Antioh Cantemir: Satira I
| Satira I de Antioh Cantemir, traducere de Alecu Donici |
Către mintea sa
O, minte crudă încă, a neștiinței rod,
Astâmpără-ți îndemnul ce-mi faci către condei!
Căci răpidele zile pot trece liniștite,
Și slava se câștigă și fără de a scrie;
Iar căi se află multe ce către ea ne duc,
Pe care-un picior vrednic nu poate poticni.
Acea mai neplăcută e calea blestemată
De cele nouă fete, ce umblă tot desculțe.
Pierdură mulți puterea și-n capăt n-au ajuns!
În trudă și sudoare îți trebui să te scalzi,
Și care-i răsplătirea? Ocara și disprețul!
Acela ce la masă pe cărți se gârbovește,
Țintind la slove ochii, nu locuiește-n curți,
Nu are grădini mândre de marmuri strălucind,
Nici oile-nmulțește la turma părintească.
Dar adevărul este că muzele nădejde
Au mare în al nostru monarhul tinerel[1],
De dânsul ignorantul se-ascunde rușinat;
În el Apollon află a slavei sale reazem;
El foarte mult cinstește pre muzele-fecioare,
Silind să înmulțească poporul din Parnas,
Iar răul e acesta că mulți în domni fălesc,
Sfiindu-se, acele ce în supuși defaimă!
Eresul, dezbinarea sunt fiicele științei.
Mai mult mințește-acela ce e mai învățat,
Și care tot citește curând se face-ateu.
Criton trăgând metanii oftează și cârtește,
Rugându-și sfântul suflet cu lacrimi umilite
Să vadă câte rele de la știință vin,
Cum oamenii printr-însa ades se rătăcesc.
Copiii noștri care erau mai înainte
Supuși și blânzi la toate pe calea mântuirii
Pășeau ca și strămoșii, cu frică ascultând
Idei și lucruri care nicicum înțelegeau;
Acuma prin biserici scot scandal din Scriptură,
Răstălmăcesc și cată să afle începutul,
Pricina și sfârșitul; puțină cinste dând
La tagma preoțească. Năravul acel bun
Cu totul îl pierdură. Ei cvas nu vor să beie,
Și n-ar mânca păstramă măcar orice le-ai face.
Ei nu mai știu ce-i postul, și lumânări nu duc
La sfintele biserici, cum fac creștinii buni.
Socot că popii trebui să-și caute de slujbă,
Iar nu să se îndese în trebi politicale;
Și zic cum că aceia ce lume-au părăsit,
Nu trebuie să aibă oriunde și moșii.
Silvan o altă vină găsește-nvățăturii;
Știința, zice, este a foametei pricină.
Noi am trăit în lume, latina neștiind,
În mai îmbelșugare decât trăim acum.
Mâncam mai multă pâine în starea ignorantă,
Și hrana o pierdurăm de când știm limbi străine.
Cuvântul meu de n-are putere și temei
El însă nu jignește pre nobilii bărbați.
Prostimea numai cere în toate rânduială,
Iar disputa-nvățată pre un boier nu prinde.
A nebunit aceia ce umblă ispitind
Puterea sufletească și marginile ei;
Și cel ce în sudoare petrece întregi zile,
Dorind să afle cursul ș-a lumii armonie,
A lucrurilor reguli din latul univers,
Nu face decât nuca azvârle pe pereți.
Și oare prin aceasta o zi către viață,
Sau o para în pungă va mai spori la mine?
Pot să pricep mai bine cât fură într-un an
Vătaful și chelarul? Putea-voi să sporesc
Mai multe buți la velniți, mai multă apă-n iazuri?
Nu este mai cuminte și cel ce-și frige ochii,
Suflând cu ne-ncetare cărbuni înflăcărați,
Ca să priceapă soiul și firea de metal;
Căci noi cunoaștem bine ce-i buche și ce-i vede,
Și osebim argintul din aur, din aramă.
