elena Balș, deci nepot de soră al tatei (care era numai cu un an mai mare decît el) și, din partea Ghiculească, văr primar cu bunul meu despre mamă, iar aceasta îi era nepoată de văr primar. Mai mult încă decît această îndoită rudenie, faptul că fusese coleg de universitate, în Germania, cu tata și cu moșii mei, strînsese legăturile dintre ei și-i făcea să se privească ca frați.
Am mai arătat că el se sinucisese pentru că, într-un moment de deznădejde, vînduse, pe preț de nimica, moșia Comăneștii, lui Lascar Cantacuzino-Pașcanu. Prin testamentul său, Nicu Ghica însărcinase cu epitropia copiilor, pe lîngă mama lor, pe moșu-meu, Lascar Rosetti, iar pe tata cu apărarea înaintea justiției a tuturor pricinilor familiei. Moșu-meu nu primi tutela, dar tata rămase pînă la sfîrșit prietenul și sfetnicul devotat al văduvei celui mai drag din tovarășii lui de tinerețe. Dar marele noroc al copiilor lui Nicu Ghica a fost, pe lîngă înțelepciunea și spiritul de jertfă al mamei lor, faptul că bunica lor, Marghiolița Ghica, se căsătorise în a doua căsătorie cu Mihalache Pașcanu, unul din boierii cei mai cuminți și cei mai respectați din Moldova, care făcea și el parte din consiliul de familie.
De la întîia consfătuire se constatase că singurul mijloc pentru ca orfanii să rămîie cu ceva avere era ca Lascar Pașcanu să primească restituirea arvonei de cinci mii de galbeni ce o dăduse pentru cumpărarea moșiei Comănești, dar nu-și ascundeau greutatea lucrului, acea cumpărare alcătuind o afacere minunată pentru Lascar Pașcanu, bărbat bogat, dar strîngător și nefiind deloc indiferent la cîștig. El era nepot de frate al lui Mihalache Pașcanu, dar relațiile dintre dînșii erau rupte, moșul crezînd că are serioase temeiuri de nemulțămire împotriva nepotului; îi venea deci greu, în asemene împrejurări, să meargă el la nepot pentru ca să-i ceară un însemnat sacrificiu material. Totuș afecțiunea ce o avea pentru fiica soției sale și pentru cei cinci copii amerințați să rămîie săraci îl făcu să-și calce pe inimă și, luînd cu dînsul cinci mii de galbeni, se duse la Lascar Pașcanu și-i ceru să primească restituirea arvonei, renunțînd la cumpărătura Comăneștilor. Lascar Pașcanu dintîi refuză cu hotărîre și numai după o discuțiune ce ținu mai bine de două ceasuri și înfățoșă cînd momente de violență, cînd altele patetice din partea bătrînului boier, acesta izbuti să smulgă nepotului său zdelca ce o avea de la Nicu Ghica.
