Amintiri din copilărie (Rosetti)/Capitolul IV. Ce știu despre unire

 

(urmare)

În Ieși se știa că candidatul la căimăcămie protejat de Austria era Costin Catargiu și mare era, în cercurile unioniste, temerea că Poarta să nu-l numească pe ei, care era urît de toată lumea. Unioniștii și chiar parte din separatiști, cunoscîndu-l de vreme îndelungată, perfect în curent cu lipsa lui de scrupule, cu spiritul său de intrigă și cu cumplita-i brutalitate, s-au grăbit să adreseze și consulilor din țară și ambasadorilor de la Constantinopol, repețite jălbi pentru ca să obție de la Poartă trimiterea unui caimacam cinstit și imparțial.

Spre mierarea și indignarea tuturor, alegerea Porții căzu asupra lui Neculai Vogoridi, aceasta în urma unui tertip, datorit, fără umbră de îndoială, crierilor îmbătrîniți în intrigă ai lui Ștefanache Vogoridi, fostul caimacam de la 1821— 1822, tatăl lui Neculai, și al cărui victimă n-a mai fost de astă-dată un boier moldovan incult, vanitos și, dacă patriot, nu tocmai clarvăzător, ca Teodor Balș de la Flămînzi, dar foarte deșteptul și perspicacele consul al Franței din Ieși, Victor Place.

Neculai Vogoridi se dusese la Place și-i propusese să-l recomande lui Thouvenel, pentru ca acesta să sprijine pe lîngă Poartă numirea lui ca caimacam în locul lui Balș, el îndatorindu-se să-i deie în schimb următorul revers:

„Eu, subsemnatul, încrezător în lealitatea Franței și în simpatia ei pentru principate, m-aș stima fericit să am concursul guvernului său, pentru ca să fiu numit caimacam. În acest caz mă îndatoresc, în chipul cel mai formal, să nu fac nimica ce ar putea să împiedece, fie în alegeri, fie în diva – nuri, libera expresiune a dorinților populațiunilor. Promit să administrez cu cea mai întreagă imparțialitate.”

(Cele de mai sus erau scrise de mîna lui Place, ccea ce urmează, de acea a lui Vogoridi.)

„Aprobat scrisoarea de mai sus, ale cărei clauze le primesc toate.

2 marte 1857.

Semnat: Neculai Conache Vogorides.

Spre întocmai copie cu originalul.

Semnat: V. Place’’.

Și Place, barbat deosebit de deștept și de fin, cu totul cîștigat ideii Unirii și a cărui carieră depindea în mare parte de reușita ei, a fost cu totul înșalat de acești greci vicleni și a rccomandat lui Thouvenel pe Neculai Vogoridi, trimețînd ambasadorului, odată cu recomandația, și reversul de mai sus. Iar Thouvenel știind că internunțiul austriac, Prokesch, lucrează din răsputeri pentru Costin Catargiu, spre a scapa de acesta, a recomandat pe Vogoridi, și Poarta, care știa ce face, s-a grăbit să-l numească.

Indignarea țării era justificată prin faptul că Vogoridi era fiu de străin, născut în străinatate, împămîntenit în chip cu totul nelegal în violarea anexei X a Regulamentului Organic și, chiar după acea împămîntenire, urmase să rămîie funcționar otoman și capatase, puțină vreme înainte de numirea la căimăcămie, demnitatea de routlei oulia. Vorbea o moldovenească din cele mai păsărești, avînd în multe cazuri nevoie de tălmăci pentru a înțelege bine sau a se face înțeles în limba țării. Așa, într-o adunare, nu mai țin minte unde, la care era de față și mama, cineva făcînd aluzie la originea lui străină, el a protestat prin cîteva cuvinte, din care asistența a înțeles numai cele de pe urmă: „Vogoridi mi ieste moldovano”. Apoi purtarea lui stîrnise cu drept cuvînt disprețul țării. Faptul că nu s-a făcut îndată o protestare împotriva acestei numiri trebuie fără îndoială atribuit sfaturilor de moderațiune ale lui Place și înțelepciunii Comitetului unionist, care și-a dat samă de importanța ca relațiunile cu Poarta să nu se încordeze prea tare și avea fermă încredere în reușita scopului pentru care lucra.

Puține zile după venirea la Ieși a lui Cabuli efendi și a lui Fotiade, care aduceau firmanul de numire a lui Vogoridi, Neculai Canta a trecut la Justiție pentru ca să facă loc, la Interne, lui Costin Catargiu. Aceasta pentru că, la intrarea în minister, cu trei luni înainte, a lui Neculai Canta, Vogoridi și Istrati, se pusese celui dintăi întrebarea: dacă el se obligă să împiedece ca macar un singur unionist să pătrundă în divanul ad-hoc. Și Neculai Canta, barbat experimentat, răspunsese că se obligă să lucreze în acest scop, dar nu se poate obliga să reușească. Atunci a fost întrebat dacă primește Ministerul de Interne cu condiție ca toată acțiunea electorală, precum și numirile și destituirile de funcționari să fie încredințate lui Istrati, care ie asupra-și toată răspunderea izbutirii. Canta consimțind, Istrati a dus de atunci toată campania împotriva partidului unionist. Acuma, după instalarea noului caimacam, cu prilejul unei întruniri, în casă la Costin Catargiu, a miniștrilor, cu Vogoridi, cu Fotiade și cu consulul austriac Gödel-Lannoy, punîndu-se din nou lui Neculai aceeaș întrebare ce i se pusese în alt rînd, el a dat acelaș răspuns ce-l dăduse și atunci. Iar Costin Catargiu declarînd că, dacă i se dă lui departamentul Internelor, el răspunde de desăvîrșita reușită a alegerilor, iar „dacă se va alege în divan un singur unionist să i se radă musteața”. Gödel-Lannoy a impus transferarea lui la Interne. Grăbindu-se să cheme la Ieși pe toți ispravnicii și privighitorii din țară, le-a declarat că:

„Va zdrobi partidul Unirii și va face praf din unioniști!”

