Amintiri din copilărie (Pop-Reteganul)

Amintiri din copilărie de Ion Pop-Reteganul

Din Odinioară și acum... Amintiri din copilărie, Sibiu, 1933, p. 1-55.

1. CASA PĂRINȚILOR MEI

Casa părinților mei era o căsuță mică de nuiele, acoperită cu paie, precum erau toate casele românilor de la noi, după revoluția din 1848. Avea două ferestri, una spre miază-noapte și alta spre răsărit. Ferestrile erau cam atît de mari cît e o coală de hîrtie și aveau fiecare cîte patru ochi de sticlă (uiagă). Ele se deschideau numai într-o parte, în stînga. Înlăuntrul casei erau 2 paturi unul al părinților mei, dinainte și altul al bunicei mele la ușă.

Cuptorul cocător încă era în casă și la gura lui era cuptor de lespezi mari de piatră: în acesta se făcea iarna foc, ca să se încălzească și să se facă mîncarea. Vara se făcea mîncarea în tindă, pe vatră, și nu se făcea foc în casă, numai cînd se făcea pîne adecă mălaiu, că pe la noi rar fac oamenii pîne de grîu, deoarece grîul e la cei ce îl au în hambariu, iar foștii iobagi, adică oamenii de seama tatii, numai puținele hambare au pentru grîu, cam atîtea cît să aibă grîu de sărbători.

Pînea cea de toate zilele a someșenilor este mălaiul și mămăliga, dar pînă sînt de aceste nu vezi om mort de foame.

Pe lîngă păreții casei, dinlăuntru, locul necuprins de paturi îl cuprindeau lavițele, care erau nescari scînduri de brad, bătute cu cuie de cătră cei șase pociumbi. Pociumbii aceia aveau să steie tot în casă, iar paturile și lavițele ieșau afară, cînd văruia mama casa; ele nu aveau atîtea drepturi ca pociumbii. Pe timpul văruitului mai ieșea afară și masa, căci să nu credeți dumneavoastră, că doar în casa părinților mei nu ar fi fost masă. Și ce masă era masa părinților mei! Nu cu multe pistrițituri făcută, ci numai albă, cu picioarele de fag și cu tablă de brad, dar nu o vedeai în veci descoperită. Iarna și vara, ziua, noaptea, era acoperită cu două fețe, una albă, de pînză și peste ea alta, verde sau vînătă, de lînă. Cea de lînă o lua și împăturînd-o o punea mama pe căpătîiul patului, de cîte ori da cuiva de mîncare la masă, nu voia adecă să vadă mama nici cînd în nerînduială ale casei. Noi, pruncii, mai mîncam și pe la vatră, că cine era să umble în toată minuta așternînd masa de cîte ori cer copiii cîte o strugea de mălai.

Dar mă scăpai a zice: și ce masă era masa părinților mei! Așa e: masa părinților mei era o adevărată masă: mulți domni de români au mîncat la măsuța aceea mică; mulți preoți, protopopi, notarăși, dascăli mari și mici, diecei (studenți), care mergeau la școalele din Năsăud ori Bistrița, totdeauna se abăteau pe la casa cea mică a părinților mei, unde pe masa cea simplă li se întindeau cele trebuincioase. N-a intrat străin în casa noastră, care să nu fi gustat ceva de pe acea măsuță simplă. Și intrau mulți străini la noi, deoarece căsuța părinților mei era chiar lîngă drumul țării și toți ieșeau mulțumind mamei pentru buna primire. Azi nu mai este această căsuță decît o ruină. Tata la 1866, își făcu alta nouă, dar nu mai puțin ospitală.

Nu mai voia adică să șadă în acea căsuță, unde în timpul iobăgiei mîncase mălaiul inundat de lacrămi de groaza măcăului de alun; nu mai voia să șadă în acel bordeiaș alcătuit pe furci de goron și acoperit cu paie, de la fereastra căruia îi strigase birăul domnesc de atîtea ori: Mitre! mîine să ieși la domni, cu tată-tău, cu mumă-ta și cu muierea-ta, că de nu, știi ce te așteaptă!

Dărîmă toată căsuța aceea, în care-mi petrecusem eu cele mai dulci zile ale vieții mele. Și multe zile bune ale copilăriei petrecui în acea căscioară!

Cu deosebire la sărbători eram fericit, că atunci eram toți acasă. Părinții, după venirea de la biserică se puneau la masă și ne puneau la masă și pe noi, pe mine și pe soru-mea, căci din cinci copii ce fusesem, am rămas numai cu soru-mea și prînzeam împreună. Nici nu este prînz pe lume așa de bun ca cel gătit de mama.

