Amurgul

 

Oglinda cea mare o cuprinse întreagă ; dar ochii slăbiți nu putură desprinde decît silueta zveltă de acum patruzeci de ani. Și într-un moment de uitare, ei se umplură de nemărginită fericire.

Dar cînd se apropiară miopi de luciul mort al sticlei, i se păru că-și vede chipul, pentru care altădată s-ar fi bătut tot ținutul pînă-n adînci depărtări, ca printr-o sită. Oglinda, pudrată de fina pulbere ce se măcinase în săptămînile spaimelor din urmă, accentua violent cutele cunoscute și descoperea pînă la amănunțimi de necrezut pe cele mai noi. Vai, cîte se strînse- seră și cîte se împleteau pe fața moale, dezumflată ; ai fi zis o țesătură fină de voal.

Își aminti de vremea voalurilor ; se revăzu cît de cochet știa să-și împreune degetele cînd trebuia să-și dezgolească vîrful bărbiei și buzele. Cîți nu îngălbeneau atunci, ca păliți de secera nevăzutului, și la cîți nu sticlea în ochi sîmburele nebuniei numai la acest neînsemnat gest al ei !

Aici, pe locul acestor două umflături vinete, lunguiețe și pleoștite, fuseseră buzele… și-n locul acestui cioc adus, de răpitoare, nasul minunii dumnezeiești își vibra, nesățios de patimi, nările fine… iar mai deasupra, în locul mustăților ăstora aspre și sălbatece, arcul sprîncenelor se strîugea ș. se destindea nervos, împroșcînd săgețile morții… În minuscule cratere stinse, clocotise odinioară vulcanica păcură.

Bura lacrămilor învălui de tot în ceață imaginea, și ea se retrase tremurînd spre patul de-abia părăsit.

I se păru lipsită de sens orice nădejde, și bucuria deșteptării limpezi și sănătoase din dimineața asta, după zilele cele grele de groază și de buimacă revenire, i se păru la fel de goală și de stupidă. Încă un soroc ! Cine știe cît de lung și cine știe dacă nu tocmai cel din urmă !… Și la ce toate astea ? Ca să contemple în oglindă stîrvul ce se înființa tot mai hidos și mai putred în locul frumuseții de demult…

Își aminti cu răutăcios dezgust frica teribilă din de-abia trecuta săptămînă : furia cu care mîinile astea —lugubre picioare de pasăre — se înfigeau în perini și cearceafuri. Și vocea stinsă și plîngătoare, supărător de plîngătoare, ca de milog : „încă nu, Doamne… Încă n-a sosit timpul, Doamne”…

Simți rușine și scîrbă. Scîrbă de sine însăși, dar rușine de Dumnezeu oare ? Mai degrabă de biata fată, de Elenuța…

Și chipul încercănat al copilei luă molcom loc în închipuirea goală de orice imagine. O revăzu mai ales plecată deasupra ochilor ei bolbocați ca deasupra pră- pastiei celei mai adînci. Ce groază în ochii de deasupra de ochii [de] dedesupt ; ce groază dinaintea prăpastiei celei fără de sfîrșit…

— Mătușică… nu se poate… nu se poate… vino-ți în fire…

Ce curată și sfîntă groază în ochii de deasupra, ce spaimă poltronă, rușinoasă în orbitele întinse de căscă- tura haosului ! Cît de speriat trebuie să fi fost cu albușul lor vînăt, zgîit pînă la nimicnicie.

Vechea mîndrie, ce dureros de înfrîntă, țolul scump de purpură, murdară treanță de șters scîndurile! Vai, nu mai știa să moară cum știuse să trăiască.!