A dat apoi tuturor diregătorilor ordinele cele mai strașnice pentru ca, prin toate mijloacele, să împiedice orice propagandă a unioniștilor, neîngăduind pe delegații comitetelor or să pătrundă prin sate și să ție întruniri cu țaranii. Apoi toți au primit ordin să se înfățoșeze lui Gödel-Lannoy.

Dealtmintrelea, Fotiade nu ascunsese lui Place că adusese pentru Vogoridi de la Constantinopol instrucțiuni poroncin – du-i să păstreze miniștrii numiți de Balș și să lucreze cu toată energia împotriva Unirii, lucru despre care consulul se grăbise să scrie lui Thouvenel.

Cam în acelaș timp plecase din Constantinopol baronul de Talleyrand-Perigord, comisarul Franței în Comisia Europeană, însărcinată cu cercetarea stării Principatelor și cu controlarea aducerii la îndeplinire a stipulațiunilor tratatului de la Paris privitoare la ele. Pe rînd, sosiră în București, unde avea să fie sediul acelei comisiuni, Liehmann von Palmerode, comisarul austriac, baronul von Richthoffen, acel prusian, sir Edward Bulwer, acel britanic, cavalerul Benzi, comisarul Sardiniei, Basily, acel al Rusiei, și Savfet-pașa, comisarul Porții, care era totodată și președintele Comisiunii Europene. Talleyrand fu primit cu cel mai mare entuziasm deoarece se cunoștea sprijinul ce împaratul francezilor îl dădea ideii Unirii. De o primire simpatică s-au bucurat asemene și comisarii Sardiniei, Prusiei și Rusiei, care reprezentau guverne favorabile și ele dorințelor românilor.

La mijlocul lui marte plecau, în sfîrșit, ultimele detașamente de trupe austriace, după ce sleise toate pretextele de prelungire a ocupațiunii țărilor noastre. Lasau însă în urma lor simțiminte de ură neîmpacată și de dispreț nemărginit în sufletele dealtmintrelea atît de blînde ale poporului moldovenesc de atunci. Și această ură nu era doară datorită nici unor abuzuri grozave, nici unor brutalități deosebite, dar mai ales spiritului lor meschin, necontenitelor sîcăieli și pretențiilor să găsească, într-o țară așa de înapoietă ca Moldova de atunci, comfortutl și ușurințile legate de civilizația apusană și, în sfîrșit, disprețului ce-l manifestau față de țară și de locuitorii ei, de cîte ori se găseau în prezența unor oameni care nu știau sau nu îndrăzneau să li răspundă cum se cuvenea. Țin minte cum barbații și mai ales femeile din clasele de jos, slugi și clienți ai caselor boierești, nu puteau vorbi de austriaci, pe care îi numeau nemți, fără ca privirea să li se încrunte și fără ca să scrîșnească din dinți. Și aceste simțiminte au trăit cît a trăit generația care văzuse ocupația austriacă, mai lăsînd urme și în urmașii lor.

Precum am văzut, ziarele unioniste încetase să mai apară de cînd Toderiță Balș, din ordinul Porții, desființase legea presei a lui Grigore Ghica și restabilise cenzura. În Țara Românească însă, caimacamul, fostul domnitor Alexandru Ghica, nu ceruse nici o înăsprire a legii presei (pe care Știrbei nu o scosese de sub cenzură), astfel că, la începutul anului 1857, apăreau peste Milcov cinci ziare care susțineau cauza Unirii. (Și Alexandru Ghica, asupra simpatiilor unioniste ale căruia lumea își făcuse dintăi mari iluziuni, nu întîrziese să arăte, pe lîngă o absolută incapacitate, un desăvîrșit servilism cătră voințile Porții și ale Austriei.)

Dar îndată după numirea lui Vogoridi, foștii editori de ziare din Moldova, care încetase să mai scoată ziarele lor, bazîndu-se pe firmanul de convocare a alegătorilor Divanului ad-hoc, pe dreptul acelor alegători să-și susție și să-și facă cunoscute părerile privind viitorul țării și pe ilegalitatea desființării legii lui Grigore Ghica, desființare „care nu se baza pe nici o lege votată de corpul legiuitor”, au petiționat caimacamului, cerînd repunerea în vigoare a legii de la 12 mai 1856, mai cerîndu-i să numească un cenzor. Guvernul nedînd nici un răspuns la acea petițiune, editorii în chestiune s-au adresat consulilor puterilor garante. Place, Richthoffen și Basily au intervenit la caimacam, însă acesta nu le-a dat nici lor vrun răspuns. Și astfeli partidul Unirii în Moldova a fost silit să ducă lupta electorală fără nici un organ de presă.

Dar, precum am aratat mai sus, Steaua Dunărei, cel mai valoros din ziarele unioniste, își mutase sediul de la Ieși la Bruxelles, unde apărea în franțuzește. N-a putut da ajutor printre alegători, dar în schimb a contribuit mult la crearea în străinatate a unei atmosfere favorabile Unirii.

În acest timp, Costin Catargiu se ținea cu sfințenie de făgăduința ce o dăduse față cu Gödel-Lannoy și cu Fotiade.

