Andrei Florea Curcanul

Andrei Florea Curcanul
de Nicolae Gane


IModificare

Sunt vasluian de loc din satul Floreștii. Eram abia de douăzeci și unu de ani, când îmi veni rândul să trag la sorți. Îmi aduc aminte cu ce sfială vârâi mâna într-un vraf de hârtiuțe răsucite și scosei no.13.

— Bun! strigară cei dimprejurul meu. Ești băiet cu noroc.

Apoi doftorul mă dezbrăcă pănă la piele, mă căută în gât, la încheituri, mă ciocăni în piept și-n spate, iar comandantul mă măsură cu o curălușă să vadă dacă sunt destul de nalt, mă întrebă de tată, mamă, frați, surori, parc-ar fi voit să-mi afle spița neamului, și, după ce-mi trecu numele într-o condică, îmi zise:

— Măi băiete, n-avem ce-ți face, ai scos număr mic, ești sănătos și bine făcut, n-ai nici un drept de scutire; trebuie să rămâi în oaste. Și nouă ne trebuie voinici ca tine.

Nu bine sfârși comandantul de vorbit, că un gulerat ce ședea lângă mine strigă cât îi luă gura:

— La tuns!

Îndată doi dorobanți mă împinseră într-o odaie de alăturea și mă așezară pe un scaun; foarfecele începură să sune prin pletele mele întocmai ca secera-n prin grâu și cât ai bate în palme mă trezii gol la cap ca un harbuz.

Nu eram, ca să zic așa, nici vesel, nici supărat, căci tocmai bine nu puteam să-mi dau samă de ce se petrecea cu mine în ziua aceea. Numai când văzui pe tata răzemat de ușorul odăii, mâhnit, parc-ar fi rămas singur pe lume, simții atunci că mă taie la inimă. Însă m-am stăpânit și mi-am înghițit lacrimile care cercau să-mi năvălească în ochi, căci îmi era frică să nu râdă satul de mine. Avui noroc că tata era om cuprins, cu popușoi în coșere și cu vitișoare împrejurul casei, încât el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui, numai să nu mă piarză de lângă el, și astfel rămăsei soldat în Regimentul de dorobanți no. 13.

Fără să mă laud, pot zice că nu-mi ședea tocmai rău în uniforma mea de dorobanț, cu opincile bine șfăruite la picioare, cu mantaua cea lungă încinsă la mijloc cu curea, și mai ales cu căciula cea îndoită pe ureche și împodobită cu pene de curcan. Când mă roteam așa prin sat pe dinaintea fetelor, care nu se prea fereau din calea mea, îmi venea în adevăr, vorba ceea, să mă umflu în pene ca un curcan.

— Măi, că fioros, mai ești!... Îmi zicea Catrina, chicotind la spatele mele. Ai să tai mămăliga în două.

— Ian vezi-l parcă-i un țap logodit, zicea Mărioara, trăgându-mă de mâneca mantalei. Iar eu le fugăream, le pișcam, și, când îmi cădea vreuna la îndemânâ, îi astupam gura c-un sărutat.

Slujba mea nu era tocmai grea; căci ședeam zece zile la cazarmă și douăzeci acasă. Ce m-a încurcat mai mult a fost reglementul pe care a trebuit să-l învăț pe de rost ca Tatăl nostru. Noroc că știam câteva buche de la dascălul Chiriac din sat. Iar celelalte datorii ale slujbei: „La stânga, la dreapta, pușca la umăr, la picior!... le-am deprins ca apa, pentru că nu eram stângaci din fire și mâna-mi era dată pe pușcă, pe când vânam vulpile și căprioarele prin codrii Racovei. Când mă aflam în front mergând cu pași măsurați: „Una, două, trei, sau când dinaintea comandanților cu mâna la cocardă strigam: „Ascult, domnule căpitan!... Să trăiți, domnule maior!..., ar fi zis cineva că-s croit pe soldăție. Numai de scos oamenii la munca câmpului nu eram bun, căci aveam fața blajină și ei nu erau deprinși să se teamă de mine. Chiar Catrina îmi zicea că nu mă prinde când mă sluțesc.

Astfel o dusei doi ani și mai bine în care timp mama muri, iar tata din ce în ce se gârbovea. Într-una din zile el mă chemă la o parte și-mi zice:

— Măi băiete, eu ca mâni o să mă duc pe urmele maică-ta și tu încă nu ești pus la cale, n-ar strica să avem în casă o gospodină care să caute de tinerețele tale și de bătrânețele mele. Eu gândesc că fata Catrina, deși nu-i bogată, dar e cuminte și harnică, și va ține la cinstea casei noastre... dar tu cum socotești?

Aceste vorbe ieșite din gura bătrânului tată mă pătrunseră la inimă. Eu nu mă gândisem la Catrina și nici pot zice că-mi era dragă, precum nu-mi era dragă nici o fată din sat, însă cuvintele lui erau pentru mine o tainică poruncă care părea că vine de sus. M-am dus drept la Catrina și i-am spus voia tatei care acum era și a mea; iar ea nu-mi răspunse nimic, ci se înroși ca focul și plecă ochii în jos. Aș fi voit să o sărut ca altădată, pe când mă hârjoneam cu dânsa la scrânciob, dar acum nu mai îndrăznii; de când gândul însuratului mă urmărea, mă făcusem rușinos ca o fată mare și vorbele nu-mi ieșeau slobode din gură. Apoi de la Catrina făcui stânga-împrejur și mă dusei drept la căpitanul pentru a-i cere voie să mă însor, însă căpitanul îmi răspunse:

— Andrei nu-i vreme acum de însurat; în curând avem să plecăm în jos spre Dunărea cu tot batalionul din Vaslui, și, dacă o vrea Dumnezeu să ne întoarcem sănătoși, îți voi fi eu nun; pănă atunci trebuie să mai îngădui, fătul meu.