Știința pentru boale și cea de buruieni
Sunt iar minciuni. De pildă, te doare capul rău,
Un doctor îți ia mâna, te pipăie la vână,
Și de-i vei da crezare pricina e din sânge.
Dacă slăbim, ne zice că sângele-a stătut;
La fierbințeală iarăși pe loc îți dă răspuns;
Când trup viu înâuntru nu a văzut niciunul.
Și-n vreme ce ne spune povești de-aceste multe,
Grăsimea pungii noastre se scurge într-a lui.
Să nu dormim noi noaptea la stele căutând,
Ca să aflăm cursul, să le găsim vro pată?
Schimbându-ne odihna pe curiozitate,
Să știm oare pământul se mișcă ne-ncetat,
Sau luminosul soare? Când noi dintr-un ceaslov
Putem ști ziua lunii și ceasul când se pișcă!
Noi n-avem vro nevoie de-a lui Euclid știință,
Ca să-mpărțim pământul în firte și bucăți,
Și știm făr-de algebră câți bani sunt într-un leu.
Silvan iubește numai știința aceea care
Venitul înmulțește și scade cheltuiala;
De nu se-ngroașă punga nu vede vrun folos,
Ci numai nebunie pentru societăți.
La față roșul Luca, ce hojma râgâiește,
Ne spune că știința prietenia curmă;
Că noi suntem pe lume creați de Dumnezeu,
Cu darul cugetării obștește să trăim;
Căci ce folos au alții, când eu închis în casă
Pe morți schimb adunarea acelor vii prieteni?
Când nu mai este alta societatea mea,
Decât o călimară, hârtie și condei?
Viața este dată spre râs și bucurie;
De ce dar să o facem din cât e și mai scurtă?
Să ne lăsăm plăcerea, și ochii să stricăm,
Șezând cu ne-ncetare în cărți acufundați?
Mai bine cu paharul să trecem nopți și zile;
Căci rodul viței este lăsat spre veselie,
El vorba învioșează, pre oameni învoind,
A gândurilor grele împrăștie-orice nor;
El mângâie săracii, pre slabi îi întărește,
Și inimile moaie gonind melancolia;
Mai lesne amorezul prin mijlocirea lui
De la a sa iubită câștigă orice favor.
Când se vor trage brazde pe-a cerului lățime,
Și-n loc de flori prin iarbă vor răsări tot stele,
Când râu-și va întoarce al său curs îndărăt,
Și vremile trecute din nou vor reveni,
Când va mânca monahul în post numai scrumbie,
Atunci lăsând paharul m-oi apuca de carte.
Medor se jeluiește hârtia că stricăm
Cu scrisul și tiparul ce nu sunt de folos,
Încât îi este teamă că n-a să mai rămâie
Cu ce să-și încrețească zulufii săi cei mândri.
El nu dă pe Seneca un funt de pudră bun,
Virgil un ban nu face mai mult decât Egor[2],
Și Reks [3] e mai de treabă decât Ciceron foarte.
De-acest fel de cuvinte urechile-mi sunt pline.
Ascultă deci, o, minte, cum eu te sfătuiesc:
Fii mută ca un pește, și nu mai tot vui.
Un scriitor se-ndeamnă prin laudă a scrie,
Iar fără ea tânjește, când alt folos nu are.
Și până când tot hulă drept laudă să răbd?
Să sufăr ca bețivul ce n-are vin de-ajuns,
Ca popa ce nu poate în praznice petrece,
Ca târgovețul cărui lipsește buna bere?
Eu știu că tu poți, minte, a-mi arăta curat,
C-un desfrânat nu poate virtutea a slăvi,
Că scumpul, ipocritul, acel crescut în mode,
Și care altă grijă pe lume nu mai are,
Nu pot să nu hulească știința; dar rău fac,
Căci vorba lor n-ascultă bărbații înțelepți.
Frumos tu judeci, minte, așa să fie trebui!
În veacul nostru însă, a răilor povețe
Țin duhul în strânsoare, împiedicând știința
Ce n-are atâta numai protivnici și vrăjmași,
Câți eu în scurt aice acum am arătat,
Sau care puteam încă și mai fățiș să-i număr.