El nu se dădea înapoi înaintea nici unei samovolnicii pentru ca să împiedece pătrunderea macar a unui singur unionist în adunarea care avea să exprime Europei dorințile Moldovei. Prin toate mijloacele căută să intimideze pe unioniști și mai ales să falșifice listele electorale, folosindu-se în acest scop de textul puțin clar al firmanului. Dispozițiunile lui fiind obscure, mai ales în ceea ce se atingea de domiciliul alegătorilor din categoria proprietarilor mari, guvernul s-a folosit de faptul că mulți din aceștia stăpîneau moșii în mai multe ținuturi, pentru a poronci ispravnicilor acelor ținuturi unde aveau proprietăți să-i șteargă de pe liste, sub cuvînt că domiciliază în alt ținut.

Partidul Unirii alcătuise comitete în toate ținuturile și redactase programe care au fost tipărite la București, tipărirea lor la Ieși fiind strict oprită. Îndată ce a aflat acest fapt, guvernul, asimilînd comitetele electorale unor societăți secrete, le-a interzis, ca și publicarea profesiunilor de credință, și le-a declarat criminale. Ispravnicii au fost autorizați să întrebuințeze forța armată pentru îndeplinirea acestor ordine. Apoi s-a luat dispoziția ca toate listele electorale să fie trimese la Iași spre a fi supuse revizuirii Ministerului de Interne.

Institutorul Turculeț de la școala din Tataraș, din Ieși, și Cuparencu, proprietar din acelaș oraș, pentru că se văzuse în mînile lor un program unionist și fiindcă ei își exprimase opiniunile politice față de mai mulți cetățeni, au fost ridicați, noaptea, din paturile lor, duși înaintea lui Costin Catargiu care, după ce i-a batjocurit și i-a suduit în chipul cel mai vulgar, i-a amerințat că-i va pune jos și va poronci să-i bată cu biciul la c… Au fost apoi duși la închisoarea poliției de unde nu li s-a dat drumul decît după cîteva zile, în urma intervențiunii consulilor Franței, Prusiei și Rusiei.

Turculeț și Cuparencu au scapat cu amenințarea că vor fi puși jos și bătuți, dar în ținuturi agenți unioniști au fost bătuți de fapt. Așa a pățit, spre exemplu, la Roman, Ion Agărici, barbatul politic binecunoscut în urmă.

Prins de „cazacii”, cum se numeau atunci slujitorii, ai ispravnicului de Roman, în flagrant delict de propagandă unionistă, cu buzunările pline de manifeste și alte hîrtii unioniste, și dus la isprăvnicie, a fost întins jos și bătut cu nuiele. Pățania neplăcută l-a făcut mai prudent, dar întru nimica nu i-au modificat opiniunile.

— Iaca un c… istoric și care merită să fie sărutat de voi, tineretul, zisu-mi-a odată în anticamera Camerii, Kogîlniceanu, povestindu-mi apoi faptul în toate amănuntele și arătîndu-mi pe Agărici care în acel moment stătea cu spetele spre noi.

Tîrgoveților din Vaslui, pentru ca să-i facă să aleagă antiunioniști, li s-a promis că, dacă. votează după voința guvernului, li se va da cîștig de cauză în procesul ce-l aveau cu proprietara moșiei și a tîrgului.

Firmanul dispunea că colegiul marilor proprietari din fiecare ținut se compune din acei oare stăpînesc, în cuprinsul lui, o proprietate de cel puțin o sută de fălci, negrevată de nici o ipotecă. Multe moșii de mii de fălci, fiind grevate de ipoteci neînsemnate relativ la valoarea lor totală, care cu toate sarcinile de pe dînsele întrecea adesa, de zeci de ori, valoarea a unei sute de fălci negrevate, de pămînt cît se poate de roditor, Ministerul de Interne a pus să se șteargă de pe listă toți alegătorii unioniști posedînd moșii cît de mari, dar grevate de sarcini oricît de mici ar fi.

Astfel fost-a șters de pe lista electorală a marilor proprietari din ținutul Bacăului tata, proprietar al moșiei Căiuțul, în întindere de 5800 fălci (8300 hectare), evaluată 90 000 galbeni (1 050 000 franci în aur), fiindcă un trup de 670 fălci dintr-însa era grevată cu o ipotecă de 3500 galbeni (41 125 franci în aur).

Dar Vogoridi fu în curînd silit sa congedieze pe Costin Catargiu, nu de cătră Poartă, în urma reprezentațiilor ambasadorilor străini, și… de cătră propria lui soție. Aceasta, Catinca Conache, mai cunoscută sub porecla de Cocuța, era soră, după mamă, a lui Costache Negri, a Catincăi Negri, a maicii Evghenia Negri și a Zulniei Sturdza, adică aparținea unei familii care se distingea printr-o mare și însuflețită iubire de neam și prin înflacaratele-i convingeri unioniste. Cocuța Vogoridi împărtășea cu totul convingerile și aspirațiunile fratelui și a surorilor. Văzuse cu mare părere de rău. intrarea soțului ei în rîndurile separatiștilor, precum și numirea lui, de cătră Toderiță Balș, la departamentul Finanțelor. Ridicarea lui la căimăcămie o îngriji și mai tare, iar atitudinea ce o adoptase de la începutul căimăcămiei sale față.

de Unire și samovolniciile lui Cosun Catargiu o suparase într-atîta încît părăsise leșul și se dusese să steie la moșia ei Țigăneștii de la ținutul Tecuciului, declarînd lui Vogoridi că nu se va întoarce în capitală pănă cînd nu-și va schimba politica.