— Să trăiți, domnule căpitan! zisei eu întorcându-mă pe călcăie ca un șurub, și fără mai multă vorbă plecai spre casă.

Tot drumul nu putui să deschid gura pentru a zice buna dimineața trecătorilor cu care mă întâlneam. Eram mâhnit cum nu fusesem niciodată... și de ce, nu știu... că doară nici tata nu era pe pragul morții, nici Catrina nu avea să se mărite cu altul, și nici Dunărea nu mă spăria păn pe-acolo, căci mai fusesem eu în jos toamna cu oștirile, și, mulțămită Domnului, m-am întors bine acasă. Cu toate aceste, inima nu-mi era la loc. Ajuns în sat, auzii felurite zvonuri care posomorau fețele; ba că rușii trec Prutul, ba că turcii năvălesc în țară, ba că românii intră în bătaie cu turcii ori cu rușii, nimic lămurit, tot vorbe fără șir, însă era ceva; văzduhul părea a furtună!

Peste câteva zile un vătăjel mă chemă la primărie unde găsii adunați toți flăcăii din sat, care erau soldați în batalionul meu. Căpitanul ședea în capul mesei cu o hârtie în mâni.

— Andrei Florea! strigă el.

— Față!... răspunsei eu.

— Neculai Drugă!

— Față!

— Petrea Doncilă!

— Față!

— Vasile Grăunte!

— Față!

Și tot așa mai departe ne chemă pe toți de-a rândul după izvodul ce ținea în mână.

— Copii! ne zise el. Avem poruncă să mergem în lagăr la Dunărea; grijiți-vă bine armele, luați-vă schimburi îndeajuns, și de astăzi în patru zile să vă aflați la Iași, de unde vom pleca împreună cu armata deacolo. Căutați ca nimene din voi să nu lipsească.

— Ascultăm!... răspunserăm toți punând mâna la coardă.

Apoi ieșirăm din primărie spre a ne duce fiecare la casele noastre. Neculai Drugă se apropie de mine și-mi zise:

— Ai auzit, Andrei?... Trebile se-ncurcă. Nu-i a bine.

— Bine, rău, n-ai ce face, răspunse Vasile Grăunte; dacă-i poruncă s-a mântuit. Zi că nu-ți e tată, vorba ceea.

— Ș-apoi, ce mai la deal la vale, adause Petrea Doncilă; putem oare să ne ferim de ce-i scris să fie?... Câți se întorc sănătoși din bătălie și câți mor acasă pe cuptor? Asta nu-i voia omului, ci a Domnului.

— Bine vorbești, Petre, zise moș Toader a Paraschivei, un om bătrân care fusese treizeci de ani pușcaș la curtea boierească. De când aud că o să fie bucluc în jos parcă mă umflă în coș să merg și eu. Păcat că picioarele și mânile nu-mi sunt după inimă, căci acuma ar fi vremea să văd dacă durdulița cu care m-am hrănit treizeci de ani mai știe să facă treabă. Ei, băieți!... omului nu-i e dat numai să se întindă la soare: în viață este și nevoie și voie și dacă nu vom fi harnici să ținem piept la nevoie, apoi mai bine să lăsăm babele să ne apere casele, iar noi să toarcem în furcă.

Grăind astfel ochii lui moș Toader a Paraschivei străluceau și trupul lui răzemat în cârjă se îndrepta ca lumănarea. Ai fi zis că întinerește pentru a doua oară.

— Haideți, băieți, cu mine, adause el, să cinstim un pahar de vin. Când vremile se înăspresc, nu-i bine să ne despărțim, fără să ne urăm unul altuia noroc bun.

Cu toții merserăm la crâșma din sat și ciocnirăm câte un păhar, însă mie unuia, drept să spun, nu-mi luneca vinul pe gât, căci voia bună îmi era, ca și spuma vinului, numai în față, iar în inimă drojdiile grijii. Mă gândeam la tata, la Catrina, la casă, la vitele noastre, apoi la turci, la ruși, la ghiulele, și, luat înainte de vârtejul gândurilor, ședeam tăcut pe o laviță fără să bag de seamă că rămăsesem în crâșmă numai cu moș Toader a Paraschivei care se uita cu milă la mine.

— Nu-ți mai face inimă rea, copile, îmi zise el, punându-mi mâna pe umăr. Du-te acasă și te pregătește de drum, căci la slujbă ceasurile sunt numărate.

Trei zile după aceea eram îmbrăcat soldățește și gata de plecare. Opincile îmi erau nouă-nouțe, mantaua curată, încât bumbii pe dânsa străluceau ca aurul, în spate aveam ranița cu schimburile și pe umăr pușca. Când mă dusei la tata să-mi iau bună ziua, mi se umeziră ochii, iar el, după ce mă sărută pe frunte, îmi zice cu glas înduioșat.

— Mergi cu bine, Andrei!... Dumnezeu să te apere de primejdii și să te întoarcă sănătos acasă!

Îmi luai asemene ziua bună de la vecini, însă pe Catrina n-o găsii nicăiurea. Pe la prânz eram în crucile satului împreună cu toți flăcăii din batalionul meu.

Bătrâni și copii, babe și fete, toți, afară de Catrina, erau adunați împrejurul nostru ca să ne vadă plecând. Iar noi, optsprezece de toți, eram înșirați doi câte doi cu caporalul în frunte.

— Pușca la umăr!... Marș!...