Azi cumpăna-aurită a Temidei se află
În mâinile acelor ce raiul îl deschid,
Și care adevărul nu vor a-l auzi.
De vrei să fii episcop, c-o mantie vărgată
Înfășură-ți trufia, îți pune-un lanț de aur,
Sub mitră strălucită ascunde-ți capul sec,
Și subt o barbă lungă stomacul îmbuibat.
Diaconul să meargă cu cârja înainte;
Te-ntinde într-o caretă, și tot blagoslovește
În dreapta și în stânga, când ești plin de venin.
Din aste te-i cunoaște că ești arhipăstor,
Și toți cu umilință ți-or zice preasfințite.
Ce iese din știință, și ce folos aduce
Bisericii? Aceia care sermonuri fac
A sfintelor locașe averea nu sporesc,
Când numai din venituri mărirea lor se vede.
De vrei să te faci iarăși judecător dreptății
Îți pune o perucă, și nu îngădui
Pre cel cu mâna goală sărman jăluitor,
Nu crede-ale lui lacrimi, el e deprins a plânge.
Când îți citesc docladuri tu dormi pe jilț în ticnă,
Și de-ți aduc aminte de vreun paragraf
Din legile civile, din dreptul natural,
Nu-i asculta; le spune c-aceste toate-s fleacuri,
Și pentru cei în slujbă zadarnică povară.
Diecilor se cade a răscoli hârtii,
Judecătorul numai să știe întări.
La noi n-a sosit vremea, în care-nțelepciunea
Preziduia în toate încununând știința
Și meritul oricărui, când toți se sârguiau
Către înaintare prin mijlocirea ei.
Departe suntem încă de veacul cel de aur!
Trufia, lenea, banii opresc înțelepciunea;
Și ignoranța ține a-nvățăturii loc!
Ea-n haine aurite, sub mitră se fălește.
Ea judecă norodul și oștile comandă;
Iar biata-nvățătură în stremțe îmbrăcată,
Din orice casă este gonită cu ocări;
De-a ei prietenie cu toții se feresc;
Ca cei care pre mare au suferit furtună
Și nu vor să mai intre în slujbă marinară
Toți strigă: rod nu mai iese de la adânci științi;
Deși-i de duh plin capul acelor învățați,
Dar punga li-i deșartă și mâinile lor goale.
Acela care știe a fluiera în flaut
Trei, patru cântece și a dănța ușor,
Care cunoaște soiul de orice fel de vin,
Se-mbracă după modă și mestecă cărți bine,
De-i și cu dinți de lapte, oricare treaptă naltă
Îi pare foarte mică la vrednicia lui;
Nu pot să-l cumpănească nici șapte înțelepți.
La oameni nu-i dreptate! Un cleric sec răcnește:
Eu încă nu-s episcop dar știu de rost ceaslovul,
Apostolul, psaltirea ca apa le citesc,
Pre hrisostom trec lesne deși nu-l înțeleg;
Oșteanul care poate abia numele a-și scrie,
Pretinde ca să aibă a polcului comandă.
Copistul bănuiește că nu-i judecător,
Boierul se-nciudează că nu-i în slujbă pus,
Când șapte boieri are trecuți într-a lui spiță
Și două mii de oameni hrănește pe moșie,
Măcar deși nu știe nici scrie, nici citi.
Asemenea cuvinte și pilde auzind,
Astâmpără-te, minte, și nu fii supărată
Că ești necunoscută, căci pașnica viață
La cel care petrece în liniștit locaș,
Deși urâtă pare, dar n-are-nvăluiri.
Dacă înțelepciunea a vrut să te-nzestreze
Cu darurile sale, te bucură în sine,
Și cugetă în ticnă la rodurile ei.
Nu te-ncercă zadarnic la oameni să arăți
Acele care lumea le sufere, le vede,
Și care-n loc de slavă, ocară-ți vor aduce.