În nevoia lor, unioniștii, care cunoșteau prea bine simțimintele ei patriotice, au trimes la dînsa, la Țigănești, pe unul din ei, pe Alexandru Moruzi, cu însărcinare să facă apel la simțimintele ei românești, ca s-o ademenească să pretindă caimacamului în chip cominatoriu, departarea din guvern a lui Costin Catargiu, amenințînd pe Vogoridi, la caz de refuz, cu cererea de despărțenie cătră dicasterie. Deși Vogoridi îi ierosise, în desfrîu și în feli de feli de alte cheltuieli futile, o bună parte din urieșa ei avere, deși toate neamurile o sfătuiau de ani să-l părăsască, ea, din principiu, nu se plecase acestui sfat.

Dar Moruzi, barbat foarte fin și dibace, adresîndu-se patriotismului ei, nobila femeie, dîndu-și prea bine sama de primejdia ce rămînerea mai departe la Ministerul Dinlăuntru a lui Costache Catargiu o alcătuia pentru viitorul țării, a dat lui Moruzi cartă liberă ca să nu mai cruțe față de caimacam nici o amerințare pentru a-l sili să congedieze pe Catargiu în cel mai scurt timp. Dacă trecuse peste proasta purtare a lui ca soț și peste risipirea unei părți însemnate a averii sale, nu-i va ierta, declarat-a ea, zdrobirea viitorului țării.

Îndată întors la Ieși, Moruzi s-a dus la caimacam și i-a comunicat hotărîrea nevestei sale. În zadar Vogoridi încercatu-s-au să dea răspunsuri evazive, căutînd să cîștige astfeli timp, Moruzi nu l-a slăbit. I-a adus aminte cum venise în țară fără absolut nici o avere și că numai faptul că se însurase cu fiica lui Conache îi datora trecerea lui subită de la neagră sărăcie la bogăție domnească; cum el avuse, față de soția lui, o purtare incalificabilă și, în puțini ani, îi risipise jumatate din avere în chipul cel mai nedemn și cel mai insultător pentru dînsa. Să nu-i pară amerințarea de despărțenie șagă sau vorbă deșartă. El, Moruzi, a găsit-o foarte hotărîtă și doară caimacamul știe că fratele și surorile ei o împing de mult și cu stăruință să-și scăpe prin despărțenie rămășița averii. Să se gîndească serios și să chibzuiască cum este mai bine pentru el: dacă se poate expune la asemene primejdie pe nădejdea ipoteticelor foloase ce le înfățoșază făgăduințile turcești. Vogoridi de nimica netemîndu-se ca de sărăcie, cu care făcuse o îndestulătoare și amară cunoștință înainte de căsătorie, argumentele lui Moruzi n-au ramas fără efect. Apoi în Ieși sosise comisarii europeni și soția lui fiind retrasă la țară, iar nici una din surorile ei nevoind s-o înlocuiască, caimacamul nu avea pe cine să însărcineze a face acelor diplomați onorurile casei sale, ceea ce îi jignea mult vanitatea. Știa că Safvet-pașa era de părere că Costin Catargiu procedează în chip din cale-afară brutal și nu se va opune la congedierea ministrului Dinlăuntru, dar răminea Gödel-Lannoy pe care îl cunoștea ca cel mai aprig susțiitor al lui Catargiu. Se hotărî deci să-i vorbească, pipăind întăi terenul de departe.

Spre marea lui surprindere, consulul austriac nu făcu nici o greutate pentru a recunoaște că Costin Catargiu mersese prea departe și fusese prea brutal. Adăugea că el, Gödel-Lannoy, s-a gîndit mai de mult la înlocuirea lui și că a găsit pe un înlocuitor minunat, în persoana logofătului Vasilică Ghica. Acesta convenind pe deplin și lui Vogoridi, sacrificarea lui Costin Catargiu a ramas lucru definitiv hotărît.

Se vede însă că sau Gödel, sau Safvet, sau caimacamul nu au ținut această hotărîre secretă, căci ea a transpirat. Chiar în acea sară, Costin Catargiu a venit la Vogoridi și l-a întrebat ce însamnă zvonurile din oraș despre înlocuirea lui, care nu puteau decît să-i știrbească autoritatea. Vogoridi, ca un adevarat levantin, i-a răspuns, apucîndu-i amîndouă mînile și strigînd:

— Scumpul meu prieten, fii încredințat că cîtă vreme voi fi eu caimacam, dumneta vei rămînea ministrul meu de Interne!

Ceea ce nu a împiedecat ca a doua zi, de dimineață, l-a chemat la dînsul unde, de față fiind Alexandru Moruzi și Neculai Millo, ministrul de Finanțe, i-a cerut demisia. Costin Catargiu a cerut atunci caimacamului să-i arate motivele acestei cereri neașteptate. Vogoridi răspunzîndu-i că i le va da după ce va avea demisia în mînă, Catargiu a răspuns că el, la rîndul lui, îi va înmîna demisia numai după ce va cunoaște temeiurile pentru care i se cere. Discuția s-a prelungit pănă cînd Catargiu a declarat că nu va face nimica înainte ca să fi vorbit cu Safvet-pașa, la care s-a și dus îndată. Nu se știe ce s-a petrecut la comisarul turc. Catargiu și-a trimes demisia.

Urmașul lui, Vasilică Ghica, era un barbat deosebit de fin și de dibace, meșter neîntrecut în arta intrigii și concusionar binecunoscut. Unionist înfocat, sub Grigore Ghica, al cărui deplorabil ministru de Finanțe a fost în cel de pe urmă an al domniei, în vremea căimăcămiei lui Toderiță Balș se schimbase în antiunionist tot atît de convins. După moartea întăiului caimacam era unul din candidații Austriei la căimăcămie, iar cînd a văzut că sub Vogoridi nu capătă nici macar un minister, a devenit din nou unionist și a iscălit petiții unioniste.