Atunci cu piciorul stâng înainte plecarăm. O sută de căciulit și de pălării, o sută de năframe se ridicară deodată în aer pentru a ne ura drum bun. Tot satul ne petrecu pănă la poarta țarinei; moș Toader a Paraschivei cu vorbe de îmbărbătare în gură veni și el în cârja lui dimpreună cu mulțimea, iar Anton Aghiuță, un pitic ghebos care era caraghiosul satului, se acăță deasupra porții strigându-ne în gura mare:

— Mergeți sănătoși, copii! Să-mi aduceți fiecare câte un pistol ca să aflu cum e turcul; că știți; după turc și pistol. Tot satul porni într-un hohot de râs, iar noi le mulțămirăm militărește cu mâna la cocardă.

IIModificare

Greu e omului pănă a nu intra în nevoie, dar odată intrat, apoi, vorba ceea, își pune capul între umere și merge orb înainte. Așa se întâmplă și cu mine. După ce am plecat de acasă intrând în viața de oștean, începui să-mi las grijile îndărăpt și puțin câte puțin venii în cheful meu obicinuit. Un singur lucru mă mai supăra. Îmi părea rău că n-am găsit pe Catrina să-i zic rămas bun, căci, cine știe? se putea să n-o mai văd. Cu acest ghimpe în inimă mersei pănă în sară.

Era pe la începutul lui aprilie, pe când ciocârliile se învață a cânta și codrul prinde a mugurin. O lună plină și frumoasă îmi lumina calea, când iată că la câțiva pași de mine zării o umbră de femeie ascunsă în dosul unui frunzar. Numai o săritură făcui pănă la dânsa și o apucai de mână.

Era Catrina, însă așa de slabă, încât mi se păru că ochii i se mărise în cap.

— Bine că te văzui, Catrino, înainte de a mă duce la bătălie, îi zisei eu uitându-mă cu jale la dânsa. Dar ce-ți sunt mânile așa de răci?

— Mi-e fircă să nu mă uiți, răspunse ea cu glas înecat în lacrimi.

— Eu să te uit!... Doar nu mă duc la joc sau la șezătoare, acolo. Roagă-te mai bine la Dumnezeu să nu mor, Catrino. Apoi, îmbărbătându-mi inima, o cuprinsei în brațe și o sărutai pe frunte, iar ea suspină din greu și-mi zise:

— Andrei, jură-mi că-ți vei ține cuvântul ce mi-ai dat!

— Jur!

— Să știi bine, Andrei, că ceasul în care-ți vei călca acest jurământ va fi ceasul morții mele. Așa simt eu că-mi este scris.

— Atunci vei trăi mult, Catrino, afară numai dacă vreun glonte îmi va curma zilele.

— Tu nu vei muri în război, adause ea c-un glas care sămăna a prorocie.

Voii să o sărut încă o dată, pentru cea din urmă dată înainte de a o părăsi, însă ea se depărtă din brațele mele și se făcu nevăzută prin umbrile copacilor. Auzii numai din depărtare un glas care și acuma parcă-mi răsună în inimă:

— Mergi sănătos, Andrei, și nu mă uita!

Acuma pot să zic că-mi venise cheful la loc. Nu știu pentru ce, dar mă simțeam mult mai îmbărbătat de când auzisem din gura Catrinei că n-am să mor în război. Îmi închipuiam că femeile au câteodată prevestiri tainice asupra viitoruluui; iar grija ei să nu o uit îmi părea prea copilărească ca să mă mai supere câtuși de puțin.

Trecuse miezul nopții când ajunserăm în pădurea din valea Racovei. Acuma nu mai păzeam rânduiala pasului milităresc, ci fiecare mergea cum putea, după cum îi mergeau și gândurile prin cap. Luna începea să se coboare pe cealaltă parte a ceriului și umbrele se întindeau lungi pe pământ ca niște brațe de urieși. Îmi adusei aminte de spusa bătrânilor că aici românii se războise odinioară cu turcii și risipise oardele lor, și iată că acuma după atâția amar de ani, ne veni și nouă rândul să ne măsurăm cu dânșii... Ciudată potrivire!... Bine-a zis cine-a zis că nimene nu știe ce-i ascuns în poala vremilor. Și cum mergeam așa gânditor prin acest loc udat de sânge omenesc, îmi simțeam creierii înfierbântați, și nu o dată mi se păru că văd în zarea lunii răsărind din pământ tidve goale care se rânjeau la mine.

Trei săptămâni după aceea străbătusem țara de-a lungul pănă la Dunărea pe malul căreia mii și mii de români erau adunații în deosebite locuri așteptând numai ordinul de trecere. Dar pănă când veni ordinul, în nenumărate rânduri ne jucarăm de-a mingea cu turcii, trimițând ghiulele în cetățile lor și primind altele de la dânșii.

Apoi pe la mijlocul verii un pod se făcu peste Dunărea a cărui capăt abia se zărea la malul celălalt și, înșirați cinci câte cinci, prinserăm a trece dincolo. Erau frumoase de văzut șirurile noastre de călăreți și pedeștri a căror arme străluceau la soare, mergând cu steagurile fâlfâind și urmate de-o sută de tunuri de oțel sub roatele cărora părea că geme pământul.

— Strigați, copii, să trăiască măria-sa! zise comandantul, căci sunt multe sute de ani de când vulturul și zimbrul românilor n-au călcat în țara păgânească.

— Ura!... Să trăiască măria-sa!... strigară o dată mii de glasuri care clocotiră departe în văile Dunărei.

Inima se bătea tare în piepturile noastre, și, hotărâți cum mergeam pe viață și pe moarte, simțeam pentru întâia dată în noi o tainică mândrie. Acum eram și noi ceva!