Dar datoriile lăsate de defunct erau așa de mari, dobînzile atît de grele, încît situația rămînea din cele mai încurcate. Tînăra și frumoasa văduvă se retrase la Comănești, unde duse un trai din cele mai modeste, venitul moșiei sale de zestre, Mîndreștii, de la ținutul Tecuciului, ușurînd în chip însemnat situația generală. Nu se știe cum ar fi ieșit lucrurile și dacă cu toată restrîngerea de cheltuieli și cu toate silințele văduvei, ajutată de devotamentul dezinteresat al lui Kemminger, omul de afaceri și prietenul sincer al lui Nicu Ghica, dacă la urma urmei nu s-ar fi impus, s-înțelege în mai bune condițiuni decît întîia oară, vînzarea Comăneștilor, de nu s-ar fi înființat în curînd Banca Moldovei. Această instituțiune de credit ipotecar pe lungi termene înființată la Ieși cu capital german mărit și cu altul din țară, rău administrată de la început de directori unii incapabili, alții necinstiți, a ruinat pe acționarii săi, străini sau pămînteni, dar a fost mijlocul prin care toți acei debitori care au știut să-și măsoare traiul după resursele ce li rămîneau odată ratele achitate și-au exploatat moșiile cu pricepere, le-au scăpat și le-au păstrat copiilor lor. Catinca Ghica a fost din numărul acestor de pe urmă: ea a crescut patru fii în străinătate, la Universitatea din Berlin și la Viena, ducînd în acest timp un trai modest la Comănești. Legea rurală, despre care se zicea că va ruina proprietatea cea mare, dar care a ajutat pe acei din proprietari care au fost cuminți, au vîndut bonurile la vreme și, din vînzarea lor, și-au plătit sau și-au redus în mod însemnat datoriile, a avut urmări folositoare mai ales pentru Ghiculeștii de la Comănești. Pe urieșul lor domeniu locuiau și făcuse boieresc mai bine de două mii cinci sute de gospodari, din care era un număr însămnat de fruntași cu cîte patru boi. Avură deci să deie vro douăsprezece mii de fălci, pentru care au primit o indemnitate de aproape optzeci de mii de galbeni (ceva mai puțin de un milion de franci în aur), aceasta bineînțeles în bonuri. Cursul bonurilor era neavantajos, lumea nu prea avea încredere în ele și le vîndu, pierzînd 40% din valoare și mai bine, dar la Comănești se așteptă ca bonurile să aibă un curs mai bun și suma ce s-a încasat din acea vînzare a permis curățirea desăvîrșiră a situației și liberarea moștenitorilor lui Nicu Ghica să-și împartă o avere care astăzi alcătuiește o valoare de zecimi de milioane în aur.
În anul 1873 sau 1874, Comăneștii au fost împărțiți în chipul următor între cei cinci moștenitori ai lui Nicu Ghica. Moșia s-a împărțit întîi în două părți compacte, una mergînd de la porțile Tîrgului-Ocnei pînă la un punct la deal de Comănești și cealaltă de la acel punct la granița austro – ungară. Apoi aceste două părți au fost împărțite în cîte cinci părți și fiecare moștenitor a tras sorți pentru o parte din jumătatea de la vale a moșiei și alta în jumătatea de la deal. Sorții au dat Comăneștii propriu-ziși, cea. mai în amonte din jumătatea de la vale, lui Dumitru, fratelui celui mai mare, împlinind astfeli visul lui cel mai scump.
Relațiunile intime între Catinca Ghica, mama și tata au urmat pînă la sfîrșit; părinții mei o iubeau mult și aveau pentru dînsa o stimă deosebită. Daca cultura nu-i era mare lucru și deloc nu se putea privi ca intelectuală, era foarte bună la inimă și plină de bun-simț; o femeie practică, o mamă devotată și o prietenă credincioasă; avea oroare de intrigi și n-am auzit-o niciodată vorbind pe cineva de rău. Și-a păstrat frumusețea pînă la bătrînețe.
Deși era văduva vărului nostru primar, noi, copiii, îi ziceam mătușă. Îmi era dragă mătușa Catinca fiindcă era bună, frumoasă și indulgentă; m-a scos de la număroase penitansuri, dar îmi era dragă mai ales fiindcă era mama Mariei și Maria a fost pasiunea copilăriei și a adolescenței mele. Această pasiune a început cînd ea era de nouă ani și eu de șăpte, în grădina de la Căiuți. Îmi aduc și astăzi aminte de chipul în care am făcut cunoștință. Era într-o dimineață de vară, venise mai mulți copii străini și eu fusesem însărcinat de mama să li arăt grădina noastră ca un feli de cicerone. Pe brațul pîrîului Căiuțul care aducea apa în grădină și forma la vale două iazuri, cu ostroave legate prin poduri, se află o mică cascadă sub o boltă de verdeață și, cu cîțiva pași mai la vale, un pod peste acel crac de pîrîu. Ajuns pe pod, am arătat vizitatorilor cascada de care eram foarte mîndru și obișnuit s-o văd admirată de toți vizitatorii. Spre marea mea mierare, aud un glas zicînd pe un ton de dispreț:
— Dar asta, dragă, nu-i nimica, să vii la noi să vezi cum trece un braț al Trotușului prin grădină și cade în iaz printr-o cascadă de o sută de ori mai mare!