— Mătușico… auzi… mă auzi ?…

Elenuța o cuprinsese strîns în brațe și o zguduia cu putere ; poate numai așa s-a mai pus în mișcareinima asta, ca un ceas stricat pe cara-l datini cu furie…

Fața i se oglindi și mai aproape de miezul minții, slăbită de veghea nopților, zdrobită de crunta-, succedare a grelelor împrejurări biruite. Și scîrbă bătrînei pentru sine crescu și mai mult cînd își aminti că-n durata cîtorva clipe, în mijlocul marelui; zbucium, pîndise pe buzele fragede șoapta scrîșnită>.a..revoltei* pe fața tînără și aprigă — semnul celei mai. mici, ne- răbdări ; dorise chiar în ochii scînteietori și nestatorr nici să prindă scînteia cea mare a veseliei pentru scăparea atît de apropiată. Dorise ca să țipe cumplit de dezamăgire și groază și suferise că numai groază și durere se reflecta din chipul copilei. Focul’ rușinii îi încinse fața ca un cuptor cînd își aminti chiar vorbele pe care i le strigase, singurele conștient’ aruncate în necurmata tălăzuire de aiurări :

— Aha, o aștepți, nu ?… Vine, nu ?… Te uiți mereu la ușă…

— Mi se pare c-a venit doctorul, mătușică…

— Ți se pare c-a venit dumneaei… cucoana, cu ochii scoși, ha, ha, ha… Actul l-ai laa poșetuță, nu-i așa ?… Este timpul,’ nu-i așa ?… Mai deschide-i;… du -te… poți să-i deschizi… Și bătrîna dăduse drum plînsului aspru, răgușit, sinistru : Nu maie o credință pe lumea asta, nu mai e credință !… Deschide, deschide !

Fata s-a apropiat într-adevăr de ușă și a deschiso.

Bătrîna și-a astupat îngrozită capul în perini

— Buna seara, domnule doctor !

Doctorului trebuie să i se fi urît și lui cu cîte cîrpeli nu-i mai face ! Ba azi rinichii, ba mîine ficatul… Hm, trebuie să se fi plictisit și el, mai ales de atîta văicăreală. Cu ce privire tristă învăluia pe biata fată !

Toate astea le vede și ea și le înțelege de minune… Hm, ar fi într-adevăr timpul să-i lase pe toți în pace… toți sunt plictisiți, amărîți, extenuați… Îi înțelege de minune, de minune… au dreptate… au perfectă dreptate…

Ș-apoi, de bună seamă, ce-o mai fi ținînd atîta la mizeria asta !… Cîtă jale și cît regret pentru… pentru ce ?… Ce-a fost bun s-a dus… s-a dus… s-a dus—

Ea repetă într-una „s-a dus, s-a dus…”, și lacrămi calde, tot ce mai poate fi cald în corpul înghețat pe jumătate, izvorăsc din colții ochilor. Le simte cum se preling printre zbîrcituri, active și grabnice, cum descriu ocoluri încurcate pe emisferele zgronțuroase ale figurii. Multe, necontenit mai multe, o bejanie întreagă, o părăsesc și ele, zorite, micile picături de căldură și viață, ca pe ceva ce nu mai poate fi de întrebuințat…

A uitat că e la fereastră, în jilțul larg, căptușit cu perini.

Îi aduce aminte un stol de păsări, care au căzut din cer, afară, în grădinuță, hărțuindu-se sub trandafirul cel mare, de parcă ar fi tras la judecător ; bătrîna nu vede pînă acolo, dar le știe după glas. Așa făceau și atunci cînd le vedea : trăgeau sub trandafirul cel mare, cu flori ca vișinata cea mai închisă din dulap. Cearta este acum ca niciodată de zgomotoasă, iar obștea, ca de obicei și mai zgomotoasă, hotărăște. Ce trebuie să judece ele ? Pe doi îndrăgostiți care călcaseră legile tribului sau plîngerile vreunei amante înșelate înainte de soroc…

Zgomotul e infernal : acuzarea ciripește o dată cu apărarea, jurații hotărăsc în același timp. O laie întreagă de zburătoare. Sfada e tocmai în toi, cînd, deodată, un fîlfîit brusc și greu curmă firul certei. Ce s-a întîmplat ? Au fugit pe neașteptate împricinații și tot tribunalul s-a luat după ei ?…

Bătrîna clipește înveselită din ochii împăienjeniți. Și mirosul trandafirilor în floare izbuti să mai găsească în nările uscate urme încă vii de nerv olfactic. În valul puternic de parfum care cade atît de greu asupră-i găsește în sfîrșit un rost încăpățînării…