Peste șase zile ajunserăm în fața întăririlor Plevnei împotriva cărora oștirile rusești se frânsese de atâtea ori. Aici începu pentru noi o viață mai grea, mai ostenitoare, căci, fiind aproape de turci, trebuia mereu să străjuim și să săpăm la șanțuri pentru a nu fi loviți pe furiș. Totdeauna îmbrăcați și cu arma lângă noi, totdeauna gata a sări la cel mai mic semn, dormeam noaptea somnul iepurelui și ziua de multe ori nu ne ticnea mâncarea amestecându-se în borșul nostru glonții turcești. Însă omul se deprinde și cu binele și cu răul; fiecare își făcea slujba, fără să plângă, numai când cădeau ploile cele putrede, când, uzi pănă la oase, trebuia să dormim în glod, atunci fără voie ne aduceam aminte de acasă și fețele noastre se posomorau. Dar, vorba ceea, un ceas de bine te face să uiți un an de necaz; cum se furișa printre spărturile nourilor o rază de soare, îndată ne venea cheful la loc, și doinele începeau să răsune în șanțurile Plevnei.

În unele locuri eram așa aproape de turci, încât puteam vorbi unii cu alții. Într-o zi Vasile Grăunte, tovarășul meu, care era un poznaș și jumătate, strigă la dânșii:

— Bre bostangii, bre ciorbagii, așa-i că vă dorm șoarecii în pântece?... Ce nu vă închinați nouă mai bine?

— Minciuni spui; iaca ce mâncăm noi, răspunse un glas de la dânșii, și în aceeași clipă o pâne albă căzu în șanțurile noastre.

— Asta e furată de la noi, jur pe fesul lui Mahomet!

— Cine-a zis vorba asta să-și arate fața, dacă-l ține cureaua.

— Îndată, răspunse Grăunte, și, punându-și un fes în cap, ieși pănă la jumătatea trupului din șanț afară.

Atunci o ploaie de glonți îi șuieră pe la ureche.

— Dar din voi care-i harnic să-și arate scăfârlia, strigă el coborânduse în șanț.

— Eu, răspunse un turc care se arătă cu o căciulă de curcan pe cap.

— Aferim! strigară ai noștri, împroșcându-l la rândul lor cu o salvă de puști. Turcul se făcu nevăzut.

Glumele aceste ușor se puteau întoarce în rău, căci cu moartea nu-i de șuguit; dar ce era să facem?... Să ne arătăm mai mișei decât turcii asta nu se putea. E ciudat cum eu, om milos de feliul meu, trăgeam aici drept dragul în carne de om, ba încă îmi părea rău de câte ori plumbul meu mergea în deșert. Parcă nu mai eram eu băietul Andrei Florea cel blajin din sat de la Florești, pe care fetele îl hărățeau, fără leac de grijă. Războiul mă încruntase în sânge și-mi schimbase firea, și, de-aș fi avut putere, aș fi ucis pe toți turcii din țara turcească, ca să se mântuie buclucul și să mă întorc mai curând acasă. Însă treaba mergea mai încet decât doream, căci fiecare zi aducea cu sine nouă întâmplări și nouă muncă.

După ce întăririle noastre fură isprăvite, prinserăm să umplem saci cu năsip, să facem legături de strujani și țarcuri de nuiele pe care românii în deprinderea lor de a porecli lucrurile le numiră frăsini [1]. Toate aceste erau menite să slujească de apărătură în șanțurile noastre, sau să fie aruncate în șanțurile turcilor în ziua când vom năvăli asupra lor. Iar șăgile întovărășeau necurmat lucrul.

— Măi, frăsina ta e cam înfoiată, zicea unul, mă tem că n-ai s-o poți duce peșcheș la turci.

— Ba e numai bună de strâns în brațe, răspundea celălalt; cu dânsa mă duc pănă în pânzele albe.

Astfel făcând treabă, glumeau între dânșii băieții noștri după obiceiul lor din copilărie; căci, fie zilele cât de aspre și împletite cu primejdii, ele tot se mai îndulcesc, dacă le presuri cu ceva chef și voie bună.

IIIModificare

În ziua de 30 august, o mare mișcare domnea în tabăra noastră. Ceriul era înnourat și o ploaie subțire curgea ca prin sită. De cum se ivise zorile, generalii, coloneii, maiorii alergau călări în toate părțile dând feliurite ordine; trupele noastre se înșirau în linie de bătaie, altele se așezau în coloane la aripi; iar după ce soarele se ridicase ca de-o suliță, începu o groaznică împușcătură de tunuri care mergea într-un șir ca bătaia darabanei. Erau tunurile noastre, o sută de guri de oțel ghintuite care salutau pe împăratul Alexandru de ziua lui, împroșcând cu foc în întăririle Griviței. Fiecare lovitură spărgea, brăzda, detuna păreții de pământ ai dușmanului. Trei ceasuri ținu acest foc înfricoșat, apoi se opri.

Era acum soarele sus. Un mic paraclis se făcu în câmp; apoi se dădu un prânz în cinstea împăratului, la care măria-sa domnul închină cel întăi pahar. Se spune însă că măria-sa nu a deșartat paharul și că ar fi zis cu tristeță generalului său de alăturea:

— Mulți băieți de-ai mei n-au să mai vadă asfințitul soarelui!

