Anchetă literară
| Anchetă literară de Nicolae Gane |
Ziarul L’Indépendance roumaine a deschis o anchetă asupra evoluțiunei literaturei române, adresîndu-se la mai mulți scriitori din țară, cărora le-a pus următoarele întrebări:
1. Literatura română trece ori nu printr-o perioadă de criză?
2. Dacă da, care ar fi cauzele?
3. Unde trebuie să căutăm punctul culminant al literaturei noastre, în trecut sau în prezent?
4. În ce direcțiune se îndreaptă mișcarea noastră actuală?
5. Cine a scris sau scrie mai curat românește?
La aceste întrebări iată răspunsul ce am dat, reprodus mai jos după L’Indépendance roumaine, cu oarecare mici complectări.
„Domnule redactor,
Nu pretind că opiniunele mele în materia despre care tratează scrisoarea dv. sunt infailibile, cred însă, în conștiință, că răspunsurile ce pot da la întrebările dv. nu pot fi decît următoarele:
1. După părerea mea, este fără de îndoială că literatura română trece actualminte printr-o perioadă de criză.
2. Cauzele sunt multiple. Mai întăi, pentru ca cineva să poată face literatură bună, trebuie să scrie în toată libertatea de spirit și să fie într-o stare sufletească care să-i permită să-și uite propria sa individualitate. Pentru a ajunge la această uitare de sine, e necesar să se bucure de o independență materială relativă; căci literatura trebuie să fie pentru scriitor un scop, iar nu un mijloc. Orice lucrare literară destinată să-i servească drept scară pentru a ajunge la funcțiuni publice sau alte pozițiuni sociale nu poate fi decît mediocră.
Nu este posibilitate să fii bine inspirat, cînd, hărțuit de lupta pentru existență, ești silit necontenit să te gîndești la ziua de mîni.
În țara noastră, mai ales, unde din cauze binecunoscute, numărul cetitorilor este atît de mărginit, e cu neputință să faci avere prin munca literară, precum se întîmplă în alte țări, unde găsești editori care te îmbogățesc, și cetitori care îmbogățesc pe editori. Acest stimulent ne lipsește cu totul. Prin urmare, în România, pentru ca să fii în stare de a scrie și a scrie bine, trebuie să fii mai mult sau mai puțin la adăpost de necesitățile strigătoare ale vieței.
Alecsandri n-ar fi ajuns niciodată la glorie, dacă ar fi fost lipsit de mijloacele de existență. În ce privește pe Eminescu, cazul său n-ar putea fi invocat contra regulei generale, care stabilește că: sărăcia ține în loc talentul. Eminescu era o natură excepțională; el avea așa de puține trebuinți, o nepăsare atît de mare despre ale vieței, și niște aspirațiuni, aș putea zice, atît de extrapămîntești, încît în perioada sa de lucru atinsese limita extremă care desparte geniul de nebunie. Este însă de observat că în timpul vieței sale el a fost necontenit susținut de cătră numeroșii săi amici din „Junimea”, care nu l-au lăsat să cadă în neagra mizerie.
Acuma necesitățile vieței sunt neasămănat mai acute decît în trecut. În toate ramurile activităței noastre numărul concurenților a sporit în mod considerabil, iar izvoarele de cîștig au scăzut în aceeași proporțiune. Dacă mai punem în linie de socoteală luptele noastre politice atît de săcătuitoare, precum și criza financiară și economică ce ne strînge cu atîta putere, veți înțălege pentru ce literatura noastră este astăzi în stare de amorțire.
Pe lîngă aceste, apoi trebuie să luăm în considerațiune că facultățile productive ale unei națiuni, chiar în cele mai bune condițiuni economice posibile, nu pot să urmeze o linie suitoare continuă. Sunt la toate popoarele perioade alternative de activitate și de repaus care se succed întocmai ca în sînul vulcanelor. După ce un popor a aruncat afară la o epocă dată maximul său de forță intelectuală, prin unul sau mai mulți oameni de geniu care rezumă în operile lor suma noțiunelor, ideilor și impresiunelor culese și înmagazinate mai dinainte, el trebuie să-și deie apoi timpul de a face o a doua recoltă, pentru o a doua exploziune care se va adăugi la cea dintăi, și așa mai departe, căci oamenii de geniu nu se nasc în toate zilele.
3. Punctul culminant al literaturei noastre nu se poate deci găsi decît în trecut. În afară de oamenii care prin lucrările lor anterioare au apucat a se ilustra, fie în incinta Academiei Române, fie în cercul „Junimei” sau alte cercuri literare și care nu aparțin generațiunei de astăzi, eu nu văd, la dreptul vorbind, pe noii autori care ar putè să întoarcă balanța în favoarea timpului actual. Numărul lor în tot cazul este așa de restrîns și bagajul lor încă așa de mic, încît e cu neputință să așăzăm punctul culminant al activității noastre literare în timpul prezent.
Aceasta este atît de adevărat, încît putem afirma, fără teamă de-a greși și fără ca nimene să aibă dreptul să se supere, că nu e nici unul dintre tinerii din generațiunea de astăzi, care, pe temeiul lucrărilor sale de pănă acum, să poată pretinde, în cuget curat, că a întrecut sau macar că a ajuns pe Alecsandri sau pe Eminescu. Prin urmare, timpul în care acești doi oameni s-au ilustrat cuprinde în sine apogeul mișcărei noastre literare. Fără îndoială, lumea nu stă pe loc. În virtutea legei de dezvoltare progresivă, dar intermitentă a popoarelor, vor veni, într-un timp mai mult sau mai puțin depărtat, alți oameni care vor lăsa în umbră pe Alecsandri și pe Eminescu; dar pînă atunci, acești doi fac epocă și pun hotar între trecut și prezent.
4. Trebuie să mărturisesc cu părere de rău că spiritul public la noi este actualminte preocupat de mijloacele de salvare a averei noastre publice și private, grav compromisă prin groaznica criză ce ne bîntuie, astfel că literatura, științele și artele sunt rămase pe planul din urmă; și e natural să fie așa, în cîtă vreme ceriul patriei noastre va fi acoperit de acești nouri întunecoși. Prin urmare, în nici o direcțiune mișcarea noastră literară n-a putut face pași hotărîtori care să coloreze epoca actuală.
5. Dintre autorii vechi, dispăruți, aceia care după simțimîntul meu au scris mai curat românește sunt: Costache Negruzzi, Bălcescu, Ioan Ghica, Odobescu, Alecsandri, Eminescu, Creangă.
Alecsandri, mai ales, impunîndu-se prin marele său talent chiar de la începutul renașterei noastre literare, a contribuit mai mult decît toți întru a fixa limba noastră și a o curăți de neologisme.
Asupra autorilor încă în viață, îmi este cu neputință să dau o judecată bine întemeiată, deoarece mulți dintre dînșii n-au ajuns încă la capătul carierei lor literare, și nu se știe dacă producerile lor viitoare nu vor contribui întru a modifica judecata noastră.