2. PRINDEREA POSTULUI DE CRĂCIUN

Ieri am prins post de Crăciun. Toată ziua a făcut mama plăcinte. De amiazi ne-a făcut tăiețăi, pe găina cea galbină! Și friptură de găină am avut, cu castraveți acri. Tata a scos din pivniță ulceaua cea roșie plină cu vin și a băut cu bunica și cu sluga și mie încă mi-a pus un jumătate de păhar și la Elena o țîră pe fundul păharului. Numai mama nu a băut, că ea nu bea nici o băutură! Din apă afară nu am văzut-o bînd nici cînd nimic.

Aseară fu seara plăcintelor. Un blid mare, plin cu plăcinte cu brînză, era în mijlocul mesei. Găina friptă în alt blid, tot acolo. Ulceaua cu vinul era la îndemînă și lîngă ea păharul cel mare. Lumina cea de său ardea și lumina toată casa. Eu cu soru-mea stam la vatră și puneam la cale trebile plăcintelor.

— Tu nu capeți una întreagă îmi zicea ea, că ai mai mîncat cînd le cocea mama pe lespede.

— Ba tu nu capeți, îi ziceam eu, că tu ești mai mică și apoi și tu ai mîncat cînd le cocea.

— Ba tu, ba tu, ba tu, ba tu și hai de cap. Soru-mea țipa ca din gura șerpilor: „Vezi-l mamă?” atunci ușa se deschidea și dreptatea țărei intra. „Da ce aveți?”, striga tata și pacea era gata.

Aseară nu ne-a fiert mama nici ouă, nici tăieței în lapte, de acestea ne fierbea numai în prinderea postului de Paști; ieri am prins abia postul Crăciunului.

Ce deosebire între ieri și astăzi! Ieri toată ziua numai plăcinte și fripturi și azi nici fasole, numai mălaiul gol! În ziua cea dintîi în post nu fierbea mama nimic, ci trăiau căsenii cu mălaiul gol, dacă nu voiau să mănînce ceapă, curechi murat ori silvoiz. Astăzi, după ce și-a curățit mama casa, se pune pentru a întocmi toate pentru adevărata prindere de post, căci ieri fu lăsatul dulcelui (fruptului), zicea ea, dar azi e prinderea postului. De aceea nu e mirare că nu are vreme să facă de mîncare. Și cum ar și face că doar vasele sînt înfruptate! Acum trebuie să facă leșie, să leșieze blidele și talgerile și lingurile și oalele și furcuțele și cuțitele. Numai fedeiele nu le leșiază. Acelea le pune pe foc și arde unsoarea din ele, iar ele rămîn ca nouă. Firește că unele și plesnesc pe foc dar – în sfîrșit – și olarii ar trăi; apoi pontul acela l-a învățat mama de la lelea Palaghia, din Bata, de la mătușa-mea și întru pomenirea ei, deși trăiește, trebuie să facă o țîră de țeremonie la prinsul postului. Destul că postul era intrat și a mînca de frupt e oprit; taie popa limba!

Nu face nimic, postim și colindăm cît e ziulica de mică, că în postul Crăciunului trebuie să știți că și prin Reteag sînt zilele scurte, iar seara, după ce se adună căsenii în casă, apoi cei mari spun povești, pînă adorm cei mai mici.

Îmi aduc bine aminte cum colindam toată ziua cu soru-mea, aci după cuptor, aci jos, în mijlocul casei, aci sub pat, numai la icoane nu ajungeam, altcum peste tot locul eram, a toate atingători, îndată ce ieșea mama din casă.

Trece o zi după alta, vine drăguța de iarnă cu omătul în spate și într-o bună dimineață, cînd mă scol, văd numai urdă pe afară. Soru-mea nu băgase de seamă.

— Elenă, hai să mîncăm omăt! zisei eu, ca mai cuminte.

— De unde, Ioane? strigă ea, voioasă.

— Dar de afară, îi spun eu, cu glas biruitor, ca omul care știe mai mult decît alții.

— Mai lăsați-vă locului, zise mama, nu-mi deschideți ușa, că vine frigul în casă! Mai ține copiii în casă, mamă, dacă poți! În zadar ne spunea mama că afară e frig, că omătul e rece, că nu mai știu ce; nu ne avu ce face, pînă nu ne făcu scăpați afară. Hoțul de omăt ne amăgea cu fața lui cea albă și ne poftea a ne apropia de el; barem de ne-ar fi amăgit numai el atunci. Cum ieșisem afară, Elena își umplu odată pumnii cu omăt, vrînd să-l bage în gură, dar simțindu-l rece, mi-l aruncă în cap și merse zbierînd înlăuntru. Eu mai stătui puțin afară și auzii pe mama mîngîind-o:

— Noa, vezi draga mea Ilenuță, dacă asculți de nebunul acela de Ion ce pățești? Bag seama eu eram de vină că neaua era atît de rece!

