Amurg în munți
De departe pădurea erà o batistă brună,
și cerul se plecà deasupra crestelor, asemeni unei mâini pe frunte.
Simțiam cum intrăm (cu trenul) în seară și în munte,
și răcoarea lunecà prin părul tău, ca degete pe strună.
Apoi, tresărirea văii a fost o agonie îndelungă de pleoape.
Verdele ne pătrundeà adânc, ca ’ntr’o peșteră vuetul unei ape
și amurgul care ’și sfâșiase trupul printre brazi
își vărsà, darnic, sângele pe buzele și ’n pieptul nostru,
...aș vreà să mai fie azi...
Strigăul sănătos al trenului ne-a deschis sufletele,
asemeni unui cuțit filele dintr’o carte,
și tot aerul proaspăt a intrat alb în noi,
ca niște copii sprinteni în odăi până atunci umede și deșarte.
Vara, erà vara, care ’n fiecare brad râdeà.
Seara erà limpede cu stele și cu lună,
trupurile ni se iubiau și ochii tăi erau izvoare calde...
...A fost o poveste frumoasă, citită de mult, împreună...