Tot atît de lipsit de scrupule ca și Costin Catargiu, tot atît de gata să urmeze orice poroncă austriacă sau turcească pentru a-și pastra slujba permițîndu-i să comită abuzuri și concusiuni, tot atît de gata să sugrume expresiunea voinții țării, era barbat în stare să săvîrșească aceleași ilegalități, dar în chip mult mai dibace, mai puțin bătător la ochi, cu o brutalitate mai puțin aparentă și să mascheze mai bine toate nelegiuirile și abuzurile ce le comitea. În rezumat, noul ministru de Interne era pentru unioniști un adversar neasamanat mai primejdios decît Costin Catargiu, precum ei în curînd s-au putut convinge.

Comisarii europeni care se adunase la București, după ce își dăduse samă de starea lucrurilor în Țara Românească, se hotărîse să vie la Ieși pentru ca să intre în contact cu lumea politică de aici. Ei nu urmară cu toții acelaș drum, unii apucînd pe la Bîrlad și pe la Vaslui, ceilalți luînd calea Bacău-Roman. Unioniștii pregătise pentru comisarii Franței și a Sardiniei, puteri mai favorabile aspirațiunilor naționale, o primire din cele mai entuziaste, cu deosebire pentru baronul de Talleyrand. Delegațiuni de țarani, impunătoare prin numărul lor, îi ațineau calea pentru a-i ura bunăvenire și a depune în mîinile lui cărțile unioniste, personale sau colective, ce, în ciuda interdicțiilor lui Costin Catargiu, se tipărise cu zecimile de mii, pe care numele înfățoșitorului sau acel al comunității ce o reprezenta era încadrat prin enunțarea dorințelor țării în limba franceză: Union, Garanție de nos droits, Prince étranger héréditaire, Gouvernement Constitutionnel Représentatif. Guvernul avusese însă grijă să lanseze în orașele mai însamnate, ca s. e. Bacău, unde se știa că mișcarea unionistă era deosebit de puternică, telegrame, anunțînd că baronul de Talleyrand își schimbase intinerarul și luase calea Bîrladului, apoi se dăduse ordine ispravnicilor și privighitorilor să facă tot ce li stă în putință pentru ca să întîrzie călătoria comisarului francez. Mulțimile de țarani au așteptat sosirea lui cu ceasuri; în multe locuri, ca la Bacău, sătenii adunați au așteptat noaptea întreagă împrejurul unor focuri și, cînd Talleyrand, în ziuă, a sosit, ei tot nu se îm – prăștiese cu desăvîrșire și l-au primit cu nesfîrșite urale, iar trăsura i-a fost umplută cu cărți unioniste și cu flori. Cu toate măsurile luate de guvern, primirea comisarului francez la Ieși a întrecut toate așteptările. Iar în zilele care au urmat după sosirea lui, zecimi de mii de cărți de vizită unioniste au fost depuse la gazda lui. De o primire simpatică, deși pe departe nu atît de însuflețită ca acea a colegului lor francez, s-au bucurat și comisarii Rusiei, a Sardiniei și a Prusiei. Cu toții au putut să se convingă în cîteva zile de chipul fără scrupul în care guvernul caimacamului se pusese orbește în slujba Porții și a Austriei, de ilegalitățile și de fraudele ce le comitea pe fiecare zi pentru ca să împiedece ca țara să-și poată exprima dorința pentru Unire de care era obștește stăpînită. Comisarii Franței, a Rusiei, a Sardiniei și Prusiei se grăbiră să aducă la cunoștința guvernelor lor, atît manifestațiile de simpatie de care avusese parte, însuflețirea pentru Unire a moldovenilor cît și ilegalitățile comise de caimacam. Talleyrand confirmă toate amănuntele date de Place în de – peșile sale. [… ]

Cu toate silințile poliției caimacamului, comisarii Turciei, Austriei și Angliei au avut parte de o primire mai mult decît rece și, afară de person agiile oficiale, mic a fost numărul acelor care și-au depus cărțile la gazdele lor.

Comisarii celor patru puteri favorabile Unirii făcură pe lîngă caimacam repețite demersuri pentru a-l ademeni să părăsească calea ilegală pe care apucase, dar în zadar: falșificările de liste, intimidarea alegătorilor prin amenințări și bătăi, influențarea justiției pentru a cîștiga voturile unor alegători de samă, împiedecarea oricărei propagande în favoarea Unirii urmară în timpul prezenței Comisiei Europene în Moldova ca și înainte și după plecarea ei, care avu loc tot în mai 1857.