— Ascultă tu de mămuca, îi zise mama mai departe, vezi tu că el, adică eu, e blăstămat. Așa-i că nu mai ieși desculță în omăt? Că desculți ieșisem amîndoi. Era din pricină că nu aveam încălțăminte, ne apucase iarna desculți.

Dar altcum nu-i atîta pînă joi, apoi știi, că ne încalță tata! Elenii îi cumpără tata cisme și mie opinci. Tata își găta săniile, una de pădure și una de gunoi. Îl văzui că vine în casă cu vreo 6 nuiele de carpin, că le pune după foc, pînă se înfierbîntă bine și apoi le sucește gînjuri, slobozind la fumuri din pipă, ca un turc. Cînd ieși tata afară, să pună gînjurile la sănii, mersei și eu, să văd cum le pune. Soru-mea nu lipsi. Parcă și acum o văd cum sta zgulită, cu picioruțele în omăt, ca și mine. Împletind tata un gînj zise:

— Un colac e gata! Atunci eu cu Elena, raita în casă, strigînd: „Mamă, dă-ne colac”!

— Dar de unde să vă dau colac? Pe cine vedeți voi umblînd cu colaci?!

— Că tata a zis că un colac e gata! Dă-ne colaci!

— Măi Ioane, pare-mi-se că pe tine te mîncă pielea, măi! De unde să-ți dau eu colaci? Nu cumva vrei să-ți fac unul, din cînepă? (că chiar torcea mama) sau să iau o nuia din mătură?

Dar noi, eu și cu Elena, nu încetasem a striga: colac și iar colac! Atunci tata intră cu un gînj rupt în mînă și cu o nuia verde, să facă alt gînj în locul celui rupt.

— Dar ce au copiii de se miaună? întrebă el.

— Ce să aibă, zise mama, cer colac, că tu nu ai alt lucru fără să le spui că colacii îs gata. Amu dă-le, dacă ai de unde, că de cînd intrară în casă, numai colac le trebuie, dar de mă scol de la caier și iau nuiaua, o să-i învăț eu a cere colac în post!

— Atîta-i tot? zise tata, îmbiindu-ne cu gînjul rotat.

— Na-vă, dragii tătucului, colacul acesta și mîncați-l, și dacă l-ați gătat, spuneți-mi să vă mai aduc unul. Atunci băgai de seamă că gînjul seamănă cu colacii colindătorilor de la Crăciun. Eu, luîndu-l, încetez de a zbiera și încep a colinda. Soru-mea, după mine, prin casă să îl dau ei. Eu nu vreau, ea țipă, eu zbier și facem un tălălău, de nu se mai auzea vorba mamei.

— Ioane, lasă-i ei jucăria, că e mai mică! Soru-mea prinde de gînj, eu nu voi să las, gîlceava se mărește, mama lasă caierul și apucă vergeaua... apoi lasă-mă de nu a făcut pace în țară...

3. CRĂCIUNUL

Tocmai cînd decurgea tractatul de pace mai pogan, intră la noi un prieten al meu, Andriș, fiul lui Ianoș al lui Andrișel, copil de ungur opincar. Îndată după intrarea lui luară toate o altă față, pacea se făcu la loc, de dușmăniile și încăierările vechi nu se mai făcu pomenire; soru-mea se întovărășise și ea cu noi, ținînd gînjul la spate, să nu îl luăm.

— Măi Ioane! zise prietenul Andriș, mă Ioane, ai tu bîtă?

— Ba, răspund eu, ce să fac eu cu bîta?

— Nu ai? dar traistă ai?

— Nici traistă n-am! dar tu?

— Hop, eu am și traistă și bîtă. Astară merg la colindat și capăt colaci și grițari, de ciudă noa, că tu nu-i căpăta, dacă n-ai cu ce veni a colinda.

Nici să mă fi opărit cu apă fierbinte nu m-aș fi ofilit mai tare, ca la auzul vorbelor acelora: să meargă el a colinda fără mine! și numai fără mine putea merge, deoarece eu nu aveam bîtă și traistă, de îmbrăcăminte nici nu mai întrebam.

— Mamă, fă-mi bîtă și traistă! zic eu într-un tîrziu, uitîndu-mă cu invidie la Andriș, care avea căciula trasă pe urechi, bîta în mînă și traista de grumazi, gata cum se cade de colindat.

— Măi Andriș, zice mama, n-ai putut tu ședea acasă, ca să nu-mi poftești copiii la atîtea nebunii? Noi nu avem Crăciun, pînă mai încolo, mîne îi numai Crăciunul vostru, al ungurilor. Lasă că pe Crăciunul nostru și noi ne-om găta de colindat, dar acuma lasă-ne în pace.

