Amintiri literare. Genialul Pătrașcu
| Amintiri literare. Genialul Pătrașcu de Anton Bacalbașa |
Amintirea pe care o dau aci e foarte de curând, ea n-a împlinit nici un an, așa că mi-e cu putință să o transcriu cât se poate de adevărat.
Eram într-o seară adunați la Caragiale: dnii Barbu Delavrancea, Vlahuță, doctorul Urechiă, Artur Stavri și... mai era și d. Pătrașcu.
Caragiale, rău ca-ntotdeauna, uitase că e boierul de gazdă și se apucase să execute sumar pe invitatul său.
În tot timpul mesei a domnit veselia cea mai zgomotoasă. Numai d. Pătrașcu, melancolic et pour cause, spunea mereu pe glasul cel mai jalnic:
— Bine, Caragiale, tu uiți că ești amfitrionul... De aia m-ai invitat la tine?
Însă grecul nu se lăsa, el tăia în carne vie.
După masă, alt canon. D. Delavrancea a adus vorba despre articolul pe care eternul domn Pătrașcu îl publicase în Constituționalul cu prilejul sosirii prințesei Maria în țara noastră. Articolul era, cu adevărat, o comedie întreagă. Era vorba în el de niște suliți vrășmașe tocite de piepturile noastre, de niște dinasticismuri lirice și oribile, și mai ales de vestitele... poene misterioase.
D. Pătrașcu își avea articolul în buzunar... din întâmplare. Îl scoase, și discuția începu furtunoasă, zeflemistă, canonoasă, nimicitoare. Caragiale și Delavrancea strânseseră rău cu ușa pe autorul poenelor. Numai d. Vlahuță, diplomat ca întotdeauna, dădea mai mult fitiluri, fără să atace... taurul de coarne. Și bietul taur guvernamental scosese limba de un cot.
Peste un ceas, articolul era distrus, credeam că autorul va intra în pământ.
Dar Caragiale veghea, el nu se mulțumea cu puțin. Și deodată interpelă pe d. Pătrașcu:
— Bine, mă, ce știi tu să faci? Tu zici că ai talent? În ce?
— Da, da, să știi tu... am...
— Tu, mă?! Nu știi nimic! Ai fost diplomat la ambasada din Paris și nu știi două buchi de franțuzească!
— Eu, mă?
— Tu, mă, tu!
— Eu știu mai bine ca tine!
— Tu, mă?
— Eu!
Curajul ăsta scoase pe Caragiale din toate răbdările. El propuse un concurs pe loc, stante pede, între dânsul și d. Pătrașcu.
Propunerea fu primită, și una din doamnele de față le dictă o frază în românește. O frază scurtă, de vreo patru-cinci rânduri. Pe cât mi-aduc aminte, se sfârșea cam așa: „Oricât ne-ar plăcea de mult surorile noastre”... „Preferăm pe ale altora”, am complectat eu.
În vreo zece minute, Caragiale a tradus-o în franțuzește; dlui Pătrașcu i-a trebuit s-o prescrie de vreo cinci ori în jumătate de ceas.
Când se desfăcură tezele, a lui Caragiale n-avea nici o greșeală. A dlui Pătrașcu era oribilă, îngrozitoare și miraculoasă. Cinstit vorbind, un băiat din clasa a doua de gimnaziu ar fi tradus-o mai bine. Avea greșeli elementare de ortografie, de limbă, de gramatică, de tot ce voiți.
Atunci a fost momentul decisiv. Vlahuță, doctorul, Delavrancea, toți și-au dat drumul inimii. Caragiale era măreț.
— Tu, mă?! Tu îndrăzneai să-mi vorbești mie?! Tu știi ceva? Ești un... (aici urmează o înșirare de animale domestice).
Autorul acestor rânduri nu bea decât ceai. În seara aceea băusem vreo cinci pahare. Acuma, fie din cauza ceaiului, fie dintr-o simțire sinceră și nefabricată, știu că m-a apucat o milă adâncă de bietul om, pe care literații noștri îl sfâșiau așa de cumplit, pe când el, învinsul, se făcuse galben și de-abia îngâna:
— Bine, Caragiale, uiți că ești amfitrionul...
Nu mai puteam rezista torturii. Am ieșit în sală și — o spun cu toată rușinea — am plâns cum am plâns în timpul războiului — copil! — când am auzit că a murit primul soldat.
Caragiale, care m-a surprins în delictul ăsta de lirism, și-a bătut joc de mine și mi-a spus cam următoarele:
— Cum să cunoaște că ești tânăr! Ești mai liric ca o domnișoară... Mă, cu indivizi de ăștia nu trebuie să fii milos. L-ai văzut tu pe ăsta? (D. Pătrașcu plecase.) E un triumfător. Azi îi dai la cap, și mâine ți se cocoțează în cap. Din pricina microbilor ăstora cu poene misterioase băieții de talent nu se pot ridica.
V-am spus că lucrul nu s-a petrecut de mult. Ei bine, azi mi-aduc aminte de vorbele lui Caragiale și văd că a avut dreptate. Inima nu trebuie să vorbească în fața ăstor triumfători care se ridică întocmai ca reptilele, acățându-se. În lupta pentru trai adeseaori trebuie să calci peste cadavre, și dacă e ne- voie calcă fără căință!
Închipuiți-vă că guvernul a înființat o școală de finanțe. Și pe când Caragiale e silit să deschidă berărie cu Mihalcea, pe când Vlahuță e plătit cu două sute de lei pe lună ca scriitor la Ministerul Domeniilor, pe când atâția alții, plini de talent și de pricepere, își sting viața în mizerie, cel dintâi om pe care guvernul s-a gândit să-l numească profesor de limba franceză! e... d. N. Pătrașcu!.
Aș face aici o imprecație ca în Macbeth. Dar astâmpără-te, revoltă a sufletului! Țară de spanac și de reptile! Panait Macri la teatru, Neculai Pătrașcu în profesorat! Idioția acestui neam se ridică să întunece toate talentele, precum broaștele tulbură apa bălților ca să nu se vadă oglindindu-se în ca zborul măreț al vulturilor de sus!