Apoi se împărți mâncarea la soldați ceva mai mult decât de deobicei. Eram toți tăcuți și gânditori ca în apropierea unui ceas de cumpănă; fiecare își amintea câte un dor de acasă: unul de tată sau de mamă, altul de soție sau de copii; și fiecare, punându-și nădejdea în Dumnezeu, zicea în gândul său: Cum mi-a fi scris! Iar eu îmi adusei aminte de cuvintele Catrinei că n-am să mor în război și simții atâta încredere în inimă, încât aș fi înfruntat fără grijă toate boambele dușmane. Ce putea ea să știe, o biată fată de la țară?... nimic... dar eu credeam, și credința mântuie pe om. Poate că era numai o nădejde, o vorbă spusă într-un ceas bun, însă și aceasta e de ajuns pentru a vărsa mângâiere în sufletul unui om a cărui viață atârnă într-un fir de păr.

Iar Vasile Grăunte cel poznaș, pe care niciodată nu l-am mai văzut supărat, îmi zise la ureche:

— Măi Andrei, am semne că am să mor!

Voii să îi răspund, însă el îmi curmă vorba.

— Ascultă, Andrei!... adause el; de-a fi să mor, să nu spui vestea asta mamei așa deodată; s-o cruți, sărmana, că-i bătrână, și să-i dai părăluțele ce am aici în raniță adunate din leafă.

— Ia taci, răspunsei eu, că nime nu-și știe sfârșitul zilelor.

— N-ai tu grijă, Andrei, că nu-mi fac eu inimă rea pentru atâta lucru. Oi căuta și eu să-mi vând pielea cât se poate mai scump, ca să nu-mi pară rău pe ceea lume c-am fost înșelat.

Vasile, după ce-și ușurase inima, spunându-mi taina lui, intră iar în firea lui obicinuită cu veselia pe față și cu glumele pe buze.

Apoi după ce soarele trecu de amiazăzi, căpitanul veni în fața noastră și ne spune următoarele cuvinte care se pecetluiră în mintea mea:

— Copii!... Vedeți intrările Griviței din fața noastră?... trebuie să le luăm din mâna dușmanilor. Voi merge în fruntea voastră, iar voi să mă urmați cu bărbăție, căci cinstea și viitorul țării stau astăzi în mânile voastre... Să nu aveți grijă de dușman; să nu aveți decât o singură grijă, că el să nu râdă de voi. Acei care vor cădea pe câmpul de luptă vor fi aleșii lui Dumnezeu, căci numele lor va fi pus în rândul vitejilor țării, și țara întreagă și urmașii urmașilor noștri îi vor binecuvânta. Așadar, după mine, copii, și strigați: Să trăiască România!...

— Să trăiască! strigarăm cu toții într-un glas.

Trâmbițele dădură semnul de atac.

Căpitanul scoase sabia din teacă și plecă înainte, iar rândurile noastre ca valurile apei porniră înspre Grivița.

Din a dreapta mea era Vasile Grăunte, din a stânga Petrea Doncilă. Îmi era îndămână între dânșii, căci oricum erau prieteni ai mei dintr-un sat, și, împărțită între prieteni, nevoia se ușurează Să ne ținem bine, ne ziserăm, între noi, și ce-a da Dumenzeu!... De ce înaintam, de ce capetele noastre se înfierbântau, iar turcii, adăpostiți în întăriturile lor, de unde numai fesurile li se zăreau, ne primiră cu o grindină de plumbi când ajunserăm la bătaia puștii lor. Mulți de-ai noștri căzură la cea dintâi salvă a dușmanului, dar nici unul nu dădu înapoi. Însă de ce ne apropiam, de ce focul era mai tare. Șuierau glonții pe la ureche, treceau prin căciulă, treceau prin manta, curgeau mai deși decât ploaia de sus, încât s-ar fi zis că iadul se deschisese înaintea noastră. Nu era chip să ne răsuflăm. Românii cădeau acum ca snopii și ar fi căzut toți până la unul, dacă căpitanul nostru cu sabia goală și cu steagul în mână, n-ar fi prins să alerge în fuga mare spre a scurta calea până la dușman.

— După mine, copii... nu-i vreme să ne codim!... striga el din toate puterile.

Atunci tot șirul nostru începu să alerge cu pas voinicesc și în câteva minute ajunse la șanțul de lângă peretele Griviței. Cât ai clipi din ochi, șanțul fu umplut cu strujani, cu țarcuri de nuiele, dar mai mult cu trupuri de oameni; apoi sute de scări aduse în spate fură lipite la părete, și căciularii noștri, deprinși din copilărie a sări garduri și pârlazuri, se acățără pe ele ca mâțele. Aici priveliștea se făcu îngrozitoare, căci lupta era mai de aproape, mai piept la piept; dar aceasta ne venea și nouă la socoteală, pentru că până atunci noi trăsesem în pământ, iar turcii în carne vie. Doamne sfinte!... multe scări de ale noastre se rupse în două, multă dorobănțime căzu în șanț, făcând pod cu trupurile lor, și tot oameni unul și unul, suseni din cei cumpătați la vorbă și răbdători la treabă, însă astă dată și dintre turci mulți căzură ca niște țărci din înălțimile Griviței, fulgerați de flăcăii noștri.

Căpitanul era totdeauna în frunte, acolo unde primejdia era mai mare. El se suia acum pe scară în mijlocul unei vijelii de glonți; aproape era să puie piciorul deasupra și să împlânte steagul în pământul dușman, când un plumb îl lovi în piept. Înainte, copii!, strigă el pentru cea din urmă dată, apoi căzu de pe scară în mijlocul nostru. Îmi veniră lacrimile în ochi, când îl văzui dându-și sufletul, căci fusese om bun căpitanul nostru, dulce și purtător de grijă pentru noi, iar pentru dânsul fără păsare. Îmi adusei aminte de făgăduința ce-mi dăduse că mă va cununa cu Catrina, după ce ne vom întoarce acasă, și, cum îl țineam încă cald în brațe, îmi veni un dor atât de înfocat de a-l răzbuna, încât fără voie luai steagul din mâinile lui, și mă aruncai pe scară în știrea lui Dumnezeu. Suseni locuitori din Țara de Sus a Moldovei.