Faptul era perfect de adevărat, precum m-am putut convinge după puțină vreme, cascada noastră, deși drăguță, era o nimica toată, un adevărat joc de copil pe lîngă acea de la Comănești, dar observația m-a jignit și am aruncat ochii asupra acelei din gura căreia ieșise și care făcuse un pas înaintea celorlalți copii. Era, parc-o văd și astăzi, o copilă blondă, îmbrăcată într-o rochiță albă, cu pălărie albă de paie pe un cap de Keepsoks și cu o umbreluță tot albă în mînă. Ea sosise cu mă-sa noaptea tîrziu, pe cînd eu eram culcat, nu ieșise decît în momentul cînd mama mă însărcinase să arăt musafirilor grădina și n-o băgasem în samă. Mi-a părut așa de frumoasă, încît jignirea ce o simțisem mi-a trecut cu desăvîrșire și am rămas ca un prost, cu gura căscată, ceea ce a făcut-o să izbuhnească în rîs; acest rîs m-a durut neasămănat mai tare decît disprețul ce-l arătase pentru cascada mea. Însă ea, înțelegînd îndată că m-a jignit, s-a apropiat de tot de mine și, apucîndu-mă de gît, m-a sărutat pe amîndoi obrajii zicîndu-mi:
— Dar grădina ta este într-adevăr foarte frumoasă, asta și grădina noastră de la Comănești sunt cele mai frumoase care le-am văzut.
Și din clipa aceea inima mi-a rămas robită de dînsa pîna după căsătoria ei, iar după acea căsătorie, ea a rămas idealul femeiesc în fața căruia m-am închinat. N-am văzut copilă mai cuminte, mai bună, cu instincte mai nobile, mai generoase și, pe măsura ce i se dezvolta mintea, se dezvoltau și aplecările firești cătră tot ce este frumos, bun, adevărat și nobil, aversiunea pentru minciună, falșitate, nedreptate sau mișelie. Moștenise toate însușirile frumoase ale părintelui său, care fusese una din cele mai nobile ființi ale Moldovei din întîia jumătate a veacului trecut. Și ce bună patriotă era! Îmi aduc aminte cum, la Comănești, pe la 1862, jucam șarade, bineînțeles pe franțuzește; cuvîntul uneia din ele era: courage. După ce reprezentasem cou și rage, pentru reprezentarea cuvîntului întreg, ea, cu un steag românesc, alcătuit dintr-o nuie de care erau legate cele trei culori, intra răpede pe ușă, urmată de mine și de o soră a mea, ținînd săbii de lemn în mînă, și se avînta asupra unei canapele strigînd: „Moldoveni și munteni, înainte împotriva turcilor”. Și eu, urmînd-o, gîndeam în mine că n-ar fi minune de vitejie ce n-aș face la îndemnul ei. Era atunci de unsprezece ani și eu de nouă. Eu hotărîsem de la întîia noastră întîlnire că ea și nu alta va fi soția mea. Mai pe urmă, începînd să-mi dau samă de greutatea lucrului, dat fiind mai ales vrîstele noastre respective, închipuirea mea, căreia din mica copilărie îi plăcuse să viseze un viitor plin de fapte minunate, asămănătoare acelor din poveștile ce ni le istorisea la Pralea părintele Zosim și riumăroasele romane de aventuri în diferite limbi ce începusem să le citesc, urzea pe fiecare zi cîte un nou șir de isprăvi strălucite săvîrșite de mine, care totdeauna se sfîrșeau prin căsătoria noastră.