Soru-mea încă striga:

— Mamă, tantă! (straiță vrea să zică, dar fiindcă pe atunci învăța a vorbi, cugeta că ar fi bine să rostească cîte o vorbă pe nemție, că pe atunci domnea absolutismul nemțesc în țara noastră). Nu avu mama încătrău, lăsă caierul și ne făcu bîticuțe și apoi începurăm tustrei a colinda:

— Zori, zori, zori, dalbe surori... Să ne-ți fi văzut pe tustrei la ușă colindind: toți trei cu bîticuțe în mînă, eu cu soru-mea desculți, ca regele zulilor, în cămeși scurtuțe, cu capetele descoperite, soru-mea cu un șir de mărgele negre la grumazi și cu cercei de argint în urechi. Numai aceste două lucruri o trădau că e fată, căci altcum purta părul tuns, după moda de azi a coconițelor.

În scurtă vreme ne veni în minte că noi numai bîte aveam și că ne trebuiesc și traiste. Nu avu mama pace cu noi pînă nu ne făcu și aceste lucruri, atît de trebuincioase colindătorilor. Ne făcu traiste, una mie și una soru-mii. A doua zi era să fie Crăciunul ungurilor. Pe înserate vedeai cete de colindători, tot trei-patru laolaltă, intrînd și ieșind de la vecinii unguri. În dreapta casei părintești ședea un ungur, badea Ianoș, peste uliță ungur, badea Dani și în stînga ungur, domnu poșta-meșter. Eu ascultam de la noi de pe prispă cum strigau copiii la fereastra badii Danii, unii: „szabad kántálni?” care colindători erau unguri, iar colindătorii români întrebau: „lăsa-i-ți sfîntul Crăciun în casă”? la care vorbe badea Dani răspundea: la unii „szabad”, la alții „lasă”. Apoi colindătorii începeau colinda. De însemnat e că ungurii de la noi au datinele românilor la Crăciun, adică și ei umblă a colinda, primesc colindători, numai cît că ungurii de la noi, foști iobagi, adecă neștiind ungurește, colindă românește, precum și horesc cînd îi lovește dorul și precum și chiuiesc în joc și vorbesc în casă. Nu știu altă limbă.

Așa mă înțelegeam și eu cu copiii lor. Sînt la noi unguri care știu mai numai ungurește, foștii nemeși, ci-s atît de... nu știu cum le-aș zice, încît nu ne-ar face pic de cinste dacă ar fi români.

Destul că în vecini începu colindatul. Pînă atunci mă mai putu ține mama cu mare greu acasă, dar cînd auzii colindînd: „Pe cîmpul cu florile... Dragă Ileană...” atunci, raita, prin omăt pînă la badea Dani în casă. Eu fiind desculț nu mă oprii la fereastră, ci tunai oblu în casă, unde niște copii de ungur de pe deal, nemeși chiar, căpătau răsplata colindei: cîte un colăcel și dau să iasă, iar de la fereastră colidau cîțiva copii de român... „Dragă Ileană”! Bucuria badii Dani fu mare la vederea mea. Mă puse pe vatră cu picioarele la foc, zicîndu-mi: „Încălzește-te, Iunoaș și ascultă colinda, că eu merg și aduc și pe Ileana voastră aci!”

În adevăr bunul vecin merse la noi și aduse și pe soru-mea, care plîngea nemîngîiată. Ajunul de Crăciunul unguresc îl petrecusem la vecinul Dani, de unde mai tîrziu ne duse acasă servitorul nostru. Nu e lipsă a vă spune că duserăm cîte 2 colaci acasă.

Așa trăiau odată ungurii cu românii la noi, înțeleg cei ce fuseseră de-o soarte, foști iobagi. Azi, mulțămită împrejurărilor, începe a se răci tot mai tare și mai tare prietenia, pînă în sfîrșit vor trăi ca cînele cu mîța. Așa-i în lume: ce sameni... aceea răsare; cine samănă vînt secera-va furtună.

4. CRĂCIUNUL ROMÂNESC

La vreo săptămînă după Crăciunul unguresc văd numai că tata nu merge la pădure, deși datină avea ca în toată ziua să aducă cîte o sanie de lemne, să se aprovizioneze de cu iarna pentru vară. El începu a scoate îndată ce se făcu bine ziuă, cîte ceva din casă, scoase masa, paturile, lavițele, icoanele și... tot ce era în casă, de lăsă pereții toacă.

— Eu nu știu, tu, Mărină, zise tata, ce mai umbli tu văruind pe o vreme ca asta, căci păreții aceștia nu-s afumați.

— Ce știți voi, bărbații, de lucrurile muierești! – zise mama. Doar e rușine să aștepți niște sfinte sărbători cu casa ca hurubele cele țigănești!