La începutul lunii următoare, iunie, se petrecu în Ieși un fapt care dădu în vileag toată perfidia politicii Porții și a caimacamului. Vogoridi avea atunci legături de dragoste cu o franceză care venise în Ieși pentru a-și precupeți frumuseța. Doamna Vogoridi fiind din nou plecată la Țigănești după întoarcerea la București a comisarilor europeni, caimacamul primea pe zisa franceză la dînsul acasă. Se vede că nu avea nimica ascuns pentru dînsa, căci ea știa unde el își ține corespondența secretă. Dar dacă caimacamul nu avea taine pentru franceză, aceasta spunea tot ce afla de la Vogoridi lui Place, barbat burlac, care, neducînd deloc la Ieși o viață de anahoret, avea și el parte de favorurile compatrioatei sale. Consulul, dîndu-și îndată samă că în acele hîrtii nu puteau lipsi piese cuprinzînd instrucțiile secrete ce le primea Vogoridi de la Poartă, precum și dovezi despre amestecul ce atît Austria, cît și Anglia îl aveau în politica urmată de caimacam, îi ceru să puie mîna pe ele și să i le aducă. Ea n-a refuzat, dar a aratat lui Place că o asemene faptă o va face să piardă imediat bunele grații ale caimacamului și, prin urmare, foloasele unite cu acele bune grații. Place, barbat practic, îi răspunse că unioniștii ar plăti pentru acele hîrtii o sumă destul de însamnată, care ar despăgubi-o de ceea ce va pierde dacă, ceea ce este probabil, Vogoridi o va părăsi. Apoi adăugi că caimacamul numai statornic în legăturile lui de dragoste nu este și că, după toate probabilitățile, favoarea ei așa și așa nu va mai fi de lungă durată. Se vede că a știut cum s-o convingă, căci la urma urmei franceza a consimțit să fure hîrtiile și să le deie în mîna lui Place, în schimbul unei sume ridicîndu-se, după unii, la o mie de galbeni, după alții, cu mult mai mare. Place s-a grăbit să informeze pe unioniști despre aceste împrejurări. S-a întîmplat însă că acei cu dare de mînă din ei să nu fie în Ieși, dar se găsi unul care, deși era departe să fie bogat, nu stătu la îndoială pentru a face, în folosul neamului, o jertfă foarte însamnată pentru averea lui. Acest barbat era Vasile Mălinescu și adaug că el n-a cerut, nici n-a primit vrodată să fie despăgubit pentru acei bani.

Franceza s-a ținut de cuvînt și chiar a doua zi a adus lui Place, împreună cu alte hîrtii, un număr de scrisori îndreptate cătră Vogoridi de membri ai familiei saile în slujba otomană: de la capuchehaiaua lui, Fotiade, de la Edhem-pașa, de la Prokesch-Osten, nunțiul austriac la Constantinopol, de la Alison, unul din secretarii ambasadei engleze de acolo, de la Gödel-Lannoy: de toate șăptesprezece piese. Ele conțineau, sau instrucțiuni categorice să combată prin toate mijloacele acțiunea partidului Unirii: aprobări pentru măsurile luate împotriva unioniștilor, laude pentru purtarea lui, încurajări pentru ca să urmeze astfeli și pe viitor, făgăduinți că, dacă va urma astfeli și de acum înainte, va dobîndi scaunul Moldovei, asigurări că Anglia și cu Austria sunt, în această chestiune, cu totul alături de Turcia și că Franța nu va putea izbuti la nimică față de hotărîta opunere a cabinetului englez. Aceste toate în ciuda tăgăduirii formale dată de marele vizir, prin scris și prin grai, că Poarta ar da în secret ordin să se combată Unirea, pe cînd în. instrucțiile oficiale, comunicate ambasadorilor străini, ea recomanda caimacamului să aplice cu stricteță dispozițiunile firmanului.

Bineînțeles că aceste scrisori au fost îndată trimese la Bruxelles și că L’Etoile du Danube s-a grăbit să le publice, dar, cu tot scandalul enorm ce publicarea lor a pricinuit-o în lumea politică europeană, caimacamul n-a fost destituit.

Se vede că Fotiade a avut cunoștință despre furtul corespondenței secrete a caimacamului mai tîrziu decît ambasada Franței căci, cu prilejul unei discuțiuni ce o avea cu dragomanul acelei ambasade, Outrey, față cu marele vizir, despre niște instrucțiuni date lui Vogoridi de către Reșid-pașa și transmise de dînsul (Fotiade), el nu numai tăgădui că le-ar fi transmis, dar chiar se declară gata să jure că niciodată nu a scris asemene lucru caimacamului. Atunci Outrey, zicînd că îl va scuti de un sperjur, a scos din buzunar copia scrisorii în chestiune a capuchehaielei. Își poate cineva închipui obrazul marelui vizir care, față de Outrey, tăgăduise și el faptul dării unor asemene instrucții de către Poartă.

Ambasadorul francez, Thouvenel, ținut în curent de toate abuzurile și nelegiuirile săvîrșite de caimacam în această chestiune în urma ordinilor secrete ale Porții, transmise lui în acest chip, precum și de încurajările Austriei și a Angliei, făcuse în zadar Porții, în repețite rînduri, reprezentările cele mai energice. Pe la sfîrșitul lui iulie (stil nou), autorizat de guvernul său, el adresă Porții, odată cu reprezentanții Prusiei, Sardiniei și Rusiei, o notă identică, prin care protestau împotriva ilegalităților comise de guvernul Moldovei și declarau că „nu era de demnitatea Comisiunii Europene să se puie în relații cu un divan care nu va fi alcătuit astfeli, încît să poată trece drept adevarata expresie a țării și care ar corespunde atît de rău intențiunilor Congresului de la Paris în această privință”. Nu găsește îndestulătoare declarația prin care Poarta „răspinge orice solidaritate cu agenții ei din Moldova și nu o exonerează de răspundere cîtă vreme nu-i va dezaproba în chip formal și nu-i va sili să-și modifice purtarea”.

Poarta, încurajată în rezistența ei de ademenirile și chiar de amerințările ambasadorilor Austriei și a Angliei, mai cu samă de acele ale lordului Stratford de Redcliffe, barbat deosebit de violent, a încercat prin feli de feli de răspunsuri evazive și dilatorii, să nu deie nici o satisfacere reală exiginților conținute în notele identice ale celor patru puteri; se vede că era legată prin vrun angajament formal luat față de Anglia. Nici macar ruperea de cătră reprezentanții acelor patru puteri a relațiunilor diplomatice și scoborîrea pavilioanelor nu au izbutit să facă pe Poartă să cedeze, deși și sultanul și marele vizir se aratau foarte afectați și îngrijiți.