În urma tulburărilor izbuhnite la Comănești în vara anului 1863 și despre care vom vorbi mai departe, mătușa Catinca Ghica temîndu-se ca această mișcare să nu se mai întindă, a venit cu fiică-sa și cu guvernanta ei la noi, la Căiuți, spre a se sfătui cu tata și, în urma sfatului său, și-a lăsat copila la noi și a plecat la București spre a se plînge domnului. Șăderea Măriei la noi a ținut vro două luni și totdeauna mi-am adus aminte de acest timp ca de raiul copilăriei mele. Scumpul nostru musafir lua parte la unele din lecțiile noastre și eram foarte mîndru văzîndu-mă în stare să-i pot fi de mare ajutor în rezolvarea problemelor de aritmetică.
Bineînțeles că niciodată nu i-am spus că o iubesc; își va fi dat ea samă de cultul ce i-l închinasem? Nu știu: femeile, mici sau mari, bune sau răle, au din fire darul să găseasca asemene simțiminte inspirate de ele, ca și acel să ascundă faptul că le cunosc. Ea, cît eram copii, mă trata ca pe un frate mai mic și nu sta la îndoială pentru a mă certa de cîte ori făceam vro prostie, vro poznă sau vro necuviință, ceea ce mi se întîmplă prea des. Și nu arareori datu-m-am în lături de la greșală, chiar cînd eram departe de dînsa, știind că asemene faptă mi-ar atrage dezaprobarea sau disprețul ei. Căsătoria ei cu Alexandru Știrbei, fiul fostului domnitor al Țării Românești, îmi pricinui, s-înțelege, o durere din cele mai vii. O săptămînă întreagă capul meu n-a făcut alta decît să urzască planuri de ucidere a logodnicului, dar la vrîsta de șăsăsprezece ani asemene dureri trec; a trecut deci și a mea, dar ea a rămas pentru mine idealul femeii. Și de cîte ori mai pe urmă veneam la București și o revedeam, eram mîndru de dragostea mea de copil, mîndru de strălucita ei frumuseță, mîndru de nobilimea și de generozitatea sufletului ei, de bunătatea ei, de chipul în care alina durerile și suferințile, de renumele ei neprihănit ca soție, ca mamă neadormită și iubitoare. Și cătră acel pe care altădată voiam să-l ucid, învățînd să-i apreciez marile însușiri, nu mai simțeam decît o sinceră afecțiune și prietenie. Apoi, ce moldovancă bună rămăsese! Cum își păstrase nestricat graiul, ce bine știa să puie la locul lor afectările de superioritate ce încercau cîteodată să le ieie unii din frații munteni, cu ce plăcere se întorcea, în fiecare vară, în Moldova noastră, pe malurile Trotușului ei iubit.
S-a stîns la vrîsta de treizeci și patru de ani, plînsă de toți acei care o cunoșteau.
Nicu Ghica a lăsat patru fii. Cel mai mare, Dimitrie, și-a făcut studiile în parte acasă, cu un profesor neamț, și în parte la Berlin unde a dobîndit diploma de doctor în drept.
întors în țară, la 1862, n-a vrut să ieie vrun serviciu sub Cuza și a ajutat pe maică-sa și pe Kemminger în administrația Comăneștilor. Această administrație înfățoșa atunci greutăți deosebite. Țăranii din unele din satele ce fusese ră – zășești, dar pe care urmașii lui Costache Ghica le cumpărase, au contestat acele vînzări, ca și hotarele daniei lui Alexandru Moruzi, pretinzînd că hotărnicia făcută din porunca acelui domn, îndată după danie, cuprinde loc ce nu era domnesc, ci răzășesc. Un lung și costisitor proces care s-a terminat de-abie în a noua decadă a veacului trecut a dovedit cu prisosință cît de puțin întemeiete erau pretențiile lor. Acte incontestabile dovedesc, într-altele, că Nicu Ghica a cumpărat de la răzășii, mi se pare, din Văsiești, părțile lor spre a-i mîntui de exploatarea unui cămătar grec numit Condopol, catră care ei contractase un împrumut cu ipotecă. Pe urmă răzășii căindu-se și venind să-l roage să li restituie moșia, iar ei să-i restituie în mai mulți ani banii care