„…o, nu, domnule doctor… nu țin la viață… dacă asta mai poate fi numită viață… nu țin de loc, domnule doctor… Dar țin să văd și eu pe Elenuța căpătuită, s-o văd odată la casa ei… Asta e tot ce vreau, domnule doctor… Iacă, avere îi las cît să ia și un prinț… frumoasă e destul… curtată e și cerută de toți… Eu nu știu ce are fata asta de tot așteaptă mereu… că-i spun totdeauna… totdeauna îi spun : «Fată dragă, hotă- răște-te odată… ca să te știu la un fel… haide, izbăvește-mă odată… să pot să mă urnesc și eu dintre voi…», și nu vrea să mă asculte, domnule doctor… nu vrea…”

În pomeții obrajilor ei tot mai avu ce să roșească, fiindcă niciodată nu-i spusese fetei astfel ; iar în mîndra îndărătnicie cu care Elenuța respingea necontenit înnoitele partizi se vedea ca-n oglinda propriului ei trecut. O, cine ar putea-o crede că ea, bătrîna hidoasă, atît de cochetă și nebunatecă odată, rămăsese pînă acum curată ca rochița cea albă a primului bal ?… În fetița asta, în Elenuța, se scursese parcă tot sîngele tinereții ei…

„…spune, domnule doctor, pot eu să mor… pînă nu-mi liniștesc inima asta ?… Că atîta suflet mi-a mai rămas și mie… nepoțica asta, fata sorei mele, sînge din sîngele meu… Spune, domnule doctor, spune, n-am dreptate să mă încăpățînez ca să mai locuiesc în stîrvul pe care mi-l petecești mereu ?…”

Și bătrîna respiră adînc aerul îmbălsămat, fericită, ca și cînd ar fi găsit pretext însăși morții ca s-o mai întîrzie…

„Asta e, șopti ea înfiorată de veselie, asta e, domnule doctor… Am eu dreptul să mă las să mor ?…”

Ea simți amurgul, căci lumina difuză dintre pleoape începuse să se întunece ; înțelese deci că, dincolo de simțuri, soarele s-a lovit de geana dealului și s-a sfărîmat în jăratec, care se stinge pe îndelete… Trandafirii și-au întreit puterile și aproape o îmbată… Ticăie tot mai încet inima orașului… O mierlă se văicărea somnoroasă în frunziș…

Ora înserării. Și versul străvechi bătu ca un ceas în tăcerea crescîndă, aromată :

„O, ceas al tainei, asfințit de seara’… Din ce în ce se potoleau toate, de parcă toate se dau în lături să facă loc amintirii care se lega. Și întregul sonet eminescian, cu norii lui și cu lumea lui de demult, și-a ei, se înfiripa ritmic pe harfa minții dezacordate :

„Iar timpul crește-n urma mea…” Cînd termină, parcă o mandolină a tăcut undeva. Iar trandafirii întrecură măsura ; era un înec adevărat, de parcă izbucniseră de sub brazde izvoare de parfumuri. Ochi stinși se închideau de extaz, dar ea vedea totul, totul, întreg amurgul timpurilor vechi, și peste tot vedea cerul, care luase acum de bună seamă culoarea catifelată și adîncă a trandafirului cel mare…

„…aș fi o… o… Doamne… aș fi o… dacă aș părăsi-o… Nu, domnule doctor ?…”

Și totuși mai lipsește ceva ceasului de taină ca să fie aidoma celui de atunci… unicului ceas… din toată viața…

…da… iată ce-i lipsește…

Doamne, este încă trecutul, sau nisipul a scrîșnit cu adevărat sub pașii rari, întretăiați ?… Dumnezeule… sărutul acela… auzi-i puternicul ecou… atît de tare răsună încă în minte…

Mătușica a închis ochii, adică a închis poarta amintirii ; mai departe n-are unde să mai meargă… și la- crămile izvorăsc iarăși, spontane și de prisos.

Vai, și Maria s-a uitat de taină cu sergentul ei în bucătărie… Ar fi timpul s-o ducă înapoi în dormitor. Elenuța o să se supere găsind-o aci, cu fereastra larg deschisă…

Dar ecoul vremurilor duse se sfarmă iar în boaba de săruturi, ce se împrăștie ca mărgelele scăpate din șirag. .