Vasile Grăunte și Petrea Doncilă veneau după mine. Din nenorocire însă scara nu ajungea pănă la muchea păretelui și trebuia să mă acăț cu mâinile pentru a mă urca mai sus. Atunci mă simții lovit la mâna stângă de-un tăiuș de sabie; însă în fierbințeala luptei nu băgai de seamă, îmi făcui vânt și sării deasupra.

Turcul care mă rănise sta gata să-mi mai dea o lovitură dar, vorba ceea, îi luai apa de la moară pocnindu-l cu stratul puștii peste scăfârlie, de s-a dus de-a tăvălugul cum s-a duce un harbuz în vale. Apoi înfipsei steagul în Grivița!

Năvălise acum ai noștri ca furnicile din toate părțile și, amestecându-se cu turcii, începuseră să se lupte cu ei piept la piept. Când e vorba de luptă dreaptă și de ciomag, apoi las pe flăcăii noștri, că nu li-s mânile amorțite! Era drept dragul de văzut cum se învârteau în aer straturile de pușcă lovind câte două, trei tidve o dată, cum zburau fesurile cu creieri cu tot, cum se împlântau baionetele pănă-n rădăcină în carne de turc, încât, înădușiți, striviți de puterea noastră covârșitoare, dușmanii căzură până la unul. Dar ce-i drept, și ei s-au apărat ca niște zăvozi!

— Așa mai înțeleg, zise Vasile Grăunte, care dimpreună cu Doncilă și cu mine apărasem steagul din toate puterile, plâtind cu dobândă loviturile ce ni se dăduse. Doncilă căpătase o rană la picior; eu o a doua în coaste, dar mă țineam bine; iar Vasile Grăunte era teafăr ca oul, numai căciula și mantaua lui se făcuse ciur.

— Asta știu c-a fost nuntă, nu șagă! adause el glumind. Păcat că n-am avut și lăutari!

Nu bine însă își isprăvi vorba că un turc lovit de moarte, care sta lungit la picioarele lui, oftă din greu. Milos cum era, Grăunte se plecă spre el și-l întrebă ce voiește, iar drept răspuns turcul, care mai avea încă o rămășiță de viață, scoase un pistol de la brâu și-l descarcă în pieptul lui Grăunte.

Acesta își aținti atunci ochii într-ai mei cu o căutătură pe care nu o voi uita niciodată, apoi căzu lângă turc fără suflare.

Sărmanul Grăunte!... când mi-a spus că are semne de moarte, a grăit se vede într-un ceas rău.

Dar și în mine s-a rupt ceva când a murit Grăunte, căci deodată puterile m-au părăsit și am căzut jos leșinat.

IVModificare

Eram acum în spital. Multă vreme frigurile mă chinuiră așa de cumplit, că nu știam pe ce lume mă găsesc, dar într-o noapte dormii mai liniștit și a doua zi îmi simții durerile alinate și capul mai deștept. Bietul Doncilă, care se afla cu mine în aceeași odaie, suferise și el grozav, însă acum mergea spre bine. Când iată că văzui o mișcare neobicinuită în spital.

— Ce este? întrebai.

— Vine măria-sa doamna! mi se răspunse.

— Auzi, Doncilă!... cată să fii dezghețat, să nu spui vreo prostie ca la noi la șezătoare.

— N-aibii grijă, că doar m-am deprins acum cu fețele domnești, ca țiganul cu scânteile. Nu-ți aduci aminte colo pe Grivița, după ce am curățit-o de turci, că a venit măria-sa și m-a bătut cu mâna peste umăr, zicându-mi: Te-ai purtat bine, băiete, îți mulțămesc! Din curcan te-ai făcut vultur! Iar eu stând drept dinaintea lui cu mâna la cocardă, am strigat, de i-au trecut prin urechi: Să trăiești măria-ta!... Dar ce spun eu?... tu n-ai de unde să-ți aducei aminte... erai leșinat... dormeai lângă Vasile Grăunte care și el dormea, sărmanul, însă somnul cel vecinic.

— Nu-mi mai vorbi, Petre, de dânsul, că mi se deschid ranele. Ia mai bine să vorbim de cei ce ne așteaptă acasă, ca să ne mai îndulcim inima.

— Ei, bre!... da și când a vra Dumnezeu să ajungem la vetrișoarele noastre, să ne facem trei cruci mari și să sărutăm pragul ușei, că doar am avut zile câte buruiene..

Deodată se auzi zgomot afară, ușile se deschiseră în două lături și doamna țării, întovărășită de multă lume, intră în odaie.

— Cine-i Andrei Florea? întrebă doamna uitându-se la noi toți.

— Eu sunt, măria-ta, îi răspunsei.

Atunci doamna se apropie de căpătâiul meu și mă privi cu ochi miloși:

— Tu ai pus steagul pe Grivița?

— Eu, măria-ta.

— Fiindcă te-ai purtat bine în fața dușmanului și ai apărat cinstea steagului tău, am venit să-ți răsplătesc vrednicia. Iată Crucea Sf. Gheorghe pe care ți-o hărăzește marele împărat al Rusiei, iată și Steaua României din partea măriei-sale domnitorului. Când vei ajunge acasă, să spui părinților și rudelor tale că ai câștigat aceste semne de vitejie cu prețuil sângelui tău, și să le păstrezi totdeauna ca lucruri sfinte!

— Să trăiești, măria-ta!