urmau să rămîie ipotecați asupra pămîntului vîndut, Nicu Ghica consimți și li restitui acele pămînturi. Dar ei, convingîndu-se în curînd că nu sunt în stare să plătească datoria, au venit din nou la Nicu Ghica și l-au rugat să ieie iar moșia asupra lui. Dar la Moinești se stabilise Zaharia Moldovanu, un bărbat fără scrupule, dar care luase și el parte la mișcarea de la 1848 și la lupta pentru Unire și exercita profesia de advocat. El ațîță țăranii și-i împinse să intenteze proces casei lui Nicu Ghica, și nu numai pe răzășii din Văsiești, ci și pe sătenii din alte sate, stîrnind o agitație grozavă în întreaga parte de sus a complexului. Fără îndoială că sătenii fusese păgubiți chiar prin simplul fapt al daniei lui Moruzi, căci ei pînă atunci se folosise de locurile de hrană și de pădurile moșiei domnești în schimbul preaușoarei slujbe de plăieși, pe cînd acuma erau siliți să urmeze legea comunală, lucrînd boieresc și dînd dijmă pentru cheresteaua ce o făceau. Totuș dania fusese un act perfect legal și, conform obiceiurilor țării, Moruzi nu făcuse altăceva decît un lucru perfect legiuit ce-l săvîrșise toți domnii de la întemeierea principatului încoace.
Se mai așezase la Moinești încă un avocat, numit Popovici, care se întovărăși cu Zaharia Moldovanu pentru a împinge pe țăranii de pe Comănești la sfadă cu Ghiculeștii. Ațîțările lor, ajutate de prefectul Dumitrache Cracti, care ura pe proprietarii Comăneștilor, izbutiră să aducă pe țăranii din satul Asău la săvîrșirea unei violențe de fapt asupra persoanei lui Dimitrie Ghica. Ei îi aținură calea și, pe cînd trecea într-o după-amiază prin satul lor în trăsură, o opriră, îl scoaseră dintr-însa și-l loviră cu ciomegele pînă ce leșină. Feciorul și vezeteul care erau cu dînsul împărțiră aceeaș soartă. În urma acestui incident, sora lui Mitică Ghica, Maria, a petrecut aproape două luni la noi, la Căiuți, maică-sa avînd să meargă la București și să zăbovească acolo pentru a obține de la Cuza dreptate și nu voia să lese pe fiică-sa la Comănești, dată fiind agitația țăranilor.
Mitică Ghica a fost deputat în Constituanta de la 1866, în Camera de la 1870—71, cînd s-a pronunțat pentru restrîn – gerea libertăților acordate de acea constituție, aprobînd fără rezervă tendințele manifestate de domnitor în această privință la sfîrșitul anului 1870, precum și în Camera conservatoare din toamna anului 1888. În privința manifestațiilor sale din Camera de la 1870—71 trebuie să observ că dacă el era departe de a fi singurul care aproba aceste tendințe, a fost singurul care a avut curajul să le manifesteze pe față.
Mitică Ghica a mai fost un excelent președinte de tribunal la Bacău în anii 1867—68, apoi un bun membru al Curții de Apel de la București și, timp de mai bine de trei ani, un bun prefect la Bacău. De la 1876 încoace nu a mai ocupat nici o funcțiune publică, marea lui grijă fiind să transmită fiului său o parte cît mai mare a fostului complex Comăneșii.
În anul 1895, împreună cu fiul său Neculai a făcut o expediție vînătorească în țara Somalilor, în cursul căreia au împușcat mai mulți lei și alte animale de acolo, nu fără a-și risca de repețite ori viața. La întoarcere, Dimitrie Ghica a publicat o relație destul de amărunțită și de interesantă a acelei călătorii. După cît știu, ei sunt pănă acuma singurii români care s-au riscat într-o asemene întreprindere. (2)
Dimitrie Ghica era un vînător pătimaș și un excelent trăgător cu pușca, era înzestrat cu cele două calități care fac mai ales podoaba bunului vînător: avea multă răbdare și un sînge rece minunat. Numai la mine, la Căiuți, a împușcat trei urși la vînătoarele ce le făceam împreună.