— Apoi, zise tata, tu fă cum știi!

Și se puse mama și mătură păreții cu o mătură de cele de grădină, apoi urni tot varul, care vrea să cadă de pe ei, după aceea îi murui cu lut cleios, de erau tot împistrițați pereții. Eu cu soru-mea ședeam pe vatră și ne uitam ce face mama; mai luam cîte o țîră de lut, călcat și lipeam și noi pe jos și pe vatră, pe lîngă toată porunca aspră a mamii. Nu știu ce pricină s-a ivit între mine și soru-mea în aceea zi solemnă, cînd mama chiar muruia păreții cu lut, destul că lăsă muruitul păreților și începu a mă murui pe mine peste gură. Desigur am fost prea de omenie! A trecut însă și asta! După aceea se puse mama și vărui casa, apoi spălă ramele ferestrelor, lipi casa, roși cuptorul și începu a aduce cîte ceva în casă și a pune la loc. O verișoară a mea spălase mobilele afară, în omăt; cuierele, lavițele, masa, paturile și icoanele și acuma începu a le pune care de unde au fost luate. Deodată cu sfîrșitul zilei se sfîrși și așezatul lucrurilor din casă. Casa era gata ca o pălută, așa susținea buna, care încă dăduse toată ziua ajutor mamei la văruit, că doar la văruit cît lucru e! Te pot și fura nescari tîlhăroi de țigani, care umblă a cerși, cum îs toate împrăștiate, ca pe vremea tătarilor; de aceea găzdoaia cea harnică nu mai are stare pînă ce le vede toate de unde au fost luate. Apoi mama era găzdoaie harnică. N-ar fi suferit pentru toată lumea ca să se audă prin cel sat că n-a gătat de văruit într-o zi, fie chiar și într-o zi de iarnă!

Uitasem a vă spune, că înainte de asta cu cîteva zile fu la noi o sărbătoare și mai mare decît văruitul, fu ucisul porcilor. Badea Vila venise de cu dimineață cu Nicolae Păsculeanul, cu badea Dani, badea Ianoș, David Petre și mai știu eu cu care și sfat făcură în casă, cum să scoată mascurul cel mare din coteț.

Sluga venea cu păsatul de la rîșniță, că sarea o rîșnise încă cu două zile mai-nainte.

— Mă cumetre! zice badea Vila cătră tata, eu socotesc că deodată să ucidem amîndoi porcii. Eu junghiu mascurul și cumătrul Nicolae scroafa, că de vom scoate unul și l-om junghia, atunci de țipetul lui celălalt se înverșunează și strică cotețu ori că scapă altmintrelea, apoi mai prinde-l dacă poți!

— Așa gîndesc și eu, zise badea Niculae Păsculeanul, care era înarmat ca și badea Vila cu un cuțit mai pogan decît baionetele honvezilor.

Și ceata porni din casă; cei doi conducători cu armele în mînă, servitorul cu un blidișel cu grăunțe în mînă, să celuiască porcii din coteț, după sine, ceilalți cu mînecile sufulcate, ca să prindă pe pașnicii porci, care poate că numai moarte nu visaseră în acea noapte! Eu și soru-mea încă eram îmbrăcați; o așa festivitate nu putea trece fără noi! Mama și servitoarea încă erau cu un blid mare în mînă, să sprijinească nevinovatul sînge.

Porcii fură amăgiți cu grăunțe, de ieșiră afară. Sluga îi chemă după sine, aruncîndu-le grăunțe; țugu-te, țugu-te, țugu-te, pînă la larg, acolo le aruncă grăunțe mai multe. Cînd mîncau mai bine, se făcură dușmanii lor în două cete și se aruncară pe ei, iar badea Vila împlîntă fierul ucigaș în grumazii mascurului și badea Niculae în ai scroafei și peste puține minute zăceau fără suflare acele dobitoace, care nu făcură intrigi în contra cutărei limbe sau egylet , nu conspirațiuni în contra funcționarilor! Fără suflare zăceau două ființe, omorîte cu forța, fără judecător, fără advocat-apărător, fără de a putea reclama barem la tablă , dacă nu la curte. Și cînd li se împlîntară cuțitele în grumazi, nu voiau să descopere ceva secrete, posibil politice, ci, înădușindu-se în sîngele propriu, muriră ca toți eroii acestui veac!

Acum mi-i puseră pe săniuță și hai cu ei în grădină, unde mi-i pîrjoliră cu paie. De la acea bojotaie nu putui lipsi nici eu, nici soru-mea. Minune însă: cînd fu bojotaia mai frumoasă, cînd se juca vîntul cu para focului din spatele mascurului, ca și o petea de mătase, atunci mascurul se scoală în picioare și o tulește la fugă cătră fundul grădinii. În zadar îi fu însă opintirea, că la vreo cinci pași cade, ca să nu se mai scoale!