Apoi doamna îmi anină ea singură crucile pe piept; iar eu abia îmi puteam stăpâni inima, de tare ce se bătea, și doar nu știu să fi făcut așa mare izbândă.

Apoi pe când doamna se întoarse să vorbească cu ceilalți, o duducă care venise cu dânsa, cea mai tânără din toate, cu niște ochi negri și gene lungi cum nu mai văzusem încă, se apropie de mine și-mi zise:

— Andrei, așa-i că nu mă cunoști?

— Nu, zău nu-mi aduc aminte să vă fi văzut.

— Eu te-am căutat când aveai frigurile cele mai mari; mâni o să vin iară.

— Să-ți dea Dumnezeu sănătate, răspunsei eu, uitându-mă cu recunoștință în ochii ei cei cu gene lungi.

Doamna, după ce spuse fiecăruia câte o vorbă bună, ieși din odaie împreună cu lumea ce o întovărășea. Petrea Doncilă căpătase și el Steaua României și o privea acum cu ochii aprinși de bucurie; fiecare primise câte ceva, câte o cruce sau câte un alt dar potrivit cu vrednicia lui, numai unul singur ședea într-un colț și plângea.

— Nu mai plânge atâta, că doar nu piere lumea pentru o cruciliță, îi zise Doncilă a cărui ochi nu se dezlipeau de pe a lui.

— Ție ți-e ușor a zice, că dacă vei merge acasă au să creadă oamenii că te-ai bătut, dar pe mine o să mă ieie în bătaie de joc.

— N-ai rana?

— Or zice că am căpătat-o sprăvălindu-mă cu carul.

— Ai dreptate, îi zisei eu. Și tu te-ai purtat ca toți ceilalți. Las, c-oi pune eu un cuvânt pentru tine când o mai veni doamna pe la noi.

Mă simțeam oarecum în drept a-i făgădui mijlocirea mea către doamna, căci ea cu mine stătuse mai mult de vorbă, și numai mie dintre toți îmi dăduse două cruci. Apoi, mulțămit în suflet, mă acoperii cu plapoma, închisei ochii și prinsei să gândesc la duduca cea frumoasă... Ce deosebire între Catrina și dânsa!... Catrina are ochi albaștri, părul galben, peliță arsă de soare, în sfârșit, e ca toate fetele din sat, nimic mai deosebit; dar ea!... Ce ochi negri și luminoși!... Ce gene lungi, parcă-s stavili de lacrimi... ce gură croită numai pe zâmbet!... De mult ce gândii la dânsa, adormii, iar de mult ce-mi intra în inimă o visai.

A doua zi, când mă deșteptai, simții o mare bucurie văzând-o la capătăiul meu. Însă acum nu era îmbrăcată cu haine alese, ci avea pe cap un tulpan alb sub care ochii ei cei negri cu gene lungi păreau și mai luminoși; avea la piept o pestelcă albă cu semnul crucii roșie; avea o rochie scurtă care lăsa să se vadă nește piciorușe mici ce numai bine ar fi încăput în palma mea, și, cum era așa gătită, îi ședea și mai bine decât în hainele cele alese. Îmi venea să nu-mi ridic ochii de pe dânsa.

— Cum îți mai este, Andrei?... mă întrebă ea cu glas dulce, pătrunzător.

— Mai bine, duducă, mai bine.

— Ia spune-mi, Andrei, ce simțeai când erai în bătălie, fostu-ți-a frică sau nu?

— Apoi, dă ce să spun?... Tocmai îndămână nu mi-a fost; dar am făcut și eu cruce și-am mers înainte ca toți ceilalți, și, dacă am avut zile, am scăpat.

— Și nu ți-a venit niciodată prin gând să dai înapoi?

— Da unde se poate una ca asta, duducuță! Nu știi că-i scris la reglement că nu putem da înapoi decât atunci când se dă semnul de retragere? Morți, copți, trebuie să mergem înainte, așa-i pravila noastră.

Vedeam că vorbele mele îi făceau mulțămire, căci ochii ei s-aprindeau și mai viu. La vremea prânzului ea îmi răcorea mâncarea și mi-o punea dinainte. Uneori mă pipăia la braț, ca să-mi vadă bătaia vinelor, altă dată îmi punea mâna pe frunte să vadă dacă nu-mi arde capul și cine, Doamne!... ar putea spune ce se petrecea atunci în mine, când îmi simțeam fruntea atinsă de mâna ei cea dulce și moale ca bumbacul? Treceau iute ceasurile cu dânsa căci era veselă și harnică la treabă, gata să ne dea totdeauna ce doream, și așa de pricepută, că parcă ne gâcea gândurile. Înspre sară ea se apropie de mine, zicându-mi:

— Andrei, caută să dormi bine, să te găsesc deplin sănătos când mă voi întoarce.

— Când vă întoarceți?

— După o săptămână, răspunse ea, apoi zâmbind ieși din odaie.

Aș fi voit să-i spun că-i mult pănă atunci, dar nu îndrăznii. Rămăsei deci cu inima înecată în părere de rău văzându-mă părăsit de dânsa. În zilele următoare veniră multe alte cucoane și duduci să ne privegheze, însă nici mă uitam la dânsele; eram întruna posomorât și vorbele mi se scoteau cu cleștele din gură. Ranele începeau iar să mă doară și pe lângă dânsele simțeam că mi se deschide o altă rană mai adâncă în inimă. Catrina din ce în ce se depărta acum din mintea mea; mai, mai că uitasem cum e la față, și cum era să n-o uit sub privirile acestor ochi ce mă ardeau ca focul? Frigurile iar îmi veniră de când mintea mi se tulburase, și nopțile nu închideam ochii.