Sub niște aparențe răci și indiferente ascundea multă bunătate de inimă, era un bărbat fără umbră de fățărnicie, un prieten credincios și sincer. Dacă a avut marea satisfacere să poată preda fiului, asupra căruia își concentrase toată afecțiunea, o mare parte din domeniul Comănești, care tata – său îl posedase întreg, a avut durerea să supraviețuiască tragicului sfîrșit al acestui fiu. A murit în al optzeci și doilea an al vieții. Al doilea fiu al lui Nicu Ghica, Eugeniu, a avut o viață mult mai agitată decît cel dintîi. Înzestrat cu o inteligență mai vie decît frate-său și cu o înfățoșare frumoasă, și cu o mare putere fizică, s-a arătat la început de un caracter mai puțin serios, aplecat spre violență și spre cheltuieli. Fiind încă la Universitatea din Berlin, a făcut datorii destul de însămnate, ale căror achitare a fost cerută mamei sale, în țară. Mătușa Catinca pe acea vreme nu știa de unde să economisască ca să plătească datoriile lăsate de soțul ei și să-și crească cei patru fii în străinătate: doi la Berlin și doi la Viena, fără a mai vorbi de educațiunea fiicei, încredințată unei preadistinse dame engleze de neam mare, dar sărăcită, domnișoarei Fitz Gerald. Datoriile lui Eugeniu fiind presante, ea, în urma sfatului tatei, vîndu caii și trăsura, proprietate particulară a tînărului, ce se țineau la Comănești pe cheltuiala obștească, realiză din acea vînzare o sumă destul de respectabilă pe care o trimese creditorilor care i se adresase și scrise fiului său că, nedispunînd pentru moment de alți bani, să se puie la cale cum va ști pentru restul datoriei și să-i achite treptat din pensiunea lui.
Tînărul, foarte supărat, scrise o scrisoare puțin respectuoasă tatei și alta mamei sale, în care o prevenea că, deoarece nu-i dă cu ce să facă cinste iscăliturii sale, pleacă în America spre a lua parte, în oastea federală, la războiul civil ce izbuhnise în Statele-Unite și speră să nu se mai întoarcă în țară.
Și făcu precum scrisese. Deoarece nu avea cu ce să-și plătească pasagiul, își oferi serviciile pe bordul unui vas care era pe punctul să plece și pe care ajunse în New York. Acolo, cu toate că nu vorbea limba engleză, grație frumoasei și voinicii sale înfățoșări, faptului că călărea minunat și culturii sale superioare obștiei voluntarilor ce soseau din Europa, fu primit ca brigadier, într-un regiment de cavalerie. Făcu cea mai mare parte a războiului în corpul generalului Frémont, se distinse, fu rănit de mai multe ori și înaintă răpede: la sfîrșitul războiului era căpitan de stat-major. Nu se ținu însă de hotărîrea de a nu se întoarce în țară: la începutul anului 1865 era la Comănești, unde se împăcă cu maică-sa. Dacă frate-său mai mare nu voise să audă de slujbă sub regimul cuzist, el primi după puține luni prefectura de Bacău, unde își făcu nume de diregător cinstit și vrednic, deși cam apucat. După răsturnarea lui Cuza fu numit prefect de poliție la Ieși unde, în urma evenimentelor de la 3 aprilie, se cerea un prefect a poigne. Nu ocupă însă acest post decît cîteva săptămîni. [. „]