— Spusu-v-am că a curs prea puțin sînge? zise tata, parcă vedeam ce are în gînd porcul ăsta!

— D-apoi multe gîndesc și porcii, zise badea Vila, ci oamenii de ce-s oameni? să nu lase după ei!

Și mi-i pîrjoliră pînă arse tot părul de pe ei, apoi mi-i frecară cu omăt și cu pojmotoaie de paie, pînă mi-i făcură ca joljul de albi, de nu-i mai cunoșteam! Eu cu Elena eram încurcați într-un discurs foarte serios! „Beșica cea mai mare va fi a mea, zic eu, o să bag în ea grăunțe, apoi să vezi cum va suna!” Soru-mea nu știa ce e aceea, dar totuși zise că nu o lasă. Eu una, ea alta și pricina-i gata.

Astădată însă nu ne făcu mama dreptatea cu vergeaua, ci badea Vila, dîndu-ne cîte o bucățică de ureche friptă, de porc. Și pacea asta fu mult mai bine primită decît cea cu nuieluța, numai că nu avu durată lungă. După aceeea băgară porcii în casă, îi făcură tot slănini, unturi, unsori, cărnuri și cîrnat, iar eu aveam o beșică mare, umflată și cu grăunțe de cucuruz în ea, să zurgăluiască: soru-mea asemenea avea una!

Nu voi a vă spune nimic despre ospățul purtătorilor de îngeri asupra porcilor, toți se ospătară omenește.

La cîteva zile după aceasta s-a întîmplat văruitul! Într-o bună dimineață, cînd mă sculai aflai în casă 2 coveți mari și la fiecare cîte o muiere, cernînd fărină de grîu. Pricepui numaidecît că iar se găta mama pentru ceva festivitate.

— Dintr-o mierță de fărină vom face colăcei pentru colindători, dintr-o mierță colaci cu bartă, pentru ceterași și numai după aceea vom face pita și colacii pentru casă. Avem să băgăm de nouă ori focul în cuptor azi, auzi, Dotică (diminutiv din Dochia) zise mama cătră o verișoară a mea, pe care, rămînînd orfană de mamă, o luă mama.

— Aud, mătușe! Pe cînd era ziuă bine se scoase un rînd de colăcei din cuptor, apoi altul și altul, pînă colo ce bate toaca de vecernie erau gata, atunci scoase mama colacii cei cu unt, ce-i băgase în cuptor, cu tot! Atunci mătură verișoara mea casa frumos, puse ștergarele prin cuie, trase fețe albe pe perini, lepedeie albe pe pături, fețe albe pe masă și cîteva minute era casa ca un păhărel. Mama încă era ocupată cu buna cu tot, ele așezau curechiul într-o oală, ca de o mierță, tot un rînd de curechiu, altul de carne și altul de găluște. Curechiul Crăciunului!... Acum nu mai încăpea nici o îndoială că doar nu ar fi ajunul de Crăciunul cel românesc. Pe noi, pe prunci, încă ne schimbă mama frumos și ne zise:

— Fiți pe pace și nu fiți forobraji! Îndată or începe a veni colindătorii!

Verișoara aprinde lumina, tata intră în casă cu un butan mare în brațe, butanul Crăciunului, acela trebue pus pe foc, să țină foc toată noaptea, că doar cine să se culce spre o zi mare ca ziua de Crăciun? Pune deci butanul pe foc, mama pune oala cea mare cu curechiu înaintea focului, să fiarbă cu încetul, că pînă mîne doară este vreme. Într-aceste cînii latră de gîndești că ce au?

— Ian mergi, măi Niculae, de leagă cîinii, că vor fi colindători!

— Lăsa-i-ți sfîntul Crăciun în casă? auzim un glas subțirel de la fereastră.

— Lăsa, strigarăm toți căsenii ca dintr-o gură și la fereastră începură colindătorii o colindă frumoasă, iar după ce o gătară unul din ei mulțumi așa:

— Mulțămim, jupîne gazdă, c-am ajuns sfîntul Crăciun cu pace, cu sănătate, cu iertare de păcate. Să ajungem și anul nou și Boboteaza, sănătoși, veseli, în pace, cu voie bună, cu dumneavoastră dimpreună!

Apoi îi chemă tata în casă:

— Haidați în casă, dragii uncheșului! Ei, intrînd în casă, își luară căciulile de pe cap și ziseră fiecare:

— Bună seara lui Ajun, da-i mai bună-a lui Crăciun! Mama le mulțămi:

— Bună să vă fie inima, dragii lelii, dar a cui sînteți voi? Vedeți ce frumos știți voi colinda? Ionul nostru nu știe colinda ca voi. Mama îmbărbăta adecă copiii, dar nu știa că prin aceea vatămă onoarea copilului ei.