A șaptea zi dimineața ușa se deschise și duduca cea frumoasă intră în odaie cu zâmbetul ei obicinuit. Mi se păru că un nou soare răsări pentru mine. Îndată durerile mi se stinseră, frigurile îmi încetară și o veselie copilărească mă cuprinse. Vorbeam, glumeam necontenit, căutam să o fac să râdă și, când îmi râdea arătându-mi albul dinților, sau mă privea cu ochii plini de lacrimile veseliei, simțeam atunci că-mi crește inima de fericire. Când veni doftorul să mă vadă, ea singură îmi dezlegă mâna cea rănită, iar doftorul, văzând-o, încreți din sprâncene:

— Vei fi destul de bărbat, îmi zise el, să mă lași să-ți tai carnea cea rea?

— O, da! negreșit, răspunse ea în locul meu. Auzind-o, aș fi lăsat să mi se scoată și inima din piept. Atunci închisei ochii și întinsei brațul. Doftorul îmi curăți rana fără ca un singur suspin să iasă din pieptul meu, căci mulțămirea ce aveam de a o simți lângă mine covârșea însăși durerea. Apoi înspre sară la ceasul obicinuit ea se duse lăsându-mă iarăși singur cu nădejdea de a o revedea peste șapte zile.

Așa treceau zilele una câte una pline, când de urât, când de bucurie, și ranele mele, în ciuda inimii, se vindecau acum văzând cu ochii, iar eu mă-nspăimântam când gândeam că o să vie vremea să părăsesc spitalul și să nu mai văd pe duduca cea cu gene lungi. De ce nu vrea Dumnezeu să mor aici?... îmi ziceam uneori. Și doar vedeam prea bine că dragostea care mă orbise era curată nebunie, însă nu mă puteam opri, precum nu se poate opri puhoiul de-a curge la vale.

Într-o zi, în cea din urmă, când am văzut-o, îmi aduc aminte că-mi dezlegă ea rana de la mână și, după ce-o privi câteva minute, îmi zise cu față veselă:

— Așa-i că acum te simți mai bine?

Iar eu nu-i răspunsei nimic. Era așa aproape de mine, că-i simțeam suflarea pieptului, și-i auzeam bătaia inimii. Atunci... un vârtej îmi cuprinse creierii, îmi întunecă vederile și, nemaiștiind ce fac, îi apucai fără veste mânile într-ale mele și le sărutai cu atâta sete, încât amețit, beat de fericire și de spaimă, căzui leșinat.

Cât voi fi stat astfel nu știu, dar când m-am trezit eram mutat în altă odaie și doftorul ședea lângă căpătăiul meu.

— Andrei, îmi zise el, privindu-mă răce, ranele tale sunt aproape vindecate, nu mai este trebuință să mai stai în spital. Măria-sa doamna m-a însărcinat să-ți dau această pungă cu parale, ca să ai de cheltuială pe drum.

— Și când trebuie să plec?

— Chiar acum.

— Dar este voie să-mi iau ziua bună de la cei cu care am stat într-o odaie?

— Nu-i trebuință.

— Aș vrea să văd măcar pe Doncilă, zisei cu lăcrimile în ochi.

— Doncilă doarme.

Așadar, nefiindu-mi iertat să mai stau acolo, mă îmbrăcai în uniforma mea de dorobanț, și trist, mai trist decât ziua în care plecasem de-acasă, părăsii acest loc de care mă lega inima mea.

Douăzeci de zile lungi și obositoare mersei pănă la Florești, frământat între dorul de acasă și dorul dindărăpt, dar când ajunsei la poarta țarinei și văzui de departe fumul de la ursoaica caselor noastre, când mă gândii la bătrânul tată răzemat în cârjă, la ogorul și vitișoarele care-și așteptau stăpânul, mi se lărgiră pașii-ntr-atâta, încât mai, mai că alergam. Pe ulițele satului care cum mă întâlnea se lua după mine, și, când ajunsei acasă, tot satul era la ușa mea. Nu-mi este cu putință să spun bucuria tatii când mă văzu și mă strânse în brațe, lacrimile curgeau păraie pe brazdele feței lui și, de ce se uita la mine, de ce mai mult plângea și suspina, parcă nu-și credea ochilor.

Apoi care dincotro începu să-mi caute cu de-amăruntul rănile, crucile, hainele cele bortite de glonți, și să mă întrebe de întâmplările războiului prin care trecusem. Unii cu mâna la gură se minunau, alții râdeau și glumeau zicându-mi că iarba rea nu piere. Aghiuță mă cerceta mereu dacă i-am adus un pistol, ca să știe cum e turcul. Moș Toader a Paraschivei se uita cu ochi galeși la mine parcă i-ar fi părut rău că n-a fost el în locul meu... când deodată auzii clopotul satului sunând!...

Fără să știu pentru ce, îmi simții inima gheață.

— Ce este? întrebai eu.

— Nimic, răspunsei Aghiuță. Ia, biata Catrina merge la groapă. O boală năprasnică a fulgerat-o prin inimă acum douăzeci de zile, luându-i graiul și vederile, și tocmai astăzi a voit Dumnezeu să o ierte. S-a luptat mult cu moartea biata Catrina, știind că ai să vii, dar nu i-a fost scris să te vadă. Tot satul o jălește, că a fost bună fată, sărmana!

— Bună fată, adause tata clătinând din cap. Iar eu am simțit atunci că un nour îmi trece pe dinaintea ochilor, și sunetul cel de clopot m-a pătruns într-atâta, că și astăzi parcă-l aud!

(Convorbiri literare, anul XI, nr. 9, 1 decembrie 1877)

[1] Fașini (n.a).