În acest timp alegerile pentru divanul ad-hoc avusese loc în Moldova. În colegiile clerului, a marilor și a micilor proprietari și chiar a tîrgurilor, numai un număr ridicol de restrîns de alegători a luat parte la vot.

În Ieși, la colegiul egumenilor din întreaga țară, s-au prezentat numai 5 alegători, care au ales, dintre ei, doi deputați, iar la colegiul preuților de mir, s-au prezentat trei preuți, care au ales pe unul din ei deputat. Trebuie adăugit că, din 3263 de preuți din Moldova, erau înscriși 193, din care au votat peste tot 16. Din peste 3000 de mari proprietari, guvernul a înscris 477, iar numai 214 au votat. Și tot așa a fost și în colegiile micilor proprietari și în acele orășănești. Tot ce nu era slugarnic, cumparat sau terorizat de guvern s-a abținut de la vot. Din 40 000 de alegători ce le numarau aceste colegii privilegiate, numai 4000 au fost înscriși. Bineînțeles că întreg divanul ales prin asemene alegeri numara numai separatiști.

Dar situațiunea la Constantinopol era acuma extrem de încordată. Thouvenel aștepta ordinele împaratului, cu relațiunile diplomatice rupte, cu steagul scoborît și cu bagajele făcute, reprezentanții celor trei puteri care semnase și ei nota comună se găseau în aceeași situație. Turcii ar fi cedat acuma bucuros, ar fi destituit pe Vogoridi și oferise chiar să exileze pe Reșid-pașa, pe care îl înlocuise la marele vizirat prin Aali-pașa, dar nu îndrăzneau să ieie vro măsură pentru casarea alegerilor de frica lui Stratford de Redcliffe (Canning) și a Angliei, față de care, precum am aratat mai sus, se vede că erau legați prin vro legătură anterioară.

Napoleon al Ill-lea a salvat atunci situația. În primele zile ale lui august a făcut cunoscuta lui vizită reginei Victoria a Angliei, da Osborne, în insula Wight și, acolo, a obținut de la cabinetul englez să consimtă la casarea alegerilor din Moldova, la revizuirea listelor și la refacerea lor în chip absolut legal, precum și la garantarea absolutei libertăți a noilor alegeri. În schimb ceda în chestiunea Unirii și a principelui străin, fără însă a lua vro îndatorire să împiedece libera expresiune a dorințelor națiunii române în această privință. Știa el doară că dacă acea expresiune va fi lasată liberă, ea se va pronunța cu hotărîre pentru aceste două puncte și că va ști să găsască momentul oportun pentru a le face să triumfe.

Poarta nu putu decît să se închine și, în acest moment, era atît de bucuroasă să iasă din încurcătură încît, dacă Thouvenel ar fi cerut destituirea lui Vogoridi, i-ar fi acordat-o fără greutate. Dar ambasadorul temîndu-se de alt caimacam, mai rău, dar totodată mai capabil, răspunse că nu cere decît stricta și leala executare a hotărîrilor Congresului de la Paris. În această privință se vede că și Anglia hotărîse Porții cu tot dinadinsul că dorește ca noile alegeri să fie absolut libere și că nu admite nici ingerință, nici siluire la voința națiunii române. Mai pîcîlită și mai nemulțămită rămînea Austria, care se vedea absolut neputincioasă, fiind acuma cu desăvîrșire izolată.

Listele au fost revizuite și, de astă-dată, cu imparțialitate, ingerințele ocîrmuirii au încetat, dar abuzurile și prevaricările ei au urmat. [… ]

Tot în septemvrie au avut loc alegerile pentru divanul ad-hoc în amîndouă țările. Ingerințile guvernamentale lipsind de astă-dată cu desăvîrșire, țara a trimes în divan optzeci și trei de unioniști față de doi separatiști, Alecu Balș (Cucoșul) și arhiereul de scaun de la episcopia Romanului, Nectarie Hermeziu, care, acesta, fusese dintăi unionist și semnase petițiuni și manifeste unioniste.

Întăia grijă a Divanului ad-hoc al Moldovei, după ce s-a constituit și a dat un vot de mulțămire cătră puterile garante, a fost să se pronunțe, în ședința de la 7 octomvrie 1857, în chipul cel mai categoric, cu optzeci și unu de voturi în contra a două (logofătul Alecu Balș și arhiereul Nectarie Hermeziu) pentru garantarea vechilor noastre drepturi de cătră marile puteri, pentru Unirea cu Țara Românească, pentru un domn străin ereditar, aparținînd unei dinastii europene, pentru garantarea neutralității noastre și pentru regimul constituțional. După aceasta s-a votat în unanimitate și cu aclamație desființarea tuturor privilegiilor, apoi libertatea cultelor, respectul domiciliului și al libertății individuale, rectificarea printr-o comisiune europeană a fruntariilor noastre, desființarea jurisdicției consulare, înființarea unei forțe armate pentru apararea teritoriului, dreptul acestor țări să ridice cetăți, separațiunea puterilor, respectul proprietății, obligativitatea instrucțiunii, organizarea clerului, înființarea comunei, pe scurt: înlocuirea organizațiunei regulamentare, atît de împiedecătoare de progres, printr-o alcătuire modernă și compatibilă cu progresul. Toate aceste reforme au fost votate cu aceeași însuflețire de deputații marei boierimi moldovenești, care alcătuiau mai bine de o pătrime a numărului total al deputaților, cu care au votat-o acei ieșiți din țărănime, din clasa orășănească sau din mica boierime.