După ce merseră colindătorii, care căpătară cîte un colăcel și un cruceriu, mă văzu mama supărat de moarte!

— Da tu, Ioane, ce ai? zise mama. Doar nu ești beteag?

— Ai grije, Mărină, zise buna, că o fi deocheat copilul. Cine știe care a fost cu ochi răi din cei din casă!

— Da ce ți-e, Ioane, ce te doare?

Eu numai suspinam, eram atacat în onoare! După multe ninerări și întrebări, deodată, izbucnesc plîngînd:

— Că dumneata ai zis că eu nu știu colinda ca copiii aceia! Atunci un hohot de rîs umplu toată casa iar tata mă mîngăie:

— Noa, da tu încă văd că ai minte! Doar nu-i crede ce-ți zice mă-ta! Da știe ea ce-i colinda? Nu te teme, Ioane, că tu mai bine știi colinda decît copiii aceia.

Cu greu mă mîngăiară. În seara aceea nu umblam a colinda, ci dimineața trebuiră să mă lase pînă la popa, care-mi făgăduise un cruceriu și două mere, ce mi le și dete.

Cînd s-au culcat părinții nu știu, știu atîta că am adormit în colinzi și m-am deșteptat în colinzi; cu lumină am adormit, la lumină m-am trezit. Pînă a nu adormi au venit rînduri de colindători, cu stele, trei rînduri de țigani, cu ceteri și multe, foarte multe rînduri de colindători, de cei mici și de cei mari. La colindat adecă umblă copiii mai mult seara, pînă ce se urăsc și obosesc, apoi se duc de se culcă, umblă mai mult, de obicei, mai mult de bucurie și pentru că capătă cruceri, poame, sau colăcei. A colinda umblă și pentru interes, anume țiganii și oamenii săraci. Țiganii umblă cu cetera, că ei sînt muzicanți și umblă toată noaptea, intră în casă și de acolo colindă. E bine însă să nu fie scară la pod în acea noapte, deoarece țiganii unii colindă în casă și fac tălălău, iar alții pun bine ce află prin tindă și prin podul casei, de se pot urca. S-a întîmplat de au furat cărnurile de porc toate, în seara Ajunului, țiganii colindători. Alți țigani colindă cu gura. Asemenea colindă cu gura oamenii, care, iar pentru interes, în formă de cerșetorie, umblă a colinda. Toți aceștia capătă colaci de la gazdă și nu colăcei mărunți, ca ai copiilor, ci mai mare, așa-numiții colaci cu bartă! Oamenii mai gazde le dau și ceva de dulce. Țiganii însă și în ajunul Crăciunului tot țigani rămîn. Ei cer vinars, să-și bage în urcior, deși li se dete să beie; cer curechiu și altele. Numai ce auzi pe țigănci:

— Alduiască-te halea mari și halea tari! Dă-mi un pic de curechiu și o țîră de rîncezeală! De multe ori m-am gîndit: oare cer mai bine țigăncile ori țiganii? Dar parcă la una și aceeași școală au învățat și unii și alții!

Astfel toată noptița o ceată de colindători intră, alta iasă; aci ceterași, colo cu steaua, dincolo cu colinda, pînă ce se face ziuă. Atunci se trage oala cea mare cu curechiu de o parte, se mătură vatra, că doară toată noptița s-a strîns cenușe de atîta foc, ce a ars, se curăță casa, apoi se schimbă căsenii și... ian tăceți parcă aud clopotele!

O să intre diecii în biserică, că au mare slujbă, la o sfîntă zi ca asta!

După ieșitul din biserică, pînă-s oamenii la prînz, încă încep țigăncile cu copiii lor din nou prin sat. Ele tot colindă, cît țin sărbătorile Crăciunului și ale Anului nou (Sîn-Văsii).