După întoarcerea lui din America izbuti să-și creeze o popularitate destul de mare la Bacău. Forța lui fizică, înfă – țoșarea lui mîndră și frumoasă, neînfricarea de care dăduse dese dovezi, mai ales de la conflictul lui cu Gorovei, impusese băcăoanilor, războinici din firea lor și veșnic gata de harță. Apoi deși conservator convins, îi plăcea să se puie în contact cu lumea mică și s-o trateze pe picior de egalitate, știind totodată să se ferească de familiaritate prea mare din partea ei. Tînărul chefliu și cheltuitor din tinerețe, odată ajuns la vrîsta matură, devenise un bărbat econom, regulat în cheltuieli, nedepășindu-și niciodată budgetul și, după ce construcțiunea căii ferate Tîrgul Ocnei-Palanca înzecise valora părților de Comănești ale moștenitorilor lui Nicu Ghica, se transformase într-un minunat om de afaceri, care nu întîrzie să dispuie de mari capitaluri pe care știu să le facă să fructifice în chip minunat. Cînd se începu construcția căii ferate Tîrgul Ocnei-Palanca, care străbătea urieșul complex Comănești în tot lungul lui, copărtașii săi se grăbiră să-și vîndă pădurile de brad casei Gotz, singur Eugeniu așteptă ca prețurile să se ridice și-și vîndu lemnul de brad cu preț nea – sămănat mai ridicat decît frații. Totuș traiul lui rămase foarte modest și cumpătat. Nu se sfia să spuie că el nu privește averea ce a moștenit-o și a sporit-o în mod atît de însămnat ca aparținîndu-i lui, ci familiei Ghica, reprezentata prin nepotul său, Neculai, singurul fiu al fratelui său mai mare, Dimitrie, iar celorlalți frați și moștenitorilor lor, nu numai că nu li va lăsa nimica, da, dacă ar sta în putința lui, li-ar lua și tot ceea ce posed în Comănești. Nu se sfia să proclame că, după dînsul, societatea nu se alcătuiește din indivizi, ci din familii și că pămîntul trebuie să aparțină familiei reprezentată printr-un membru statornic din tată în fiu. Iată deci o concepție mai mult decît medievală a proprietății funciare, care suntem în drept să n-o aprobăm și să o numim străină, dar deoarece este lipsită de orice feli de egoism josnic, nu putem decît s-o privim ca respectabilă. Și a făcut întocmai după cum a zis: și-a lăsat averea întreagă fiului celui mai mare a nepotului său de frate, Neculai, imobilizînd astfeli stăpînirea averii sale în mîna unui nepot de frate pe o generație mai mult.
Dacă s-a restrîns devreme în cheltuielile sale personale și ducînd un trai măsurat și cu mult mai prejos de mijloacele lui, era departe de a fi fost lipsit de generozitate. Îi plăcea să facă binele și aceasta fără absolut nici o ostentațiune: a dat și la instituțiuni de binefacere și la particulari în nevoie. Mulți tineri băcăoani datoresc generozității sale faptul de a fi putut face studii și a îmbrățoșa o carieră onorabilă.
Eugeniu Ghica, la vrîsta de patruzeci și doi de ani, a făcut cucerirea inimii unei tinere domnișoare din înalta societate ieșană, frumoasă și bogată și, lucru mai straniu, nu el ceru mîna domnișoarei, ci domnișoara îl peți. Se căsătoriră, dar deosebirea de vrîstă era din cale-afară mare, căsătoria nu fu fericită și divorțul îi puse capăt. Grație aptitudinilor sale pentru afaceri, el izbuti să lichideze în chip deosebit de avantajos pentru soția sa averea din Rusia a acesteia, lăsîndu-i după despărțenie un venit cu mult mai mare decît acel de care dispunea la căsătorie.
Eugeniu Ghica a murit în București de o pneumonie căpătată în toamna anului 1914. Era în vrîstă de șăptezeci și patru de ani.
Era un compozit de însușiri frumoase amestecate cu cusururi și slăbiciuni care adesa întunecau calitățile, cusurul dominant fiind o nemăsurată vanitate; un bărbat de o speță cum au fost mulți în boierimea noastră, pe care cusururi relativ mici l-au împiedecat să devie om de mîna întîi.
De ceilalți frați: Gheorghe și Neculai (Nunuță) am prea puțin de zis. Pe cel dintîi l-am frecventat prea puțin, al doilea era un cuconaș de ai noștri, cu inimă de aur, generos și simpatic, dar vanitos, risipitor și ușuratec.