Anul cel mănos
Drăgălașă primăvară
Te ivești veselă iară,
Ne dai semn de roadă bună
Ca să facem dinpreună
Cinste celui preaputernic
Mărindu-l cu cuget smernic,
Pe cît firea omenească
E în stare să-l mărească.
Gheața și neoa cumplită
În pripă fu risipită,
Iarba subt frunză uscată
Să ridică deodată
Arătîndu-și colțul verde,
Cum frigul puterea-și perde,
Iată codrul înverzește,
Firea toată să clătește,
Pomii ceia ce dau roadă
Unii de muguri să-nnoadă,
Alții după a sa fire,
Înfloriți mai cu pripire
Dau albinelor hrană
Și zburătoarelor mană.
Ciocîrlia deșteptată
Vrea cătră nori să răsbată,
Zburînd să-nvîrte carigă
Și veselă pe sus strigă.
Cucului, ce amorțise
îi vedem gura deschisă
Dintr-un loc într-altul zboară,
Să suie și să pogoară
Cîntînd după a sa fire
Prin a capului clătire.
Turturica și porumbul,
Ce tăcuse mult ca plumbul
Pe uscate rămurele
Dau glasul cel plin de jele,
Și dacă-și află soție
Îl schimbă în veselie.
Cearcă loc de cuib și unde
Îl află bun, se ascunde.
Rînduneaua învrîstată
Din căpriori deșteptată
Însă cînd prinde de veste
Că ziua aproape este,
Prin glasul cel cu răbștire
Făcea la casnici de știre
Că din patul său cel moale
Fără preget să se scoale
Și așa fieștecare
Să s-apuce de lucrare.
Mirla, sturzul și ca ele
Alte cîte păsărele
Cearcă și dacă găsește
Vrun pai ca să covăește
Îl duc, în cuib îl așază
Privind împrejur cu pază,
Nu cumva să să ivească,
Unde vreau ele să nască
Peste noapte cu răcoare
Micuța privighetoare
Glăsuind face mai bine
Inimile ce dorm bine,
Face somnul greu, mai dulce
Face pe toți să să culce
Singură să priveghează
Și cînd dorm, ea să viează,
Țarca, cioara și oricîte
Decît ele mai urîte
Ciocul său cel noduros
Nu-l lasă fără folos
Clonțonește fieșcare
Și cîntă după-a sa stare.
Tu pupăză puturoasă,
Tu pasere ticăloasă !
Cu totul bine ai face
De ne-ai da încai în pace,
Să-ți ții gușa neumflată,
Și creasta nebîrzoiată !
Ci și tu ca o nebună
Cînți în codru dinpreună,
Și cînd ziua să ivește
Clonțul tău upupuiește,
Iar cînd soarele lucește
Și de sus spre noi privește
Cîmpurele toate-s pline
De fluturi și de albine,
Ce plecînd de dimineață
Sug din flori crude dulceață,
În fagurii deșertați
Și de miere despoiați
Clocesc nouă albinele,
Ca înmulțindu-să ele
Mai tîrzior să roiască
Și la număr să sporească
Privire desfătătoare —
Prin rărunchi pătrunzătoare !...
În codri și pe cîmpie
Lumea ca din moarte vie,
Pe tot locul vaci și boi
Capre și cîrduri de oi.
Melușeii aci sug,
Aci într-o parte fug
Și întorcînd înapoi
Se mestecă între oi,
Aci de maici depărtați
Și la un loc adunați
Joacă, sar și să aleargă,
Îți pare că vor să meargă
Ca o ceată de ostași
Făcînd porunciții pași.
Taurul de mult tăcu
Și iarna ca un mut fu,
Văzîndu-să-n ciurdă iară
Înnoiește a sa pară
Nu mugește, ci răgnește
Ca leul cînd să pornește
De fîn zice că-i mai pasă,
Îl hrănește iarba grasă.
Părul i se înnoiește,
Cel vechi cade și nou crește,
Armăsarul uită pleava
Cînd paște la iarbă otava,
Așa-ți pare, cînd rînchează
Că părul din cap să-ți cază,
Nu rînchează el, ci țîpă
Ca balaurul din rîpă
Crescut în pustietate,
Unde om cu greu străbate,
Fetișoare tinerele
Strîng de pe cîmp viorele,
Și ducîndu-le acasă
Le pun în sticle pe masă.
La orașe și pe sate
Ceia ce au moșii late
Soarele nici că răsare
Toți cu rîvnă foarte mare
Boii la plug înjughează.
De au cai, îi înhămează.
Seamănă, ară și grapă,
Ce nu pot cu plugul, sapă,
Scot spinii de pe răzoare
Și fiece delișoare
Nu le lasă nelucrate,
Ci le umplu de bucate.
Cum are locul natura,
Așa e sămănătura :
Cucuruz, mălai și grîu
Ce se coace mai tîrziu.
Ceia ce postesc ferbinte
Seamănă mazăre, linte,
Inul încă nu lipsește
Unde locul îi priește,
Hirișcă, alac, ovăz
Și pe coaste și pe șăs
Crumpene și alte cîte
Pe ici pe colea vîrîte.
Din holdele cele grase
Ce toamna să sămănase
Polomida înghimpoasă
Și puciocna puturoasă
Urda vacii, lușca, porul
Cu săpoiul, cu cosorul
Scot afară, smulg, usucă
Ca mai bun rod să aducă,
Rod și grîu curat ca jarul
Să tragă acasă carul,
La timp bun să să-nblătească,
Și flămînzii să hrănească.
Fericit e omul care
Așa o viață are
Pe el palma îl hrănește
Ce mănîncă îi tignește.
Are toate, nu-și impută
Vremea în har petrecută.
Vierii cu ce tărie
Învîrtesc sapa prin vie !
Fiind de mult împărată
Și vița pe pari legată.
Gunoiul ce se cărase
Și-ntr-un loc să descărcase,
Între viță îl resfiră
La rădăcini îl înșiră
Și săpînd împrejur locul
Prin el înmulțește focul,
Focul, vara și căldura,
Care, precum e natura
Silește rodul să iasă
Din căpușoarele grase.
Văzînd vierul cum crește
Căpușa ce să ivește,
Cu struguri înfrumsețată
Bucuria îl îmbată,
Așa își închipuiește
Că culesul și sosește,
Acuma va să culeagă
Și mustul în buți să bagă ;
Pîn-atuncea mai asudă
Și mai pune multă trudă,
Socotește el în sine,
Vara trece, toamna vine ;
Atuncea să va alege
Ce-au lucrat ? ce va culege ?
Să nu-i zică oarecine
Nu au puțină rușine :
— „Spune-mi ce-ai lucrat vier !
Adă struguri pe tăier.”
— „Aș aduce — n-am de unde
Lipsa nu o poci ascunde ;
N-am ce face, dacă Domnul
Neiubind lenea și somnul
Așa pedepsi norodul
De-i lua și din vii rodul,
(Așa canoni poporul
De-i lua din vii odorul).
Dacă Domnul ș-au tras darul
Ce să facem cu păharul
Și cu folticoasa oală
Cînd vedem stînd butea goală ?
Cîte doage toate sparte,
Cepul aruncat departe,
Sticla toată prăvuită,
Curcubeta mucezită,
Rabdă, mațule ! cu jale,
Sau te tragi cătră vale,
Și te stîmpără cu apa
Dacă n-au adus rod sapa !”
D-aceste cel înțelept
Cugetînd, are dirept
Foarte tare a să teme,
Că cu leneșul va geme ;
Nădejdea, frica, credința
Îi ațîță sîrguința.