Din nenorocire însă, această unanimitate și acest spirit de abnegațiune nu s-a mai menținut cînd s-a prezentat tocmai chestiunea de ordin interior primînd toate celelalte, o chestiune absolut vitală pentru aceste țări: acea privitoare la relațiunile dintre stăpînii de moșii și săteni. Ea fusese adusă înaintea divanului în ziua de 9 noiemvrie 1857, printr-o petițiune care este nu numai o minune de logică, dar și o minune de stil. Iaca două din penultimele paragrafe ale acestei „jălbi”, care a făcut atunci efectul unei bombe explodînd în. Divanul ad-hoc al Moldovei:

„Din buni și străbuni noi am avut dreptul de a ni lucra pămîntul trebuitor pentru hrana noastră și a vitelor noastre, fără să ne poată alunga nimene de pe dînsul. Toate uricile țării, toate așăzămintele vechi și noi ni sfințesc acest drept precum și acela de a se da copiilor noștri pănă da acoperirea a doua treimi din moșie: iar pănă la Regulament aveam dreptul de a lucra cît vom putea. De asemenea, boierii de moșie au avut dreptul de a ne cere boieresc.

Să fie deci o Adunare Obștească, unde să avem și noi oamenii noștri, să se cearnă și să se dezbată drepturile boierilor și drepturile noastre, și ceea ce o țară va găsi că suntem datori, cu sudorile noastre vom plăti; că omul, ca să scăpe din robie și să fie stăpîn la casa, vatra și ogorul său, cu tragere de inimă va lucra și se va răscumpără.

Iaca plecatele noastre rugăminți și cereri…”

Pe lîngă că, de astă-dată, erau în joc interesele materiale, principala avere a marei proprietăți, apoi chestiunea era cu desăvîrșire necunoscută pentru aproape toată lumea. Studiile istorice la noi erau încă în pelinci, materialul documentar ascuns în lăzi, nepublicat, autorii străini care făcuse istoricul chestiunii în țările lor erau cu desăvîrșire necunoscuți la noi. Stăpînii de moșii erau convinși, și convinși cu bună-credință, de sfințenia dreptului lor asupra întregii întinderi de pămînt ce o cuprindeau moșiile lor. Însuș Kogălniceanu, singurul care de ani de zile ducea o campanie stăruitoare pentru împroprietărirea sătenilor, nu avea idee cît de mari și cît de întinse erau drepturile țaranilor asupra pămîntului lucrat de ei. Dealtmintrelea, marii proprietari nefăcînd parte din marea boierime nu s-au aratat deloc mai favorabili revendicărilor țărănești decît colegii lor din protipendă. Apoi chiar boierii cei mai înaintați în idei, ca Negri și Costache Rosetti-Tețcanu, n-au pus niciodată la îndoială sfințenia drepturilor marei proprietăți. Sfada a durat pănă la închiderea divanului, fără ca să se fi putut ajunge la o înțelegere și, la sfîrșit, s-a hotărît ca dezlegarea chestiunii să fie încredințată puterilor garante. Divanul dîndu-și astfeli însuș un brevet de incapacitate cu prilejul soluțiunii celei mai însamnate chestiuni a reorganizării lăuntrice a țării.

Pentru a ademeni țărănimea să ieie parte la lupta pentru Unire, partizanii acestei idei nu stătuse la îndoială pentru a-i face oareșcare făgăduinți, dealtmintrelea destul de vagi, despre eventuale îmbunătățiri a soartei sale în cazul cînd Unirea ar deveni fapt îndeplinit. Poate că unii agenți unioniști sau chiar unii membri ai partidului Unirii cu idei mai înaintate, cum erau, spre exemplu, Zaharia Moldovanu și Dumitru Miclescu sau Popa Da să fi făgăduit țaranilor împroprietărirea pe pămînturile ce le cultivau. Fapt este, cum au raportat guvernelor lor și membrii Comisiei Europene care își avea sediul în București, că țăranii în Moldova erau foarte agitați. Nu se dedeau la nici un act de violență, dar se vedea cît colo că povara jugului oe-l purtase pănă atunci cu atîta supunere începuse să li pară nesuferită. Se lasau greu la îndeplinirea obligațiunilor lor și înfățoșarea li era pe unele locuri atît de dîrză, încît vechilii, vatajii și feciorii boierești începuse să steie la îndoială înainte do a cuteza să-i lovească ca altădată. În multe părți ale țării, stăpînii de moșii începuse să ieie măsuri de aparare, să aducă pentru paza curților oameni de încredere sau pe care îi credeau de încredere. Alții făcuse tunuri de lemn de cireș, de nuc sau de stejar, legate cu cercuri de fier și le încarcau cu praf de pușcă, cu glonți sau cu pietre, cu care aveau de gînd să-și apere, în caz eventual, curțile. Deși relațiunile noastre cu țaranii din satele moșiei erau cît se poate de bune, țin minte că am văzut cu ochii mei, la cănțelaria moșiei, două tunuri de lemn de nuc sau de stejar, legate cu cercuri de fier, pe care vechilul nostru punea dumineca să le încarce spre a trage în niște ținte făcute din lătunoaie prinse împreună, care se așazau la cincizeci sau șăsezeci de pași de tunuri. Dar mama și-a bătut într-atîta joc de acea „artilerie de balerci”, încît tata a poroncit să fie puse la magazie. Am auzit însă de la alți stăpîni de moșii care aveau baterii întregi de tunuri de lemn pentru serviciul cărora tocmise poloni sau arnăuți.