Andreiu Bârseanu (necrolog)

 

Despre acest bărbat, care are merite nepieritoare pentru cultura neamului nostru, ar fi trebuit să se scrie la rubrica aceasta abia peste douăzeci de ani, căci, deși alții, la vârsta de 64 ani, caută odihnă, el nu pregetă la nimic, cu toată sănătatea sa zdruncinată, era sufletul mișcării culturale pentru luminarea maselor de dincoace de munți, organiză echipe de muncitori intelectuali. îndemnă la muncă, încălzea inimile, și ori de câte ori i se cerea, da sfaturi înțelepte ieșite dintr’o minte ordonată, dintr’un larg sentiment de umanitate, din dragoste de neam, din cunoașterea adâncă a istoriei acestui neam și dintr’o bogată experiență.

Născut în 17 Octomvrie 1858, în același an cu Vlahuță și Zamfirescu, în Dârstele Brașovului, dintr’o familie de preoți, a avut norocul să fie crescut în casa unchiului său, Dr Ioan Meșotă, al doilea director, în ordine cronologică, al marelui gimnaziu ortodox, doctor în filosofie de la Universitatea din Bonn, istoric de seama și om de o corectitudine exemplară. Influența acestui om integru asupra nepotului sau Andeiu e de netăgăduit, atât în privința formării caracterului Iui, cât și asupra predilecțiunii lui pentru studiul limbei române si a istoriei. Terminând liceul din Brașov, în anul 1878, îsi continuă studiile la Universitățile din Viena și München. Înzestrat cu cunoștințe temeinice, s’a întors la Brașov, unde a fost angajat ca profesor la liceu, de unde apoi în anul I880 a trecut la școala comercială. Eră unul dintre cei mai iubiți și mai respectați profesori de acolo. Dăruit de la fire cu un tact pedagogic foarte fin si cu deosebit talent de orator, lecțiile lui de istorie și de literatură română erau o adevărată sărbătoare pentru elevi. Colegii se mândreau cu el și toți, fără excepție, il iubeau și-i ascultau sfatul. Crescut și angajat la muncă într’un mediu atât de idealist, cu o veche tradiție culturală, trăind între harnicii Români care se jertfiseră

pentru întemeierea și menținerea liceului și între cei ieșiți din școala acestora, s’a potențat în el cultul oamenilor mari și respectul tradițiilor nobile și al „datinilor sfinte, vechi”.

N’a fost mișcare culturală, la care Andreiu Bârseanu să nu fi luat parte, la început supt conducerea altora, iar mai târziu în frunte, și ori la ce se angaja, se achită în mod strălucit de rolul său.

Ca profesor la Brașov, a scris studiul său amănunțit și bine documentat Istoria școalelor centrale române gr. or. din Brașov*. lucrare premiată de Academia Română, care i-a și deschis porțile, alegându-l, în anul 1908, de membru activ. Ardelenii, apreciindu-i valoarea, i-au încredințat, în a. 1911, conducerea celei mai înalte instituții culturale de dincoace de Carpați, a „Asociațiunii pentru literatura și cultura poporului român”. Această alegere l-a determinat să părăsească Brașovul și să se stabilească la Sibiu. Și până atunci, Bârseanu, in urma legăturilor sale cu toți Românii de frunte din toate colțurile provinciilor românești, fusese un adevărat apostol al unității culturale a poporului român, dar acum, când câmpul de activitate i se lărgise atât de mult, i s’a dat posibilitatea de a îmbrățișa problema întreagă a cultivării maselor, în toată complexitatea ei, fără a fi superficial în nici o direcție, chemând la contribuție școala si biserica și conferențiari din toate ramurile, înființând biblioteci poporale în toate părțile, îndemnând la augmentarea colecțiilor etnografice, inițiint și sprijinind diferite însoțiri și organizări culturale și economice, etc. În cursul războiului mondial, când a dat dovadă de adâncă resemnare și de mult tact și curaj întru apărarea contra agresiunilor dușmane, a instituțiunii în fruntea căreia se găsea, a căutat să aline durerea și dorul de casă al bieților soldați, prin trimitere de cărți de literatură și de rugăciuni. Nu i-a fost dat să se bucure multă vreme de unirea poporului nostru, care o visase în tinerețe, căci, în 18 August 1922, moartea l-a răpit dintre noi, din plină activitate.

E greu a scoate la iveală, pe o pagină două, toate calitățile și toate meritele acestui om de caracter nobil, și luminat, cu vederi largi, lipsit de ambiții deșarte, cu mult bun simț, cu o fire blândă și împăciuitoare, cu multă carte și cu dor de a se cultivă mereu. Se cade totuși să-i aducem și noi prinosul ce-i datorim, amintind la locul acesta de talentul lui de scriitor în versuri și în proză, în care iese, în primul rând, la iveală sentimentul național și simțul de limbă deosebit de profund, cum rar îl întâlnim la alți scriitori. Nu există colț de țară în care si nu se cânte „Imnul Unirii” și „Tricolorul”, poezii pline de avânt tineresc și de speranțe. Tocmai din această cauză e de regretat că, în urma ocupațiilor sale multiple, n’a putut scrie mai mult. Și cu toate acestea folklorul român îi datorește una din cele mai frumoase colecții de versuri populare „Doine și strigături din Ardeal” (făcută împreuna cu profesorul universitar ceh Dr. Ioan Urban Jarnik), precum șl cele „Cincizeci de colinde poporale” și „Snoavele și glumele iui Sandu-Pungă-Goală”, iar în istoria literaturii noastre vechi, și-a înscris pentru totdeauna numele la capitolul despre catehismele luterane, aducând lumină nouă în istoria acestor cărți, în urma descoperirii făcute de el a unui volum de mare valoare, în Sighetul Maramurășului.