Pe unele locuri umblă în sărbătorile Crăciunului și Irozii sau Craii. Aceștia de regulă sînt juni, care umblă la școală ori au umblat, deoarece au de învățat roluri cam lunguțe, care anevoie le-ar învăța numai din auzite. Ei sînt opt la număr: Irod împăratul, craii Valtazar, Melchior și Gașpar. Aceștia toți patru au pe cap coroane împărătești din hîrtie aurită, au haine pistrițe peste ale lor, cu săbii de lemn, îmbrăcate în hîrtie argintată și știu ținea dispută întreolaltă. Lîngă aceștia patru crai este un cuvios părinte cu barbă de brebeni. Rar se întîmplă să aibă revereandă și molitvelnic, dar barba nu-i lipsește, semn că barba e lucrul cel mai principal la popie. Și rău stă popii fără barbă, neamțului fără cățel, ungurului fără pinteni, jidovului fără pene, armeanului fără pipă, țiganului tuns și sasului cu călcîie la cisme. Tot de ceata crailor se ține și un soldat, care adesea e îmbrăcat honved, semn că împăratul Irod iubea foarte cătanele ungurești! Unul din cei mai de seamă ținători de crai este îngerul. Acesta nu e făcut din ceva fetiță, ci din fecior și, mai ales, foarte urît. El e îmbrăcat în haine albe și adese are și coroană împărăteasă. Crucile de pe hainele lor nu pot lipsi, ca și de pe a celor crai și de pe a soldatului și popii, semn că toți sînt creștini, pînă și Irod. Popa poartă cruce în mînă, adesea de la ceva reschitori. Cel mai original decît toți este ciobanul. El nimerește mai bine ca toți, deoarece portul lui: opinci, cojoc și căciulă, sînt mai potrivite iernii noastre decît barba-popii, sabia crailor și aripile îngerilor.

Lîngă acești Irozi mai vine și iapa. Iapa aceasta nu e cu patru picioare, ci cu două și e făcută din o ființă, bunăoară ca popa, ori ca și oricare crai.

Chemarea iepei este să bage în sac darurile cele lumești și să le ducă după Irozi.

În copilăria mea îmi aduc aminte că am văzut și Vifleimul. Acela era o ladă, în care erau niște figuri ce reprezentau oi și nescari păpuși, care reprezentau – de îmi aduc bine aminte – una: o muiere, două, niște ciobani, alta un crîsnic, și iară alta un popă. Minune! Popa nu poate lipsi de nicăiri! Figurile acestea și păpușile erau purtate de un mecanism, așa încît ciobanii se băteau: unul omora pe altul, apoi făcea groapa, crîsnicul trăgea clopotul, după mort, popa îl prohodea, iar muierea îl plîngea! La lada aceea misterioasă îi ziceau pe la noi „Vifleim” și căpătau purtătorii „Vifleimului” ca și colindătorii: colaci, cărnuri, bani, etc. Firește, ca și purtarea figurilor la „Vifleim” era însoțită ori de colindă ori de explicări, d.e. ciobanii se bat după pășune... muierea își plînge mortul etc.

Toți, atît Irozii, cît și cei cu „Vifleimul”, apoi țiganii cu ceterile, cu colinda, toți sînt colindători și umblă din interes. E un soi de cerșitorie! Sînt însă și un fel de colindători neinteresați care adică nu pentru interes colindă, ci ca să facă cinstea gazdei, ori a fetei gazdei, un fel de „Nacht-Musik” , cum zic domnii.

De aceștia încă am văzut la casa părinților mei. Holteii din sat adecă se adună în seara de Ajun la un loc. Acolo se aleg cei mai voinici, care știu bine colinda și probează cîteva colinzi, care sînt mai frumoase. După aceea se înțeleg ca la miezul-nopții să se întîlnească la cutare fecior. La timpul hotărît toți îs adunați și fac planul unde să meargă.

În multe locuri ei nu merg, numai cam în două-trei locuri. E mare cinste pentru gazda pe care îl colindă holteii. Din fete încă nu colindă numai cam una-două, de regulă pe cele avute. Junii intră în curte foarte încet, se așează la fereastră frumos și încep colinda foarte piano, numai de abia se aude. El nu mai întreabă că lăsa-i-va să colinde ori ba, colindă frumos, iar cînd se apropie colinda spre sfîrșit, se retrag frumos, unul cîte unul, spre poartă, încît numai puțini rămîn la fereastră, pînă la sfîrșitul colindei, iar cînd colinda e gata, nu mai mulțămesc ca alți colindători, ci o tulesc la fugă. Gazda însă se pregătește din casă, lumînarea fiind aprinsă, nu are decît să iasă în tindă, spre a aștepta sfîrșitul colindei: atunci iese fuga și prinde pe un colindător, la care trebuie să se reîntoarcă și ceilalți toți. De nu poate prinde, e destul să apuce pălăria unuia și toată ceata e datoare să intre în casă după ea! Acolo, firește, îi ospătează cu mîncare și beutură, unde de comun mai colindă o colindă și apoi se duc mai departe.

Cam așa se întîmplă colinda feciorilor. În est mod colindă pe fruntașii satului și pe fetele cele mai alese. Mare rușine însă pentru junele, care se scapă de se îmbată la astfel de ocaziuni!

Astfel prăznuiam noi sărbătorile Crăciunului în Reteag, la casa părintească și astfel se prăznuiesc acelea și astăzi: în veselie și bucurie! În veselie să le prăznuim toți și în anul acesta o poftesc tuturor românilor de pe rotogolul pămîntului.