Apologia dracului

 

(Jean Richepin)
FRAGMENT

Tatălui meu

O, da! eu sunt urâtul, învinsul, blestematul.
El marele, eu micul, el totul, eu nimic;
El zis-a că prin mine născutu-s-a păcatul,
Dar eu vă sunt amic.

El zis-a că-nșelat-am pe întâiul vostru tată,
Dar dulce era mărul oprit, și l-a gustat,
Gând raiul i se smulse în ora blestemată,
Tot eu l-am ajutat.

I-am spus: ți se închide grădina nemuririi;
Supremul te gonește din sântul paradis,
Dar vino, căci în lume, locaș al fericirii
Un altul ți-am deschis.

Voind apoi să vadă pe oameni în durere
Le zise: pâinea-n lacrimi muiați-o s-o mâncați;
Atunci le-am dat speranță, răbdare și putere,
Și ei au fost scăpați.

Pe om dorind să-l vadă urât de-a lui soție,
Să nască hotărât-a femeia în suspin,
Iar eu le-am dat plăcerea, izvor de poezie,
Să-și uite orice chin.

Când dânsa îl va strânge la pieptul ce palpită,
Când buzele pe buze șopti-vor amoros,
Eternul din a slavei lumină strălucită
Chiar el va fi gelos.

Și ce-am promis ținut-am: plăcere, fericire,
Amor, surâsul fraged de prunc nevinovat,
Și lungile extaze, și veșnica iubire,
Pe toate vi le-am dat.

Poruncile înalte au fost zădărnicite.
Trimise să vă-nece potopul său divin,
Dar eu, scurgându-i apa prin viile-nverzite,
Am scos dintr-însa vin.

El vru să vă apese sub neagra ignoranță,
Dar eu v-am dat știința și artele și tot.
În suflete aprins-am focare de speranță,
Din noapte să vă scot.

V-am dat, să-nvingeți bezna, a flăcării lumină,
V-am dat și fier, și aur, și regnul animal,
Știința, dacă este, prin mine e regină
Cu sceptru imortal.

Voit-a să vă-mpingă de sus, în adâncimea
Noptoasei neștiințe, prin orișice mijloc,
Dar eu v-am smuls urgiei spărgând întunecimea
Cu degete de foc.

Poetul, înțeleptul, tot fiul cugetării
Ce lumea mărmurit-a prin faptă și cuvânt,
De unde-avu pe frunte lumina inspirării
Și-n sufletu-i avânt?

Eu, eu vibrez în toată ființa revoltată,
În geniul ce-nfruntă batjocura mereu,
Eu, eu sunt Cain, monstru cu mâna sângerată,
Și eu sunt Prometeu.

În Shakespeare ce creat-a o lume ideală,
În Dante, Goethe, Schiller și-n câți au strălucit,
În Gutenberg, în toată pleiada genială,
În toți eu am trăit.

Prin mine stăpânit-ați materia-n mișcare,
Pâtrunserăți prin mine misterurile ei,
Puterea ce v-am dat-o a fost atât de mare
Încât sunteți chiar zei.

Străpunserăți chiar munții, titanici prin voință,
Pe mări vă legănarăți orașe-ați ridicat,
Pământul prin răbdare, sudori și iscusință,
Mereu l-ați preschimbat.

Din fiecare taină făcurăți câte-o sclavă,
Supus vă este totul, chiar trăsnetul l-ați prins.
Ați dus pe-ai voștri umeri o sarcină grozavă;
A vieții și-ați învins.

Puțină vreme însă și pe-aripi glorioase
Prin aer veți străbate în zbor nestăvilit;
Baloanele purta-vor, ca flamuri luminoase,
Un fulger strălucit.

Trăsnit am fost de ceruri, da! însă fericirea
Eu, eu v-am dat-o-n schimbul acestei urgisiri;
Sunt răul, necuratul, dar sunt și mântuirea
Întregii omeniri.

Da! sunt orgoliosul învins. Dar răzbunarea
Mi-o aflu pe nemernic din tină să-l ridic,
Săracului ce plânge îi caut demâncarea,
Dar el nu-i dă nimic.

Iubește-mă pe mine, om, oaspe al naturii,
Veniți, veniți la mine, sărmani dezmoșteniți,
În vinul răzbunării muia-veți pâinea urii,
Și fi-veți fericiți.

Veniți! a voastră frunte înalțe-se trufașă,
Veniți! din nou clădi-vom un Babel colosal;
Veniți! vom reîncepe o luptă uriașă
Cu veșnicul rival.

Degrab, încoa, e timpul asaltului din urmă;
Eternul început-a să tremure de-acum;
El simte că domnia fatală i se curmă,
Și noi vom face-o scrum.

Om, dulcele meu frate, urmează-mă! cutează!
A sparge firmamentul din nou voi îndrăzni;
Urca-vom și, smulgându-l de unde el tronează,
În locu-i vom domni.