Mătușica forțează zadarnic căscătura ochilor betegi ; negura rămîne compactă pretutindeni, afară și înăuntru. Oare amintirea i-a scăpat cumva din baierile voinței și-și face singură de cap ? Mătușica fuge disperată cu gîndul la doctor. El singur poate s-o scape din postura asta romantică și ridicolă.

„…iată de ce vă dau spectacolul ăsta hidos, domnule doctor… al unei bătrîne care se zbate cu atîta încăpățînare…”

Nu, afară e realitatea, nu amintirea. Sărutările sunt lungi, lacome, neisprăvite. Și nisipul aleilor se aude cum e strivit de pași. Și totul e întretăiat de voci, de cuvinte clare, distincte…

— Destul… ajunge…

E vocea Elenuței.

— Du-te, du-te, biata tușă mă așteaptă de mult…

Și iarăși șopotul care revine necontenit, al cuvintelor de despărțire. Și iarăși lungul sărut care nu mai ajunge să fie cel din urmă. Realitatea ! Ei nu i-a mai rămas nici măcar tihna amintirilor.

În sfîrșit, pasul sprinten al Elenuței pe treptele de piatră. Mătușica a țintit urechea la ușă ; inima i s-a zbătut brusc de mai multe ori și apoi o dată prelung, ca o pasăre tăiată. Acum o simte cum se destinde pe îndelete din ultima ei încordare… iar ușile s-au deschis rînd pe rînd… ușa mare… ușa dormitorului…

— Tușă… tușă… unde ești, tușă ?…

…apoi ușa de aici…

…și-n urmă nimic.

Doamne, de ce nu înaintează ? De ce s-a oprit ?… Doamne, cine s-a oprit ? Cine o fixează … Ce se petrece aici ?…

— Cine este acolo ?… N-auzi, cine ?

Nu răspunde nimeni. Și totuși cineva e înăuntru și o țintește necurmat, căci ea simte pe frunte două puncte reci, care cresc și se lărgesc în cercuri, mici și goale, ca găurile de hîrcă.

Inima bătrînă a luat-o la fugă îngrozită, și fuge acum într-una, bătrînește, nesigur, hodorogit, poticnindu-se. Mătușica ar vrea s-o oprească ; doar cu fuga asta, oricine, din doi pași, o poate ajunge.

— Cine a intrat aici ?

Dar ușa parcă se deschide din nou, Doamne, acum într-adevăr se deschide și iacă un pas lămurit și material lovește podeaua.

— Tușă ! aici ai fost, tușă ?

Este cu adevărat Elenuța, care a prins-o în brațe și o sărută mult pe față, pe păr, pe sprîncene…

—…ai auzit, tușă ?…

— Ce să aud ?… Acum ?… N-am auzit nimic…

—…în grădină ?…

— A !… În grădină ?… N-am auzit nimic… Păsări, și atît… Am stat să miros trandafirul… vai ce tare, ce puternic… bătrînul… hm… Tu nu știi cît de bătrîn e trandafirul ăsta…

Dar bătrîna simte cum i se pitește inima, cum se face mică-mică… și așteaptă ferită acolo, în propria ei micime, destăinuirea.

Nu, Elenuța a deschis din’ nou cuvîntul, dar vorbește de lucruri cu totul depărtate… Bătrîna răsuflă adînc… „Pînă n-oi ști-o… domnule doctor… la locul ei… spune dumneata… pot eu… pot eu ?… N-am auzit nimic… domnule doctor… nu știu nimic… mie nu mi-a spus… Iubește ea cu adevărat ?… Ha, ha, ha, astea-s minciuni, domnule doctor… Nu, nu… eu mint… mi-e scîrbă de mine… Ea iubește… da, ea iubește… știu…”

— Elenuța… lasă astea…

— De ce, tușico ?

—…Am auzit…

— Ai auzit ?

—…Da… am auzit… În grădină… Hai, spune, cine ?

—… haide, spune o dată…

— Tudorel…

—… Tudorel ?… Cu adevărat ?…

Fata și-a plecat capul, și binecuvîntarea bătrînei, sărut uscat și rece, pecetluiește destinul cel nou. Bătrîna nu vede, dar știe că afară tăciunele scăpătatului s-a scuturat tot, deodată, în cenușa nopții.